RĂSCUMPĂRÂND TIMPUL?...

11.XII.1994

Acum, cu Sfânta Carte pe masă, recitind „Epistola către efeseni a Sf. Apostol Pavel”, găsesc în ea ca şi cum referinţe la gloata noastră de intelectuali şi, sper, scriitori subtili, curioşi care, cu intim tremur de emoţie, cutreieram măreţia de prea-adâncă odinioară a Efesului. Aşadar, oarecum extrase niţel adaptat la ceea ce vor să exprime citatele despre noi, artişti şi pelerini  (vreo 38 la număr, români); ele sunt următoarele: Cap. 2/ 19 – „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”. [Noi, adică, ne-am fi putut simţi, retro-imaginativ-afectiv, concetăţeni cu anticii efeseni şi casnici de-ai zeiţei Artemis, de-ai lui Dionysos, de-ai celor care frecventau biblioteca, teatrul; de-ai celor care stăteau în spital (căci a fost aici şi o bolniţă)].

Iar scriitorul care, de regulă, se referă la Ego şi Alter Ego îşi poate apropia de înţelegere şi de condiţie îndemnul Apostolului Pavel: „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Cap. 3/16.). O! acolo, la Efes, omul dinăuntru se sufocă de emoţie la gândul şi simţul anticilor, deoarece oraşul-stat Ephesas (gr.) a fost fondat încă hăt în sec. XI î. Hr. de ionieni pe locul unei aşezări a carienilor (când o mai fi fost să-şi întemeieze aceştia localitatea!).

Astfel, precum spuneam, oarecum adaptat sensibil, de data aceasta la vocaţia scriitorului,  vocaţie provenind de la latinescul vocatus ce înseamnă chemare, aducem următorul citat: „…să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi” (Cap. 4/ 1.). Acest episod ar fi răsunat deosebit la Delfi, în preajma Parnasului, în amfiteatrul în care, plasat numai (!) într-un singur loc special (era indicat printr-un semn anume), dacă vorbei, vocea îţi răsuna în propriul interior, ca într-un uriaş spaţiu de rezonanţă. Ce senzaţie stranie, de mister inexplicabil! Eu „m-am verificat” de trei ori, prima dată, ţin minte, spunând versuri din Virgiliu: „Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo…”; clamam în latină, pentru ca să fiu mai aproape de greci. Sus, la stadium (stadion), s-au luat la întrecere alergare Ioan T. Morar (iniţiatorul) cu lunganul, deşiratul Florin Iaru, care a sosit pe locul… doi. Apoi altă generaţie: Octavian Paler cu mai tânărul Andrei Burac, unul la 68, celălalt la 56 de ani, dar alergând… convingător!

Un alt pasaj, 4-7, l-aş transcrie (dislocându-l din context creştin şi plasându-l în contextul politeismului elen) astfel, ca rostit, să zicem, de Oracolul lui Apollo acolo, pe pantele Parnasului, la Delfi: Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului Muzei.

Cred că putea avea semnificaţie ilustrativ-instructivă, aplicată la condiţia noastră de hălăduitori printre ruine şi obsesii homeriene şi următorul extras (4-14): „Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încolo şi încoace de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii”.

Nu că aş adapta cu tot dinadinsul textul apostolic la umila noastră aflare acolo, la Efes, însă veneam cu toţii de pe valuri, de pe corabie, pe culmea oraşului-cetate de altădată, dinspre nord, pe lângă fostul arsenal, unde mai că te disloca vântul puternic; la intrarea în complexul turistic neguţătorii propuneau marfă felurită, unul dintre colegii noştri (Doamne, iartă-mă, de greşesc) a profitat de neatenţia meseriaşului-negustor, sustrăgându-i o piată-două semipreţioase, prefăcându-se că le pune la loc, în cutia cu foarte multe alte pietre pentru coliere. L-a privat, cred, pe turc şi de un inel de argint (prost), punându-l pe deget să-l măsoare şi cam pe deget „uitându-l”, pentru că în acea îmbulzeală de turişti-cumpărători nu mai poţi supraveghea pe oricine, în special dacă acesta e un armeano-român sau invers… Turcii par a avea încredere în străini, dacă îi văd coborând din autocare luxoase. Nu prea au cerşetori. Nu ştiu cum stau cu furturile, dar, se pare, mult mai bine decât la noi; adică, nu se şterpeleşte fără neruşinare făţişă.

Şi un alt detaliu care ne-ar putea cât de cât edifica asupra problemei onestităţii: la intrarea în Moscheea Albastră, vizitatorii îşi lasă zecile lor de perechi de încălţări luxoase pe care, am remarcat, nu o are în grijă nimeni. Şi nu cred să se fi întâmplat cazuri de deposedare a picioarelor turistice de comodele sau constrângătoarele lor încălţări.

