sâmbătă, 24 ianuarie 2015

POEME DIN REVISTA



                                                                 Leo BUTNARU


În orizontul conştiinţei

În deplina năzăririi pace
se face
că-mi văd propria conştiinţă
sau fire
(dacă eventual există vreo deosebire
între conştiinţă şi fire);
                                     oricum
ceva ca o câmpie netedă întinsă
încât de-ar fi să-ţi fugă câinele de acasă
pe necurmata netezime
l-ai vedea şi a treia zi alergând undeva
a slobozenie peste câmpia întinsă care
pentru propriu-mi văz rămâne nici pe departe cuprinsă
între orizonturile unei intimităţi omeneşti (vă daţi seama
aceasta ar fi imensitatea imensităţilor – intimitatea omului)
iar undeva nu prea departe
(ca să pot distinge contururi) zăresc parcă
silueta unui mare truditor
să zicem – cu oarece confuzie – Confucius
sau poate
ceva mai tânărul decât el Socrate:
                                                      stă aşa
încovoiat din spate
în mână cu un chitonog rudimentar pe care
îl tot înfige
îl tot înfige în conştiinţa
sau în firea mea
sădind ceva…
                       sădind ceva…
                                               sădind ceva…


Punctul

Lui Dumitru Augustin Doman

Şi punctul mort va reînvia odată cu vieţile care vor ajunge la el
la punctul mort
şi punctul va fi din nou viu
neameninţând destine
acţiuni
iar morţilor ce vor reapărea în Ziua Învierii
le va reintra sufletul pe gura
din care li se urcase la cer
în grădinile respiraţiilor – adică
foştii morţi îşi vor reprimi duhul pe care şi-l dăduseră
şi va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii
oamenilor morţi şi punctelor moarte
şi lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită şi latină
şi alte limbi care de veacuri se considerau moarte
şi care în Ziua Învierii vor reînvia şi ele
cu tot cu vorbitorii şi scriitorii lor stinşi
de prin antichitate – până la naşterea lui Hristos
unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puţin
pe Peninsula Sinai
alias Asia Apuseană); da
latina limbă ce avea să moară şi ea
după Pilat din Pont ce se spălase pe mâini
şi pe dinţi se spălase de limba latină ce era deja
pe cale de nefiinţă vorbită;

şi la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat”
şi „Iată limba reînviată”
despre punct tăcându-se pentru că
se va subînţelege de la sine că va reînvia şi punctul mort
iar într-o nouă viaţă Pilat ar fi învăţat şi el o limbă
franceza sau engleză să zicem
după care
să se numească Pilat din Point adică
Pilat din Punct
şi de la capăt, – şi pune virgulă, pentru că
spre deosebire de punct
virgula nu moare niciodată
deci nici nu reînvie
ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeţi la drame
pentru că iată, virgula pare
o lacrimă căzând invers
spre cerurile unde se reînvie.

vineri, 23 ianuarie 2015

ACUM 20 DE ANI, LA O ÎNTRUNIRE A SCRIITORILOR



7.VI.1995

Întrunirea scriitorilor români de pretutindeni a început luni, azi suntem în zi de miercuri.
Într-o uniune de creaţie multe lucruri nu se pot comanda, nu pot fi impuse, dar sunt de dorit.
Irina Mavrodin: o întrupare şi lentoare oblomoviană. Ar putea zice: Oblomov, s’est moi.
Doamna Mariana Şora tot vorbeşte, vorbeşte la microfon şi sunt zadarnice tentativele moderatorului de a-i atrage atenţia la depăşirea de timp, încălcarea regulamentului pentru luările de cuvânt convenit.
Imediat în dreapta mea, dl Mircea Horia Simionescu încondeiază cu migală, fără grabă, un autograf pe cartea sa din BPT.
Traian Olteanu trece în caiet foarte multe din cele ce aude.
În timp ce sala murmură a neatenţie faţă de vorbitorul care nu este altcineva, decât aceeaşi doamnă Şora…
Apoi vorbeşte Al. George. În rândul din faţa mea, o doamnă şi un domn privesc la nişte poze făcute ca ieri-alaltăieri în sala de şedinţe. În una din ele mă văd şi pe mine; mă văd peste umerii colegilor cărora încă nu le cunosc numele. Când se întoarce doamna spre sală, citesc pe ecusonul ei: Tudora Şandru. A, e o traducătoare.
Al. George încheie prin: „Luându-mi rămas bun de la dumneavoastră, sper să nu fi depăşit şi eu limita determinărilor”, bineînţeles cu referinţă aluzivă la dna Şora. Abuzul doamnei a marcat sala, încât şi Shaul Carmel din Israel începe cu: „Rog să fiu cronometrat după ce-mi prezint salutul: Bună ziua!”
Carmel despre Mitzura Arghezi: „Când încă nu făcea politică şi nu era secretara secretarului parlamentului”.

