DIN CARTEA LUI ARCADIE SUCEVEANU

LEO BUTNARU, POET AL „TEXISTENŢEI”

Alături de alţi câţiva (nu prea mulţi) scriitori, Leo Butnaru reprezintă spiritul de emancipare categorică şi definitivă a literaturii din Basarabia de sub dominanţa clişeelor tradiţionaliste, noua ei imagine ce se vrea integrată fără rezerve în circuitul de valori general-româneşti. Încă de la debutul său din 1976 cu placheta Aripă în lumină, el se înfăţişează ca un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii. El evită în mod programatic lirismul serafic, formulele retorice, declamativ-oralizante ce dominau contextul, şi se aventurează pe calea unei poetici a faptului de cultură, narativ-prozastice, livreşti. De atunci, scrisul său a cunoscut o evoluţie lentă, în trepte, lăsându-se mai apoi integrat cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă. Optzeciştii de azi îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, „antipăşunist” şi postmodernist; spiritele mai inhibate însă îl califică drept un poet „făcut”, mimetic, „fără de trăire”, artizanal-livresc şi, bineînţeles, „iconoclast”, demolator al armoniilor patriarhal-autohtoniste. Consecvent manierei de început, pe care şi-a (re)adaptat-o „din mers” la noile precepte poetice, el nu şi-a schimbat formula nici în anii de luptă naţională, exprimându-şi atitudinea civică în termeni ironici, persiflanţi, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic. Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate. Ca bun strateg al propriei creaţii, are şi acea vocaţie managerială atât de necesară scriitorului de azi pentru a-şi putea tipări şi promova producţiile literare. Datorită acestei calităţi, ce-l face prezent în mai toate revistele din întreg spaţiul limbii române, şi-a creat un bun (re)nume literar, devenit azi un reper al noului demers al literaturii basarabene.

Leo Butnaru face parte din categoria scriitorilor stăpâniţi de ispita totalităţii. Puţine genuri literare au rămas nefrecventate de el. Cultivat şi prolific, cu un potenţial de creaţie considerabil, dublat de un bun eseist şi teoretician al artei, antrenat aproape fără pauze în exerciţiul scrisului, a dat la lumină până în prezent zeci de cărţi de poezie, proză, eseistică, interviuri, traduceri, jurnal, literatură pentru copii. Dar ecuaţia personalităţii sale este definită, esenţialmente, de poezie.

Poemele de început impresionau prin lipsa discursivităţii, prin raţionalismul lor antisentimental şi prin prozaismul lexicului. Aceste particularităţi îl diferenţiau faţă de componenţii promoţiei sale, dar nu se pliau pe orizontul de aşteptare al cititorului din Basarabia anilor '70, obişnuit cu un alt tip de poezie – lirică, declamativă, aurorală şi diafană precum se credea că sunt timpurile de afară. Leo Butnaru vine cu un alt tip de discurs, estetizant, ce se alătură eforturilor de de-orficizare şi de-retorizare a poeziei. Sentimentele şi ideile sale, cizelate şi radicalizate, se contaminează de o frenezie livrescă, de un nedezminţit gust pentru parabolă, ca în acest Motiv hispanic: „Ai! Între albii muri hispanici / negrii tauri ai tristeţii! (Federico Garcia Lorca) Lăsând toreadorul nemişcat / reuşi să fugă din arenă. / Îşi spunea că la sfârşitul străzii / vor începe / libertatea lui şi tihna… // … dar i-apăru în faţă câmpul roş'- aprins / andaluzul câmp împurpurat / şi-nnebunitul taur îşi înfipse / coarnele-n ţărână / aruncând spre ceruri / rădăcini şi floare / sângele de maci”. Prin astfel de versuri uşor epicizate, „impersonale”, tânărul poet de atunci vroia să sugereze că poezia există şi în alte zone, dincolo de cotidian şi senzorial, în contextul lecturilor şi al autoreflexivităţii intelectuale, în afara instituţiei sacrosancte a rimei/ritmului.

Platforma estetică pe care se situează nu-i vor asigura o receptare şi o recunoaştere pe măsură nici din partea criticii literare, care, conform normelor axiologice general acceptate, consideră „mesajul”, „sinceritatea trăirii”, muzicalitatea drept cele mai importante criterii estetice.

În anii ce au urmat debutului, Leo Butnaru a continuat să impună, prin volumele Sâmbătă spre duminică, 1983, Formula de politeţe, 1985, Duminici lucrătoare, 1988, Şoimul de aur, 1991, o poezie emancipată, fantezist-livrescă, ce substituie emoţia lirică cu meditaţia filozofică, inefabilul cu insolitul expresiei şi paradoxul. Mai puţin interesat de uimirea şi miracolul pe care le are în mod obişnuit poezia, el mizează pe o formulă mimetizantă, pe demonstraţia hermeneutică, ce se adresează mai mult gândului şi mai puţin simţului nostru liric. În poemul Portretul artistului la tinereţe găsim această confesiune ce poate avea semnificaţia unei profesiuni de credinţă: „…aerul îţi trebuie mai mult / nu pentru a rosti / ci pentru a gândi cuvintele”.

LIUBOMIR IORGA (1932 - 2014)

A plecat la cele veşnice artistul, maestrul (25 de ani a dansat în ansamblul „Joc”) şi meşterul (a confecţionat mii de instrumente muzicale populare) Libomir Iorga (1932, Vadul lui Isac – 2014, Chişinău). În semn de omagiu, am extras câteva pagini de jurnal cu Liubomir în viaţă, printre prieteni. Ne regăsim şi într-o poză, pe care ne-a făcut-o un gal inimos, în 1994, la Die, în sudul Franţei. Eram împreună cu regretatul regizor şi poet Emil Loteanu, cu Mihai Potârniche.

Fie-ţi pulberea stelelor uşoară, Liubomire, şi aproape muzica sferelor!

Emil Loteanu, Liubomir Iorga, Leo Butnaru şi Mihai Potârniche, Franţa, 1994

4.XI.1980

               Cineva din instrumentiştii tarafului povestesc un caz cu Liubomir Iorga: la Kiev, întâmplându-se la un meci de hochei, hazliul nostru artist şi meşter de fel de fel de instrumente pentru orchestrele de muzică populară fluiera dintr-un nai sau din cava, apoi mai dăduse din instrumentele pe care le avea în geantă şi vecinilor săi. La un moment dat, arbitrul opreşte meciul şi roagă suporterii-muzicanţi să părăsească tribuna, pentru a nu împiedica desfăşurarea regulamentară a competiţiei.

Alta, tot de la instrumentişti: la festivalul de muzică uşoară „Zorii Crimeei” reprezentantul unei oarecare ţări din Africa prezentă o melodie pe cuvinte proprii care, de fapt, nu erau decât o înşiruire de lozinci pe care le scandează pionierii; africanul încerca să le articuleze în ruseşte, precum le auzise.

26.IV.1993

De unde, de când îl cunosc pe Victor Nevoie? Aproape întâmplător. Vede-se, mă cunoştea el, mai mult la înfăţişare. Într-o sâmbătă – sau duminică? – seara, lângă cinematograful „Patria”, intrăm în vorbă şi el mă întreabă dacă nu doresc să merg la o nuntă. „La cine?”, mă interesez. „La una din nunţile lui Liubomir Iorga”, zice el, începând „a bârfi” niţel mirele. Şi am mers. Undeva la Buiucani sau Schinoasa. Cântau mulţi lăutari buni, inclusiv Vasile Iovu şi Ignat Bratu. Veselie mare.

Dintr-un jurnal francez, 1994

17.IX.

În avionul ce ne duce spre Franţa, ansamblul de folclor „Tălăncuţa” îşi încearcă ba vioara, ba cobza, fluierul, vocile surorilor Osoianu. Liubomir Iorga comentează: „Aşa e: tălăncuţele talentate vin la Paris, iar tălăncuţele – tălănci rămân la Chişinău, zângănind la gât de mioară”.