Deci, să citim în continuare din Epistola către Efeseni, aducându-i sensurile spre trăirea şi revelaţia pe care le poţi avea tu, vizitator de peste secole, acolo, pe unde a păşit în sec. I d. H. Apostolul, adică acum 1 900 de ani (Pavel a fost executat la porţile Romei în anul 67 e. n.); evanghelistul a scris (4-22): „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi…” Într-adevăr, pe un anumit timp, cel de aflare acolo, la Efes, Pergam, Delfi sau pe Acropole, conştiinţa şi inconştienţa adâncimii de secole te transformă, te „dezbracă” de tine însuţi, cel de astăzi, „de omul cel vechi”, pentru a te transfera sau autotransfera, imaginativ-informaţional, cultural-istoriceşte, tocmai spre cei mai vechi decât toţi, spre oamenii antichităţii, spre şi printre… colegii noştri din fabuloasele vremuri, colegi care, precum… noi, veneau la Izvorul Poeţilor, acolo, la Delfi, pe o treaptă (nivel alpin) al Parnasului, să bea din apa care, cică, îţi sporeşte harul. Apoi se mai zice că, de sus, de pe stâncă, în acel izvor a fost aruncat şi ucis un mare creator al verbului legendarelor vremuri (nu care cumva Esop?). Din preajma izvorului, Octavian Paler, alţii, luau drept amintire câte o rămurea cu câteva măsline coapte pe ea, dar amare, pentru că doar atunci când sunt murate ele îşi pierd amăreala oarecum veninoasă. Alţii luau câte o frunză-două de laur. Eu am desprins o frunză de salcâm, ca să o prind, strâns, între degetele mari şi podul palmei, după care, trăgând aer în plămâni, să fac, ştrengăreşte, să vibreze frunza a cântec de cocoşel tomnatic sau a cotcodăcit de puică. De, fiecare cu seriozitatea sau frivolitatea sa în faţa zeilor! Oricum, eu rămâneam în perimetrul artei, dând, creator, acel „cu-cu-ri-gu” din frunză de salcâm, spre culmile sau defileurile Parnasului. De ce aş minţi că mereu am fost prea grav, prea sobru acolo, în templele vestalelor şi ale legendelor? Că doar zice şi Apostolul în epistola sa către Efeseni (4-25): „Pentru aceea, lepădaţi minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare”.

Iar dacă adevăr vorbi sfântul, pentru înainte-învăţătură, nu pot să nu amintesc aici şi de neplăcutul episod pe care noi, grupul de scriitori români (fireşte, nu am fost cu toţii participanţi „activi” la episod), l-am teatralizat, involuntar, la intrarea în muzeul din Delfi, unde se află, de altfel, şi renumitul Omphalos. Cearta se aprinse din cauza că unii constatară că, să vezi, grupul nu are un anumit şef, care să trateze unele chestiuni organizatorice, cum ar fi – plătim noi, ca scriitori şi ziarişti ce suntem, taxa în dolari pentru vizitare sau suntem scutiţi de ea? (Cei care aveau legitimaţiile de presă, inclusiv eu, aveam a economisi vreo 20-30 $.). Cum şi unde ne adunăm, dacă grupul se dispersează şi fiecare o ia razna prin… antichitate, prin seducătorul Delfi? Etc. Era oarecum vizat, indirect, Laurenţiu Ulici, că s-ar eschiva, chipurile, de la îndatoririle sale. „Domnule, ziceau unii, eşti şef de Uniune, fii şi aici!” Laurenţiu însă para, spunând că aici, la poalele Parnasului, el e egalul tuturor celorlalţi, nu e şef.

Problemele dirijorale şi le-a asumat, şi vreau să spun – nu fără seriozitate, gravitate, chiar pedanterie şi uşor aplomb, eficient, – Ion Mircea. Ardelenii au un spirit gospodăresc mai accentuat, ceea ce am remarcat şi în cazul colegului Ion Pop care, orice ar fi făcut, excludea „a lehametele”, ludicul, băşcălia. Avea pe chip expresia unui birocratism… colegial, dar intransigent care, recunosc, mie, uneori, îmi displăcea.

Ei, dar aceasta – ca divertisment. Până la urmă, grupul nostru a rămas compact, am colindat, uniţi,  cuprinderile delfice, am comentat, ne-am amuzat. Florin Iaru a fost rugat să recite un recent, dar deja ajuns celebru concetti al său şi, odată ce spuse că se jenează de doamnele Mălăncioiu, Babeţi şi Bitel, se opri-propti în loc pe terasa pe care coboram şi-i zise tare, răsunător, răspicat poemul: „În creierul meu o femeie suge p…!” Poftim, olimpianism… Pentru că noi suntem diverşi, dar şi mai diverşi în diverse situaţiuni.  A-a! să nu uităm şi de poemul lui Florin pe care l-a improvizat la seara de poezie română acolo, pe vapor. S-a prezentat ca un Moş Crăciun al şperţarilor, cu un enorm sac negru din plastic, în care zângăneau sticle goale. În faţa a vreo două sute de spectatori prezenţi la seara noastră, a prins a scoate din sac sticlă după sticlă, şi le-a tot scos, câteva zeci, spunând în engleză cam astea (eu unul la capitolul britanic stau prost, dar astea le-am înţeles); deci, arătând spre sticlele goale, Iaru zise: „Acesta este poemul meu şi eu voi muri în poemul meu”. Clovneria lui ingenioasă avu efect, confraţii de aiurea au râs şi au aplaudat.

Ce să mai rememorez despre ai noştri? Dacă un ucrainean s-a rătăcit şi a ajuns la Istambul, doi colegi de-ai noştri, Radu G. Ţeposu şi Marius Ghica, întârziind prin Smirna/ Izmir, au rămas niţel de vapor, fiind aduşi la bord cu şalupa. E-he, frate, ce proces au prins unii să le intenteze! Păi cum de v-aţi permis voi să nu fiţi ordonaţi şi să ne faceţi delegaţia demnă de oprobriu? Pentru că şi aşa se vorbeşte că unii dintre noi beau mult, că joacă poker, că se culcă cel mai târziu, spre dimineaţă, că!... Ieşi ceva asemănător mahalagismului bucureştean, simile celui care avea să se declanşeze la Delfi… Alţii mergeau mai departe, speriindu-i pe puţin întârziaţii colegi, că pentru şalupă vor trebui să plătească dolari grei. (Şi ai fi putut crede asta, deoarece acei care sufereau de rău de mare, pentru un apel la medic, pentru o injecţie trebuiau să plătească 25-30 de dolari.)

Dar s-a trecut cu bine şi asta. Şi altele. Pentru că – ce coincidenţă la capitolele relatărilor mele! – zice Apostolul Pavel în continuare (4-26): „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră”. Sau 4-27: „Nici nu daţi loc diavolului”. Bineînţeles, cineva ar zice că eu dirijez, regizez aceste paralelisme ale pildelor evanghelice cu păcătoasa noastră aflare în călătoria de neuitat, dar sper să fiu crezut că unele coincidenţe sunt absolut în afara contribuţiei mele.

Uite, aici mă întreb: Oare ce o fi scriind domnul Paler în jurnalul dumisale? Scria des, chiar şi în public, pe navă, în aglomeraţie, în autobuz, printre ruinele antichităţii pe care le vizitam. După ce am încheiat interviul/ dialogul nostru în cabina pe care venerabilul coleg o împărţea, la nivelul de jos, cu Sorin Preda, l-am întrebat dacă urcă sus sau rămâne, zise: „Mai rămân să-mi mai completez jurnalul”, la care eu, cu respectiva doză de autoironie, am spus că, mai ştii, mă pomenesc trecut printre alte nume ce vor fi reţinute de egografia maestrului. Dar să ştiţi că problema a cam luat amploare, la un astfel de dialog despre fixarea în Jurnal dându-i curs şi Ioan T. Morar, care îl ruga pe dl Paler să-i spună în ce revistă va publica fragmentele respective, pentru ca el, Morar, să fie la curent, să le citească…

(La acest moment, adică ceva mai sus, am fost întrerupt de un apel telefonic: Rodica Iuncu îmi solicită o colaborare pentru ziarul „Mesagerul”, unde s-a angajat recent. Îmi propune să ţin o rubrică, texte concise, 11,5 pagini dactilografiate, onorariu… onorabil, periodicitatea urmând să o decid eu… Rodica pleacă la Bucureşti să-şi întâmpine fiica ce-i vine de la Londra, unde beneficiază, pe durata unui an, de o bursă de studiu. Altceva: de la Lidia Panfil-Mânăscurtă aflu că progenitura pisicii noastre, Vasiliţa, nu-şi mai poate imagina existenţa ei cotidiană, fără să poarte pălărioară şi fustiţă. Când are nevoie să-şi facă treburile fireşti, miaună să fie dezbrăcată de fustiţă. He, ce motiv-mijloc de-a afla când trebuie să iei măsurile de rigoare, dacă doreşti să dresezi vreun animăluş, vorba lui Mircea, mezinul lui Mânăscurtă.)

Apoi acolo, la Efes sau Pergam, Acropole sau Delfi, de ce nu s-ar fi potrivit excelent spusa Apostolului (5-8): „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină… umblaţi ca fii ai luminii…”? Că doar ne luminam în sinea noastră, în conştiinţa noastră, cei care aveam doar vagi cunoştinţe despre antichitate şi Socrate (ce tandem!), însă cărora abia peste ani şi ani ni s-a oferit ca ofrandă posibilitatea de a simţi palpabil această străvechime, nemijlocit şi măreţ. Şi puteam să fim atenţi acolo, printre… superbele şi multspunătoarele ruine, colonade, statui etc. la alt sfat al Sfântului Apostol Pavel (5-16): „Deci, luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”.

O! tocmai că răscumpăram vremea, fiecare cum şi cât era în stare să facă asta. Răscumpăram miracolul de care ne-a ţinut la depărtare, izolaţi, comunismul, sărăcia; comunismul cu toate atributele sale diavoleşti: securitate, ideologie execrabilă, sârmă ghimpată. Iar zilele rele sunt, fireşte, acolo (aici), la noi, de unde am plecat şi unde ne vom reîntoarce după acel 24 noiembrie.

Cam acesta ar fi şi genericul acestor note disparate despre călătoria mea şi a colegilor mei: Răscumpărând timpul.