Anna AHMATOVA - Poeme

Din poezia lumii

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.

Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”

Monumentul Annei Ahmatova 

          pe malul râului Neva                                           

În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –

Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,

Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,

A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,

Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,

Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,

Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte

Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă

Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.

Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher

Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,

Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?

De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,

De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,

Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc

De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.

Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,

De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,

Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,

Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.

1917

FESTIVAL DE LITERATURĂ, 20-21 IUNIE 2014

Uniunea Scriitorilor din România,

Institutul Cultural Român,

Filiala Chişinău a USR,

Uniunea Scriitorilor din Moldova

organizează

FESTIVALUL DE LITERATURĂ 

„BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI”

20-21 iunie 2014

Program

Vineri, 20 iunie

            Colocviul „Două state – o singură literatură”

–        09,30 – 11,30. Sala cu oglinzi a USM (str. 31 august, nr. 98).

–        Cuvânt din partea gazdelor: Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu

–        Cuvânt din partea oaspeţilor: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu

–        Prezentarea participanţilor

–        Comunicări. Moderatori: Leo Butnaru, Mihai Zamfir.

–        12,00 – 14,00. Un grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Moldova (str. Kogălniceanu, nr. 65).

Componenţa primului grup din ţară: Gabriela Adameşteanu, Radu F. Alexandru, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeşu, Dan Cristea, Vasile Dan, Dumitru Augustin Doman, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, Ioan Moldovan, Eugeniu Nistor, Victor Olaru, Ioan Es. Pop, Cornel Ungureanu, plus un grup de colegi din Chişinău, Bălţi. Oficiu de gazdă: poeta şi profesorul universitar Maria Şleahtiţchi, Leo Butnaru, preşedintele Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

– 12,00 – 14,00. Al doilea grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” (str. Creangă, nr. 1).

Componenţa celui de-al doilea grup din           ţară: Corneliu Antoniu, Aurel Maria Baros, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Corlat, Horia Gârbea, Ion Tudor Iovian, Ioan Lascu, Adrian Lesenciuc, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Cassian Maria Spiridon, Victor Gh. Stan, Traian Ştef, Florin Toma, Ioan Radu Văcărescu, Varujan Vosganian, Mihai Zamfir, plus un grup de colegi din Chişinău, Bălţi. Oficiu de gazdă: criticul literar şi profesorul universitar Alexandru Burlacu, Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova.

–   17,00 – 18, 30. Prezentări de carte. Recital al poeţilor participanţi la Festival. Sediul USM.

Sâmbătă, 21 iunie

–        Ora 9,00. Plecarea la Orheiul Vechi.

–        10,30 – 12,00. Vizitarea complexului muzeal medieval Orheiul Vechi (localităţile Butuceni şi Trebujeni).

12,30 – 13,45. Continuarea recitalului poetic: „Pe stânci, la Butuceni” (În preajma bisericii „Sfânta Maria” de pe culmea Butucenilor); Înmânarea Premiului „Pe stânci” pentru cel mai bun poem (O lucrare a unuia dintre artiştii plastici notorii). Înmânarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.

– 16, 30. Revenirea la Chişinău. Opţional: vizitarea Cramei de la Cricova (fiecare doritor îşi plăteşte intrarea).

DIALOGURI DE ALTĂDATĂ

14.VI.1993

Mihai Şora are totuşi magnetism în săltăreţul său gen de dialog, lucru verificat ad hoc pe propria mea nepăsare: abia încheind de citit volumul „Sarea pământului”, îl iau pe cel intitulat „A fi, a face, a avea”, ca să constat până la pagina 15 aceeaşi redundanţă jenantă: cei trei, Mai Ştiutorul, Tânărul Prieten şi Devotatul Amic, îi trag o refenea lingvistică soră cu sporovăiala estetizantă, în care, în măsura în care-i permite orgoliul de filosof, este conştient şi autorul în tripla sa eteronimie, explicându-se chiar în primul pasaj din „Verbul şi numele”, spunându-şi sieşi, prin gura Tânărului Prieten: „Tot pe căile bătute de metafizica occidentală de la Platon încoace umblaţi, şi tot văzul îmi dau seama că vă este simţul de bază”. (Nu cred că e chiar vorba de văz, însă, e adevărat, filosoficeşte, Şora tratează lucrurile la nivelul retinei.). Şi-i mai zice Tânărul Prieten: „Iar întrebarea pe care mereu v-o puneţi e doar penultima… nicidecum ultima… a supremei filosofii”. Uite aici, cu suprema filosofie, Şora îşi spune bine sieşi (…luiuşi?... – ar fi o posibilă bizarerie acceptabilă în limba română?). Autorul se dezvinovăţeşte prin copleşitoarea „mirare fascinantă” căruia îi este (sau i se lasă) înrobit.