19.IX.

Domnul Jean Saviard, fost aviator, iar astăzi – fotograf cu licenţă, tatăl şi socrul familiei în care locuieşte fotograful nostru, M. Potârniche, este extrem de comunicativ şi, printre atâtea altele, îmi povesteşte că, în legătură cu abundenţa şi diversitatea brânzeturilor franceze, preşedintele de Gaulle ar fi zis: „Nu este deloc uşor, ba chiar e foarte dificil să conduci o ţară în care se produc 350 de feluri de caşcaval”. Iar noi ce i-am fi putut răspunde mai consolator celebrului general-preşedinte? Poate că l-am fi parafrazat ad hoc, netabuistic, pe marele poet, spunându-i francezului că: „Pe-ale vieţii tulburi valuri / Trec ca nişte caşcavaluri...” Iar domnul Saviard ne convinse că e un maestru al fotografiei, aducându-ne câte o poză din cele pe care ni le făcuse, împreună cu Loteanu şi Iorga, în ajun.

20.IX.

E ora 6,45. Şi-mi amintesc că în Franţa, la Die – chiar în centrul orăşelului, lângă catedrală –, un fotograf localnic ne-a făcut o poză, în care sunt împreună cu Emil Loteanu şi Liubomir Iorga. O altă poză, pe fundalul „medieval” al aşezării, mi-a „chitit-o” însuşi Emil, eu pe un umăr având geanta sa (să nu-l incomodeze la potrivirea distanţei, clarităţii cam vechiului aparat FED), pe celălalt umăr – geanta mea. Cum să nu regreţi plecarea prematură a unui astfel de om şi artist?...

RĂSCUMPĂRÂND TIMPUL?...

11.XII.1994

Acum, cu Sfânta Carte pe masă, recitind „Epistola către efeseni a Sf. Apostol Pavel”, găsesc în ea ca şi cum referinţe la gloata noastră de intelectuali şi, sper, scriitori subtili, curioşi care, cu intim tremur de emoţie, cutreieram măreţia de prea-adâncă odinioară a Efesului. Aşadar, oarecum extrase niţel adaptat la ceea ce vor să exprime citatele despre noi, artişti şi pelerini  (vreo 38 la număr, români); ele sunt următoarele: Cap. 2/ 19 – „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”. [Noi, adică, ne-am fi putut simţi, retro-imaginativ-afectiv, concetăţeni cu anticii efeseni şi casnici de-ai zeiţei Artemis, de-ai lui Dionysos, de-ai celor care frecventau biblioteca, teatrul; de-ai celor care stăteau în spital (căci a fost aici şi o bolniţă)].

Iar scriitorul care, de regulă, se referă la Ego şi Alter Ego îşi poate apropia de înţelegere şi de condiţie îndemnul Apostolului Pavel: „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Cap. 3/16.). O! acolo, la Efes, omul dinăuntru se sufocă de emoţie la gândul şi simţul anticilor, deoarece oraşul-stat Ephesas (gr.) a fost fondat încă hăt în sec. XI î. Hr. de ionieni pe locul unei aşezări a carienilor (când o mai fi fost să-şi întemeieze aceştia localitatea!).

Astfel, precum spuneam, oarecum adaptat sensibil, de data aceasta la vocaţia scriitorului,  vocaţie provenind de la latinescul vocatus ce înseamnă chemare, aducem următorul citat: „…să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi” (Cap. 4/ 1.). Acest episod ar fi răsunat deosebit la Delfi, în preajma Parnasului, în amfiteatrul în care, plasat numai (!) într-un singur loc special (era indicat printr-un semn anume), dacă vorbei, vocea îţi răsuna în propriul interior, ca într-un uriaş spaţiu de rezonanţă. Ce senzaţie stranie, de mister inexplicabil! Eu „m-am verificat” de trei ori, prima dată, ţin minte, spunând versuri din Virgiliu: „Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo…”; clamam în latină, pentru ca să fiu mai aproape de greci. Sus, la stadium (stadion), s-au luat la întrecere alergare Ioan T. Morar (iniţiatorul) cu lunganul, deşiratul Florin Iaru, care a sosit pe locul… doi. Apoi altă generaţie: Octavian Paler cu mai tânărul Andrei Burac, unul la 68, celălalt la 56 de ani, dar alergând… convingător!