O constatare paradoxală: Eu mă deosebesc puţin… foarte mult de cei din exil.
Nu mă mai interesează problema cititorului (ca număr), cum nu mă mai interesează nici faptul că eu scriu fiindcă nu pot să nu scriu.
Aici te gândeşti la cultivarea/ culturalizarea imaginii Moldovei Prutonistrene.

Prezentul este mai important pentru cel pe care nu-l interesează sfârşitul, moartea.

Şi te va iubi până va cădea cu nările în inima ta, pentru a se convinge că ea într-adevăr miroase deja a sentimente defuncte.

Ion Mircea revoltat că lumii i se impune să stea la coadă după cafea şi răcoritoare. O meschinărie, zice, din teama organizatorilor că cineva ar putea să ia două cafele. Conchide: „Pe navă, în croaziera de la sfârşitul anului trecut, ruşii au stat şi au băut în cabine de frica chelnerilor. Chelnerii sunt stăpânii lor”.

Dionisie Ghermani din München: „Îmi pare rău că doamnele care ieri ne-au furat o oră (Nina Cassian) şi astăzi aproape o oră (Mariana Şora) nu mai sunt în sală, să mai audă ce spun şi alţii”.

Damian Necula: „Ceea ce planează încă vag în orizontul speranţelor noastre”.

Între orele 13-14, interviu cu Nicolae Breban. Flatat de aprecierile pe care mi le dă.

9.VI.1995

Dl Al. George mă întreabă câte e ora.
  Douăsprezece şi un sfert.
  Curând va fi masa.
  Da. Cred că discuţiile la şedinţa de încheiere nu vor dura prea mult.
  Aoleu, să vedeţi ce ţipete vor apărea aici! Sunt unii porniţi rău.

Printre participanţi, şi Leonid Arcadie, alias Mămăligă, ce are sau a avut un celebru cenaclu românesc în Franţa. Printre altele, aminteşte de modestia, faţă de propria persoană, şi de generozitatea în apreciere a lui Mircea Eliade adresată lui Ştefan Bănulescu: „Nu scrie cum scriu eu, ci cum aş vrea să scriu eu”.

Despre ne-ingerinţa statului în cultură, ci despre o responsabilitate a statului faţă de cultură.

La Neptun, la Preşedinţie, ca şi pretutindeni aiurea, zvârcolirea secret-egoistă a lui Va. Ma. (vama!) de a se demonstra pe sine. Asta e: poţi alege între a te face de râs şi a-ţi gâdila orgoliul local-personal. Trezeşte silă.
Iar nu cu mult timp în urmă, ziceam despre un scriitoraş slăbănog şi cuprins uneori de zdruncinări nevrotice (i se învineţesc şi prind a-i tremura buzele), ce-l face să semene unui mădular ce se bălăbăneşte. Aşa e: scriitoraş, dar şi – scriito-roş. Pentru că e roşu otova, leninist, de la deschidere de abecedar – până la sfârşit de texte pentru melodii deocheate Da, asta e: a rămas un sriito-roş…

6.VII.1995


O lungă perioadă, de câteva săptămâni, – Centenarul Lucian Blaga, călătoria în Grecia, iarăşi Clujul, Salonul Cărţii, întâlnirea scriitorilor români de la Neptun, Bucureştiul – în caietul roşu, de bord, şi în blocnotes simplu – de văzut şi, pe parcurs, de adăugat aici detalii: călătoria în Deltă, nuvela cu „ochiul” a lui Nicolae Balotă despre întemniţatul Ion Negoiţescu, interviuri cu Breban, Puslojić, cum şi-a rupt/ pierdut vocea Nina Cassian şi, prin urmare, a eşuat interviul pe care îl pusesem la cale etc.

joi, 22 ianuarie 2015

PE TREI MĂRI ŞI DOUĂ CONTINENTE





(Secvenţe dintr-un jurnal trăit-scris pe trei mări şi două continente, printre 400 de scriitori din lumea întreagă)