Să ne amintim cum zicea Bacovia: „Nu râde… citeşte-nainte”. (În „Decembrie”, iar acum e iunie.)

24.VI.1993

Miercuri, 16 iunie, pornirăm cu trenul spre Bucureşti, de unde aveam să plecăm la colocviul „Publicul-Presa-Puterea”, pus la cale pe litoral, la Costineşti. Suntem 8: N. Negru – „LA”, Stici – „MS”, radio – Vulpe, Gherasim, Ursu; TVNM – Surdu şi Hodorogea. Ambasada Română avusese grijă să ne pună la (înde)mână bilete dus-întors. Am mers eu şi le-am luat, de la dl Ţăranu. Am făcut cunoştinţă şi cu dl Rujoi, împuternicitul cu afaceri. Se simţea cam prost – băuse nişte lapte şi-i resimţea neplăcutele invective digestive. „Trebuie să serviţi ceva tărie!” „Pe urmă mi-am dat seama”, zice. „Când vă întoarceţi, vă primim mai pe româneşte, aici, la ambasadă”, conchide dl împuternicit cu afaceri. Aluzia e transparentă şi caracteristică nouă tuturor.

La gara de Nord, în Bucureşti, ne întâmpină dl Denis Duţescu, reprezentant al Guvernului, şi dl Colea, alias Nicolae Dumitru de la Radio România Internaţional. Mergem la instituţia pomenită a doua în propoziţia precedentă, ne primeşte dl director Ionescu.

La ora 15,00, venim în Piaţa Unirii, de unde are a porni coloana de autocare. Îl întâlnesc pe Laurenţiu Ulici, care stă la cumpănă: să meargă sau nu. În fine n-a mai venit la Costineşti. N-au venit şi mulţi alţii din cei anunţaţi în registru – Pleşu, Manolescu etc., pe de altă parte – Păunescu, Vdim Tudor. N-au venit nici chiar comicii actori Lăzărescu şi Morar…

La Costineşti, în holul hotelului „Forum”, pe un careu din mese ne aşteptau ecusoanele, cheile de la camere şi bonurile pentru restaurant. Cele câteva sute de slujitori ai presei dau năvală şi iese ce iese: un mic tămbălău. Până la urmă, lucrurile se aranjează. Dar nu şi lucrările colocviului – neprezentându-se destui raportori, anunţaţi în program, o cam începem cu pauza de cafea, care trebuie să vină abia la ora 11,00… Împreună cu George Bocşa ne-am orientat just, pare-se, folosind nu doar pauzele pentru plajă şi băi marine. Uriaşul complex de odihnă de la Costineşti, ca, de altfel, toate celelalte de pe litoral, funcţionează la o capacitate foarte redusă: cam 15-20 la sută… Trist. Să dea Domnul să ţină cât mai provizoriu o atare situaţie.

Imprim două dialoguri, cu Florin Iaru şi cu Carolina Ilica. Dialoghez, fără reportofon, în gol, cu Mircea Druc, căruia îi spun cam direct că nu-i împărtăşesc ideile, care mi se par vetuste, cu „a face ordine în presă”, că, chipurile, aceasta, presa, e prea multă şi neserioasă. Democraţia are legile ei de-a aduce lucrurile la o anumită ordine. Druc mi se plânge de zăpuşeala ce sufocă Bucureştiul, îmi mai spune de garsoniera sa de la etajul 9, de alte mărunţişuri. Cică, avusese de gând să mă ia în prim-ministeria lui vreun fel de consilier, numai că, vezi, Doamne, am cam dispărut nu ştiu cum brusc din arena vieţii politice.  Ei, zic eu, mă prinseseră timpurile facerii, m-am retras şi mi-am scris două cărţi… N-am mai vrut să recunosc, franc, că mi se cam înăcrise de vânzoleala ala pseudo-pe-toate-planurile… Se cam ştie ce şi cine s-a ales din ea… O mare dezamăgire, foarte mulţi dezamăgiţi…