COŞBUC

Public acest fragment coşbucian din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, imboldul pornind de la prietenul Vasile Gogea care a publicat pe blogul său informaţii despre Festivalul Coşbuc de la Bistriţa. (De altfel, sunt şi eu printre laureaţii din anii trecuţi ai acestei manifestări tradiţionale.)

 Aşadar, despre cărţile lui George Coşbuc în copilăria unui pui de om din stânga Prutului

*                        *                       *

…Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul Coşbuc...

Aşadar, re-ajuns la Chişinău (eram în… Mongolia, în 1989! – l.b.), peste un timp am intrat la Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia, ce suna ca una din... poreclele sinonime ideologiei bolşevice... Barem să fi fost o tovarăşă frumoasă – contează şi asta, nu? – pe când, în realitate...), unde, întâi şi întâi, am solicitat, fireşte, „Abecedarul”, de care spuneam. Peste un timp – şi volumele „chirilice” ale lui George Coşbuc, care devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău, în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, cu cât socialismul sovietic devenea tot mai... progresist, creaţia poetului nostru a fost şi ea băgată la index, adică – de nu interzisă oficial,  – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din căsuţa tehnică reţin: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo, In opressores – acest titlu din încheierea sumarului  sugerându-i, probabil, autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo-moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.

În Negurenii mei de baştină se cânta celebra melodie pe versuri coşbuciene „La oglindă”, – spun aceasta ca element de pandant de peste decenii când, intrând la poetul Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale a Moldovei şi spunându-i cum îmi revăzusem cărţile copilăriei din lumea cărora voi scrie, eventual, „reportaje”, dânsul zise cu un aer nostalgic-întristat: „Şi mama cânta La oglindă”...

Şi dacă nu cunoşteam cine ar fi autorul baladei subtext-sexuale, cu „Iar în pat, o, Doamne Sfinte! / – Numai el şi cu nevasta,  / – Dar o grămadă de picioare!” (despre care vă voi spune mai multe ceva mai la vale),  bineînţeles că ştiam cine e autorul unui alt poem din repertoriul meu de actor-declamator al şcolii şi, implicit, al satului, anunţând grav, solemn, sonor: „Iarna pe uliţă de Gheorghe Coşbuc!”  Idila plăcea, pentru că era scrisă „după natură”, puteai spune, chiar în Negurenii noştri: „Nu e soare, dar e bine, / Şi pe râu e numai fum, / Vântu-i liniştit acum...” – aici, fiecare dintre noi, imaginându-ne că râul nu e altul decât Răutul nostru, apă ce ne era de leagăn şi ne asigura cu hrană; râu bogat, încă, în bălţi cu sălbăticiuni şi peşte fel de fel, până avea să-l pângărească, să-l umilească – prin asanări, chimicale etc. – stupida râvnă de cincinale colhoznice, brejneviste...

POEME DESPRE TRADUCĂTORI ŞI TRADUCERE

Leo BUTNARU

RITUAL CU TRADUCĂTOR

Precum la întâlnirea şefilor de state

cu gărzi de onoare

şi cu parlamentări prealabile

când marele traducător purcede la

re-înveşmântarea poeziei altui grai

ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări.

11.III.2012

DIN EXPERIENŢA UNUI TRADUCĂTOR

1

uneori

precum totdeauna de fapt

când traduc din poezia lumii

mă gândesc naiv că

şi libera circulaţie a poeziei

ar putea modifica oarecum

starea de spirit din vămi – mereu

apăsătoare

pentru bietul ins cu paşaportul în mână;

ar putea modifica contextul

lipsei de text – muţenia înfiorată  din

vămi...

dar în genere

când traduc din poezia lumii

mă mângâi cu speranţa că... –

dar mai bine zis

cu un concomitent sentiment de admiraţie şi

pocăinţă...

2

după ziua sa de muncă

în vămile dintre literaturile lumii

un traducător începător

dar bun

însă din păcate ajuns nebun de legat

bate cap în cap două poeme – cel original

cu cel tradus

de ţi se creează impresia că ar ferfeniţa un iluzoriu papirus

astfel dânsul scutură ceea ce s-ar părea că e în plus

şi în original

şi în ceea ce a tradus

după care

o ia de la început cu translaţia

din ce-a mai rămas în original modelând

ce ar trebui să rezulte în limba şi literatura sa natală

uneori – după bătaia în draci a textelor cap în cap

sens în sens

puls în puls

întâmplându-se să rămână foarte puţin din discursul iniţial

alias poemul

puţin ajungând şi în albia traducerii

dar mai grav – spre bucuria traducătorului –

ceea ce rezultă e un cu totul alt poem

ce mai că (maică!) nu are nimic în comun

cu originalul şi traducerea acestuia – pur şi simplu

după insistenta metodica nemiloasa bătaie cap în cap

sens în sens puls în puls trop în trop

a aceluiaşi poem în cele două înfăţişări ale sale

original – avers traducere – revers

poţi ajunge la propriul tău poem original

pe care altcineva să-l traducă în limba textului original

pe care l-ai bătut cap în cap cu varianta traducerii tale

ca iluzie a oarecare posesiuni

sau a dorinţei de a cita din Ecleziast: deşertăciunea

umplerii golului golurilor...

3.VII. 2009 / 30.XI. 2009

IMAGINI EXCEPŢIONALE

1922. Sigiliul de la intrarea în cavoul faraonului Tuntankhamun: a stat neatins... 3 245 de ani!

1900. Primul teleobiectiv din lume.

1981. Transportarea spre rampa de lansare a primului satelit cosmic indian...

1987, Alba Iulia. Strămutarea unui bloc de locuit ce avea greutatea de 7600 de tone.

PE MĂRI, PRIN ŢĂRI...

13-25.XI.1994

Din notele răzleţe din croazieră. La un moment dat, şi pe mult timp legănat de valuri, prinde a-mi bâzâi în memorie refrenul acela cu „Melancolie – dulce melodie”. Dar mă întreb: oare nu s-ar fi putut dramatiza niţel, cântându-se: „Ah, agonie – sfâşietoare melodie”.

Ion Buduca e cu un deget bandajat. Explicaţia: „A dat cu degetul într-o scandinavă înfundată”.

Rada Aleksandrova din Bulgaria despre colegii mai tineri: „O, ei sunt mai instruiţi ca noi, cei de cândva, alaţii la vârsta lor, însă nu cred că sunt şi mai talentaţi”. 

22.XI.1994

Ioan T. Morar, „caţavencist” ce e, pentru a se ţine într-o formă bună, o tot dă în calambururi. Unele din ele, improvizate când mergeam spre şi vedeam dinspre Pergam (de acolo vine pergamentul!), fost antic-grecesc, acum – tucesc. (De altfel, Morar se autodefineşte astfel: „Eu sunt stre-sarea şi piperul grupului”.)

*     *     *

Există poligamie

Şi pergamie,

Aceasta – numai pe hârtie.

*     *     *

Şi dacă ramuri bat în geam,

Eu sunt,  mândră,  la Pergam.

*     *     *

Din Pergam dintre ruine,

Eu scriu, mândră, către tine.

*      *       *

                       Lui Ştefan Acopian

De cum priveşte înspre Ararat,

Armeanul gândeşte automat.

(Trecând prin preajma unui lan de bumbac recoltat, prin care se răsfira o turmă de oi):

*      *      *

Mănâncă oile bumbac, –

Vă daţi seama ce lână fac?

            O altă expresie a sa: „Colindăm de-a lungul şi de-a destrăbălatul”.

Şi una de-a lui Adrian Popescu:

Nu are importanţă

Precum bobul de faianţă