14.XI.1994

În fine, la Atena, delegaţia noastră (vreo 35 de scriitori români) s-a plusat altor delegaţii – vreo 40, din tot atâtea ţări. În total – peste 400 de literaţi care se vor îmbarca, în portul Pireu, pe o corabie, cu care să săvârşească, 9 sau 10 zile, o croazieră pe trei mări şi prin 5 ţări. Mările – Egee, Marmara, Neagră; ţările – Grecia, bineînţeles, Turcia, România, Ucraina, Bulgaria.  
După micul dejun, autocarele ne duc spre portul Pireu, unde ne îmbarcăm pe corabia cu nume sonor: „World Renaissance” – ar putea fi şi „Renaşterea Lumii”, dar şi „Lumea Renaşterii”. Apar şi primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi primeşte, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca şi predestinat! – ai putea spune.
În legănat, pe alocuri – zdruncinat de corabie, mă gândesc să realizez interviuri cu unele din personalităţile prezente la bord. Cu domnul Octavian Paler, spre exemplu, – om mereu debordând de idei. Chiar şi în legănare, confesiunea domniei sale nu va ieşi una lin... adormitoare. Apoi, mă gândesc să-i am de convorbitori pe colegii Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu... Sigur, ar fi şi alţii. Mai văd eu... avându-l în vedere, deja, şi pe Radu G. Ţeposu. Iar până să stau faţă în faţă cu vreunul din ei, în această dimineaţă, pe la ora 11,00, pe puntea de sus a navei etajate „World Renaissance”, fac proba tehnică a reportofonului, imprimând... şuierul vântului, plescăitul uşor (deocamdată, plutim aproape lin) al valurilor lovite în bord.

15.XI.1994

Domnul Paler acceptă să-mi acorde interviul (convenisem aseară, după: „Da, dar să vedem cum ne trezim, cum ne simţim”). Cobor în cabina sa de la... subsol, de la cel mai jos nivel, botezat „Nereus”. O împarte cu prozatorul Sorin Preda cu care, de altfel, deja am dialogat (era în vizită la Chişinău), în toamna de acum doi ani. Pe masă, un caiet liniat, în care văd că e scris cu creionul chimic (liniile sunt surii, nu negre). Celebrul coleg îmi spune, fără ifose, că ţine un jurnal; şi-a propus acest lucru pe durata călătoriei. Chiar despre scris intenţionez să-l întreb, la început, pentru că, acum nu prea mult timp, îl auzisem spunând, într-o confesiune de „cerc strâmt”, că dânsul se salvează prin scris. Iată o secvenţă din ampla sa mărturisire (mi-a răspuns in exteso la majoritatea întrebărilor): „... trebuie să spun că eu sunt chiar fericit în faţa maşinii de scris. Aş zice că sunt singurele mele ore cu adevărat

marți, 20 ianuarie 2015

POEME LA RĂSCRUCE DE ANI


neliniştea înţepenită a munţilor
şi frumuseţea convulsivă a mării
aici în peisajul vălurat unde – sadovenian –
din vreme în vreme mai pâlpâie 
constelaţiile arse ale arhaismelor
în genere – focul haiducilor şi basmelor ca
o integrală a dezintegrării
ce nu poate să nu provoace şi modificarea
conştiinţei mele care ar vrea să facă explicite
în contra-faze progresia aritmetică a inimii
progresia geometrică a creierului
prilejuindu-mi iar şi iar motivul de a mă mira
ce de-a alogism pot comporta unele propoziţii logice
rotunde ca sfera cum e şi zeul geometriei vorbite (sigur
există şi o astfel de geometrie neeuclidiană)
tăinuit în submateria (cenuşie) a subconştientului
de o tristeţea mereu mioapă
ca o mapă nedeschisă
în acest final de elegie vişinie ca petalele de hibiscus
în care e posibil să se realizeze tentativa de a înfăţişa
ce poate reţine despre dialectică şi dialectul tăcerii (ne)articulate
într-un discurs perfect
imperfect.

11.X.2013


Pe viaţă

Lunile anilor, anii veacurilor se sting, se termină
înainte ca finalul uneia/unuia să se lege de următoru-nceput
între ele căscându-se tot mai mult golul în care ca-n găuri negre
omului îi este absorbită soarta; omu-i tot mai pierdut.

Dacă ridici anul înaintea ochilor şi-l priveşti în spectrul solar
printre spaţiile rămase ne-mplinite în generalul spaţiu golit
între cele douăsprezece linii se văd sinistru zebrate
unsprezece linii ca nişte gratii peste infinit.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

CE FACE SĂ NU FACEM

Pagini de jurnal

23.V.1995

Noaptea, îi visez pe mama şi pe tuţa, la Negureni, în curtea noastră. Lume multă la un fel de praznic. Mă trezesc pe la ora 4 spre zori. Meditez asupra visului, încerc să-i ghicesc semnificaţiile. Mă luminează gândul că, acum 20 de ani, exact la 23-24 mai, se împliniseră 40 de zile de la moartea mamei. Ea se gândeşte la mine, unicul ei copil...
Dimineaţa, merg la Catedrala „Sfânta Sofia”, aprinzând câte o lumânare pentru părinţi.
Vorba lui Ion Mircea: „Aşa, să ştii a-ţi clădi cuibul, ca rândunica ce aduce de colo un pai, un strop de noroi de pe morminte...” (De fapt, rândunelele aduc doar stropii de noroi; paiul – alte păsări.)

Vizită la „Muzeul de Arheologie”, nu departe de Turnul Alb. Unele exponate de aici au fost transferate în complexul muzeal, în extindere, de la Vergina. Modele de mozaic de pavimente în casele greceşti din antichitate, bijuterii, vase fel de fel, obiecte funerare din metale preţioasă, o statuie a lui Augustus. Imaginaţia leagă astea într-un tot întreg cu imensul Muzeu Naţional din Atena, pe care l-am vizitat acum cam jumătate de an. Apoi Museumul de pe Acropole. Te simţi în tensiune-interacţiune de timpuri, de „încordări” ale Istoriei.

În defileurile Pirineilor se pârguieşte ovăzul. La Salonic se vinde porumb copt (deci, ştiuleţii sunt deja în lapte). Se iau două roade pe an.

E de înţeles de ce multe grecoaice umblă în pantaloni – pentru că umblă şi pe scutere, motociclete, biciclete şi alte modele cu bi-roţi...

24.V.1995

Drum de întoarcere. Pe anumite segmente, unde pantele sunt cu roca deschisă, pentru a evita o posibilă o alunecare de pietre peste şosea, sunt întinse păienjenişurile plaselor de metal.
Călătorim, dus-întors, în „Air conditioned Thermobus” în care aerul este foarte condiţionat de plictisul călătorilor balcanici ce tot trag din ţigări. La vama grecească, noi coborâm, însă o doamnă rămâne în autocar şi… fumează… Aşa, mai discret, cum ar veni. Şi mai nesimţit.
Iar la vama bulgărească Moviţa, unde pierdem timp berechet, vreo duzină de femei şi un bărbat propun călătorilor macrameuri, fluturându-le pe la geamurile autocarelor. Lucruri executate cu migală, pe care se cere de la o mie la cinci mii de drahme greceşti (un dolar = 230 de drahme).
La câteva sute de metri de la ieşirea din vama bulgărească, o staţie de benzină: „Lacrima”…

Iaru despre relaţiile cu Dinescu: „Eu îi spun ce am în cap, el îmi spune ce are în cap şi iese un tămbălău…”

miercuri, 14 ianuarie 2015

O NOUĂ REVISTĂ. SĂ FIE ÎNTR-UN CEAS BUN!



Primesc de la prietenul Lucian Vasiliu următoarea veste demnă de toată atenţia, susţinerea şi lauda:


Stimaţi prieteni şi colaboratori,
Vă expediem, acum, în preajma ZILEI CULTURII NAŢIONALE, cea mai… jună… junimistă publicaţie dedicată dialogului, cărţilor, ideilor.
Apărem sub auspiciile editurii JUNIMEA, cu sprijin de la Consiliul Local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul „Iaşi-Capitală Culturală Europeană 2021”, urbe candidată).
SCRIPTOR va fi lansată oficial la Botoşani-Ipoteşti-Vorona, în zilele eminesciene de 14-15 ianuarie 2015”.

Lucian Vasiliu este directorul fondator al noii publicaţii, pe care, suntem siguri, o va dirigui cu aceeaşi pricepere şi măiestrie, cum a făcut, peste decenii, cu revista „Dacia literară”. Să fie într-un ceas bun!

           

Iar mie mi s-a întâmplat ca, chiar în acest prim număr al Sceriptor”-ului să public textul:

SĂ TE PUI SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII PE TINE ÎNSUŢI
(Două fragmente despre poet şi poezie)

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

marți, 6 ianuarie 2015

...ŞI S-APROPIE DE FOC...




Vasile Alecsandri

...Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin vazduh croncănitori.


Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ calare!
Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii nacheaza, cânii
latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.