Duminică, 20 iunie, revenim la Bucureşti. La ora 21,50 trebuia să urcăm la tren, însă George Bocşa îmi propune să rămân la el, pentru ca să plecăm marţi cu avionul. Accept. Trec pe la unele redacţii – las versuri („Luceafărul”, „România literară”) şi ridic modestele onorarii ce mi se cuveneau pentru colaborările anterioare. Şi întâlnesc pe cine? Pe Helmut Britz, neamţul-român, care mi se plânge că, fiind în Germania, unde colaborează la un ziar şi la un post de televiziune, a scăpat momentul cu deşeurile nemţeşti de la Sibiu: putea câştiga bine. Zice: „Bre Leo, vezi tu, pentru că trebuie să fie deşeuri nemţeşti şi prin Basarabia. Dacă afli, îmi telefonezi de urgenţă, la Bucureşti sau la Berlin. Vin imediat. Iar tu ai o mie de mărci”. „Bine, zic, dă-mi tu mia de mărci, cu vreo cinci sute din ele cumpăr vreun butoi de deşeuri de la Sibiu, îl îngrop pe undeva prin Moldova Estică, te chem, tu faci reportajul şi, vezi bine, suntem ambii în câştig”. De, glumim şi noi, dar îngrijoraţi…

Întâlnesc pe: Adi Cusin, Petre Stoica, Nae Prelipceanu, Cristian Teodorescu, Ioan Vieru de la „Contrapunct”. Secretarul USR Jozsef Balogh îmi spune în mare taină că se preconizează un premiu pentru o carte a unui scriitor din Basarabia. Nu vrea să-mi spună numele, însă eu pricep lesne că este vorba – şi bine că este! – de Vasile Gârneţ, fapt pe care mi l-a confirmat, deja la Chişinău, ieri, însuşi premiatul cu care, împreună şi cu Nic. Popa, am şi servit un coniac mic la „Fulguşor”. La aeroportul Băneasa îl întâlnim pe Mircea Nedelciu şi Traian T. Coşovei – cu acelaşi avion, zburăm la Chişinău. Ei au fost invitaţi la colocviul revistei „Sud-Est”. Traian îmi oferă să citesc vreo 15 pagini de sentinţe/ adagii stil scherzo, puse sub genericul „Hotel Antipa” sau „Hotel Voltaire”, undele din ele – de-a dreptul ingenioase, dar serialul şi înşiruirea la care supune autorul (cu „tragerea din maimuţă”, să zicem), pe unele le cam subţie, ceea ce aduce, uneori, a supt din deget. Oricum, sunt cam printre primii lor cititori. Traina zice că ar vrea să le lase pentru publicare la „Sud-Est”. „Câţi ani ai?”, îl întreb pe Coşovei”. „39” „Mulţi înainte!”

O oră de zbor, în care i-am gustat vinul lui Mircea Nedelciu.

Şi toate astea, în amestec cu tângă şi tristeţe ce vine dinspre Negureni, unde trebuie să plec mâine. Tata e la pat.

DIN REVISTA

Nr. 3-4, 2014

Leo BUTNARU

Ţie însuţi

Se făcea că telefonam din vis de nesfârşită noapte;

telefonam în atât de îndepărtata – chiar de era pe tivul,

pe faţa pernei – realitate.

De zeci, de sute, de mii de ori încercam

să răzbat ca dintr-un neliniştitor

şi adânc abataj,

de la un moment încolo cuprins de teamă la gândul:

„Dacă nu-mi mai e dat să mă-ntorc?

Dacă sunt într-un vis fără de soroc?”

                                                          – mă întrebam

tot mai părăsit de curaj,

însă de fiecare dată, de fiecare dată, a infinita oară nu auzeam

decât ucigător de indiferentul ipsofon – încearcă să discuţi! –

care-mi răspundea neabătut: „După al treilea semnal

lasă-ţi ţie însuţi un mesaj…”

Ţie însuţi…

Catren naiv

Nu,  nu mi-am trădat visul de copil – să devin pasăre,

să mă-nalţ spre zenit…

De peste şaizeci de ani tot încerc.

E drept, deocamdată, nu am izbutit…

Vis

…şi se făcea că trăiam într-o lume atât de bună

în care ţara noastră intra printre cele două-trei de top

încât

chiar mulţi îngeri

prezentându-se la înaltul birou

solicitau cetăţenie română

în special specificând că ar vrea să locuiască

la Chişinău…

MANDELŞTAM - LA PARIS ŞI LA BUCUREŞTI

Primul însemn de cinstire a memoriei lui Osip Mandelştam a apărut în Frana, nu în Rusia. Se întâmpla în anul 1993.


Osip Mandelştam

*      *     *

Eu mă rog, ca de milă, de drag şi de îndrăgostit,

Franţă, de pământul tău şi de caprifoiu-ţi înflorit.

Dreptatea turturelei şi strâmbătatea piticilor

Viticultori în tifon trasând parcela butucilor.

În lejer decembrie când aeru-ţi e tuns minuţios

Şi se-acoperă cu chiciură – bănos, cam capricios...

Dar violeta şi-n închisoare: să-ţi ieşi din minţi în nemărginire! –

Fredonează cântecelul – miştocar, risipelnică trăire, –

Unde se revărsa, ducând regii cu valurile în trâmbă,

Uliţa de iulie, întortocheată, şerpuitoare, strâmbă*.

Iar acuma la Paris, Shartres, în Arles

Domneşte bunul Chaplin Charles –

În oceanică gambetă cu pierdute exactităţi banale

Se dă mare cu florăreasa, mai ieşindu-şi din balamale...

Colo, unde cu roza la piept în sălbatică evaporare

Îşi împietreşte păienjenişul fularul,

Păcat că nobil-aerianul carusel în perindare

Se răsuceşte, respirând cu oraşul, –

Înclină-ţi grumazul, fiinţă atee ce sfidează

Cu ochii căprui de capră cornută

Şi cu strâmbele foarfece care graseiază

Cupele tăinuitelor roze le întărâtă.

3.III.1937

______ 

*Aluzie la Revoluţia franceză din iulie 1830.

Traducere, prefaţă, note - Leo Butnaru. Volumele se află la Târgul de Carte de la Bucureşti.

ÎN SPRIJINUL VÂRSTELOR NOASTRE

7.VI.1993

Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e –în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument, două…

În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela unui autor ungur „Doctorul şi Moartea”).

Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherzo” de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva Şaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam nişte prelegeri de popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanişnikov (la B-ca Naţională). Treceam prin sala audio a aceleiaşi instituţii.

Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre Bayle (traduc din ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru şi nu vreau să se ştie despre persoana mea ceea ce ştiu eu despre ea”.

E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil şi o ţinută superioară a scrisului.

Prin acelaşi an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761 reţineam şi următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte şi idei! Omul acesta are totul, în afară de adevăr”.

Citeam, în ruseşte, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în sine, cum emana lampa lumină”.

Mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica mea revizie prin naivităţile odinioarelor: Stângace, cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda starea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar neconvingătoare.

CHESTIONARUL REVISTEI

De ce scrieţi? În ce credeţi?

 Leo Butnaru:

De ce scriu… Probabil, Cineva mi-a spus că, la rândul meu, am ceva de spus (sau: trebuie să spun?) cuiva anumite cuvinte-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă edific în(tru) spunerea de sine. Şi de alţii. Aceasta ar fi cea mai misterioasă probabilitate, care nu poate fi explicată, redată ca stare-situaţie-ocupaţie prin cuvinte (chiar dacă despre îndeletnicirea cu cuvintele e vorba în cazul scriitorului); nu poate fi redată-explicată cel puţin prin cuvinte şi cât de cât explicit prin cuvinte. E ceva analog cu – precum răspundea Sfântul Augustin – când a fost întrebat ce e timpul. Pur şi simplu, în loc de „timp” să punem „scrisul” (de ce-l practici), pentru ca răspunsul să fie, ziceam, analog: „Ce este timpul (scrisul)? Dacă nu sunt întrebat – ştiu. Daca sunt întrebat – nu ştiu”. De unde şi acel vag refugiu în a spune şi divaga (timid, incert) despre suflul tainic, poate că chiar divin; despre intuiţie, inspiraţie, subliminal etc. Toate astea ţin de enigmatica legătură şi intercomunicare a firii omului/ artistului cu Universul, cu efemerul fir de mac şi cu fabuloasele plan(e)te, constelaţii; cu infinitul şi eternitatea. S-o luăm aşa, la cât mai general şi probabil, pentru a încerca să evităm orgoliul, emfaza, declarativismul ce sfârşesc toate într-un fel de demagogie estetizantă condimentată cu ceva egoism.

În ce cred?... Cred că poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul ce se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.

Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce spuneam ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau vei face. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, de fapt, o supoziţie.

Deci, intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin suduri esenţele conştiinţei, spiritualităţii, civilizaţie, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor.