DIN PĂCATE, NU DOAR LA NOI...

BIBLIOTECĂ PUBLICĂ DE VÂNZARE...

În călătoria prin Italia, în oraşul San Quirico d’Orcia mi-a fost dat să văd nu doar case particulare scoase la vânzare. Pe faţada unei clădiri am remarcat datele instituţionale: „Biblioteca Comunale / Arhivio Italiano dell’ Arte dei Giardini”. Iar pe uşa, fostei, se poate spune, biblioteci-arhive, anunţul: „For Sale / Toscany Sortheby’s” (urmează adresa mail şi un număr de telefon). Aşadar, de vânzare, de… exterminare o bibliotecă… Precum la noi… Iar pe site-un comunei mai dăinuie şi astăzi trista informaţie despre ceva care ar exista, chipurile, dar care, de fapt, a şi dispărut (din câte se vede printre gratiile ferestrelor bătute în scânduri pe dinăuntru, tot ce însemna conţinutul, bogăţia unei biblioteci-arhive ar fi fost depozitat pe undeva aiurea): „L'Archivio Italiano dell’Arte dei Giardini è stato fondato a San Quirico d'Orcia nel 1973 allo scopo di contribuire alla conoscenza e al recupero dei giardini storici italiani e per il loro studio dal punto di vista estetico, storico e sociale”.

RUŞII & ROMÂNII

Leo BUTNARU 

SCRIITORII ŞI PATRIA 

(Ruşii & Românii)

            După ce citeşti „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev, din cele dezvăluite şi taxate drastic de autor, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie şi au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, românii, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filosofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la noi, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev.

           La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

UN AVANGARDIST NĂSCUT LA CHIŞINĂU

Pavel ZALŢMAN (1912 – 1985)

în traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la Chişinău. La vârsta de 13 ani, împreună cu familia, se stabileşte la Leningrad, unde, peste patru ani, avea să-l cunoască pe Pavel Filonov, legenda vie a avangardei picturii ruse, al cărui ucenic devine. Participă la lecturile OBERIU (Asociaţia Artei Reale). Angajat la studioul „Lenfilm”. În timpul războiului, se evacuează la Alma-Ata, unde rămâne în continuare, lucrând la „Kazahfilm”. Predă istoria artelor.

Despre preocupările sale literare incipiente aminteşte P. Filonov în jurnal: „Zalţman ne-a adus lucrarea lui literară «Ţâncii»... Are un acut simţ de observaţie şi o gigantică iniţiativă, cvasi-copilărească, deocamdată crudă, «primul strat»”.

A scris două romane, comedia „Ordinamenti”, nuvele, multe poeme. Elementele transraţionale (zaum’) din creaţia sa indică sigur spre şcoala pe care Zalţman a făcut-o la futurismul rus. Adică, este autorul care a urmat „linia generală” de dezvoltare a artelor în prima jumătate a secolului XX: experimentul, absurdul, metaforismul grotescului.

PLOAIE I, NOAPTE

Ploaia învăluie. Inundată piatra pavajului.

Noi suntem închişi în borcănaşele străzilor sumbre

Şi în gălbejeala cerului ca poalele suflecate

Se reflectă încruntarea coteţelor.

Urmărim cu aviditate trecătorii,

Însă dânşii se ascund de noi, îngheboşindu-se.

Ne lipim de pereţii coşcoviţi,

Noaptea e stoarsă şi noi suntem în sucul ei.

Varul strivit de umezeală,

Nemişcaţii pereţi scorojiţi.

Stâlpii ce ne ademeniseră cu-ntunecimea

Abia de sâsâie, ca spuma nămoloasă

Şi dintr-o dată ca o vidă linie lucitoare

După colţ, precum se-ntâmplă totdeauna,

Contopindu-se-n lanţ de stropi bolborositori,

Şuviţele-şi răsfiră apa glacială.

Însă, deocamdată, prin ploaie,

Pe orizontul zorilor târâtori

Un bisturiu suriu se repezi de pe-acoperişuri

Spre noptaticul veşmânt, boţit şi adormit,

Desprinzându-l cu tot cu piele.

Deschise ochii şi cu perdelele înăspri

Urbea spălată de revărsatul dimineţii,

După care

Într-o ceaşcă de forma băşicii crăpate

Zorii arseră şi se spulberară.

(1929)

 

PLOAIE III

Ultimul vânt se rupse de pe catarge

Peste năbuşitoarele acoperişuri, mototolind

Ziare, cu ferfeniţitele lor ghemotoace

Îndopând gurile uşilor, ferestrelor.

Stropi mari atârnă de grilajul curţilor,

Casele sunt luminoase şi plate,

Îmbrăcate de gală-n cheresteaua reparaţiilor,

În cârpeli de parchet cu luciu plumburiu.

Străzile-s pictate de rugină acidă,

Pereţii li-s rouraţi, precum sudurile ţevilor,

Albia le e săpată de ploaie şi ele atârnă

Pe grinzile ceţii, plutitoare ca peştii.

De la loviturile cerului li se clatină tinicheaua,

Stropii, ca-n găleţi, sunt răzleţiţi şi duri,

De pe acoperiş, după guler, ei îşi lansează

Sunătoarele gesturi plescăitoare.

(1929)

CĂRŢI PE PIEDESTAL

                   În primul rând, aflu că, la Moscova (editura "Vest-Konsalting), mi-a apărut cartea de poeme "Контрасты как необходимось" = "Contrastele ca necesitate" (în traducerile lui Ivan Pilchin şi ale autorului).

                    Secundo: ba chiar, mai aflu, că acest volum a fost urcat-onorat pe piedestalul valoric al săptămânalului "Poetograd". Astea confirmate chiar pe prima pagină a publicaţiei literare în cauză.
                   Cum s-ar spune, e un semn de vară relativ rodnică...
L.B.

O ANTOLOGIE DESPRE LUMINĂ

ARGUMENT

                                                                                                       de Irina Petraş

Anul 2015 este Anul Internaţional al Luminii. Am putut constata prin reacţie proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit. Un fel de efect bumerang al rostirii potrivi-te. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme, fiindcă îţi împacă nişte nelinişti. Din clipa în care am aflat că ne aflăm în Anul luminii (fiindcă aşa l-a numit ONU, într-un exerciţiu de admiraţie pentru tot ce ţine de Lumină şi de Tehnologiile legate de lumină), lucrurile din jur mi s-au părut mai luminoase, ca şi cum această arbitrară învestitură ar fi alungat umbre, ar fi spulberat nori. Numim lucrurile într-un anumit fel şi lumea se supune, ne iese în întâmpinare. Scriitorul vine în întâmpinarea lumii cu o pre-judecată care va decide perspectiva. Semnele din afară şi dinăuntru sunt selectate după criterii proprii şi traduse ca atare. Literatura, ca act privilegiat de Cunoaştere, este ea însăşi o „tehnologie a luminii”.

Am ales această temă – lumina – şi fiindcă se împlinesc 120 de ani de la naşte-rea lui Lucian Blaga, autor al Poemelor luminii. E şi o doză de joc la mijloc, dar şi intenţia serioasă de a evidenţia nenumăratele sensuri pe care le are lumina pentru noi, oamenii, şi pentru noi, scriitorii.

Prima secţiune e dedicată lui Blaga, reunind comentarii la opera sa poetică şi fi-losofică, la biografia sa. Ţine locul Meridianelor Blaga pe care le-am editat prin Societatea Culturală Lucian Blaga Cluj-Napoca mai mulţi ani la rând (vezi, pentru detalii: www.societateablaga.ro).

Cea de-a doua secţiune, „antologia luminii”, îl ia drept martor pe acelaşi Lucian Blaga. Motoul recurge iarăşi la începutul de scrisoare de atât de multe ori folosit în alcătuirile mele, încât a devenit aproape o tradiţie: „Lumina a crescut enorm la Cluj…”

Fiindcă am lăsat libertate deplină invitaţilor mei, diversitatea de ton şi abordare e dinamică şi incitantă. Organizarea textelor a fost, de aceea, ceva mai dificilă. În cele din urmă, am ales să grupez eseurile, prozele şi traducerile într-o înşiruire oarecum logică, de înrudire şi neintenţionate – dar cu atât mai savuroase – interferenţe. Pentru poeme, am recurs la ordinea alfabetică a autorilor, rezultatul fiind un vitraliu colorat şi cu multe pete de lumină.

Multe texte au fost scrise anume pentru Lumina din cuvinte (deşi publicate între timp prin reviste); altele sunt readuse acum în atenţia cititorului într-o „lumină” nouă. Mulţumesc tuturor că li s-a părut atrăgătoare ideea acestei alcătuiri.

Pentru argument, aveam de gând să scriu câteva rânduri despre expresiile din limba română în care lumina e prezentă. Am descoperit, însă, că am nevoie de un 6 spaţiu mult prea mare pentru a cuprinde cum se cuvine subiectul. Selectez, deocamdată, definiţii din Dicţionarul Explicativ al limbii romane, Dicţionarul etimologic al limbii romane, Dicţionarul de sinonime, Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu ori din Enciclopedia Minerva etc.), ca invitaţie la o stare de veghe faţă în faţă cu marea familie a cuvintelor luminii. Şi, poate, la o calmă, înţeleaptă aşezare sub lumină în vremurile noastre de zbucium şi zavistie.

POLEMIC, DESPRE UNII PRETINŞI ECHINOXIŞTI (un fragment)

Dorul nestrămutate de colectivism, de hurtă apare nu doar în cazul strict-postmodernist, ci şi în unul, sau din interiorul postmodernismului (autohton), sau paralel acestuia (nu se ştie exact ce şi cum), cunoscut, iniţial-distinct, ca Fenomenul Echinox. Zău că deja prinde a supăra inflaţia de poeţi, şiruri întregi, care se dau – nimic altceva, altcumva – decât... echinoxişti şi gata! Pentru ei, probabil, atât de feluriţi, şi ca formulă, şi ca dotare, a spune că sunt echinoxişti e o garanţie că lumea îi va lua, apriori, pe cuvânt de onoare, de valoroşi incontestabili. Mort-copt, valoroşi, în pofida indicaţiilor experienţei axiologice! În fine, o astfel de inflaţie echinoxistă, de multe ori fără… echinoxism, nu e decât o umflare de balon al relaxărilor valorice, în care încape orice, înainte de toate – mult aer.  Este uimitor cum, adevăraţii echinoxişti, unii dintre ei – de-a dreptul iluştri, nu încearcă să facă lumină în ceea ce a devenit o modă pentru unii, de a se declara echinoxişti, fără a avea nimic în comun (şi în valoare particularizatoare) cu nobila fenomenologie generată de celebra revistă studenţească clujeană. 

POETUL DINTR-O GENERAŢIE DE PRUNCI CĂRUNŢI

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost poetului voia să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru,  Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, I. Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Leo Butnaru şi Liviu Damian, 1976

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian (13 martie 1935 – 20 iulie 1986) rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul ce ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record. În „Poezii de duminică” i-am publicat pe Lucian Blaga, George Bacovia, George Topârceanu, B. Fundoianu, Ion Vinea, Nichifor Crainic, Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Aron Cotruş, Ion Minulescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, pe alţi clasici, dar şi pe colegii noştri din Interriverania Aureliu Busuioc, Nicolai Costenco, Nicolai Esinencu, Arcadie Suceveanu, alţii, Liviu Damian şi Dumitru Matcovschi fiind, din păcate, cei care încheiau „plutonul” – curând editura avea să-şi sisteze activitatea (nu fără „contribuţia” activă, ultimativă, presantă a conducerii USM, a preşedintelui ei!), colecţia în care apăruseră peste 250 de mii de exemplare de florilegii de poezie – dispărând şi ea. „Dispărea”, să zic, şi o întreagă pinacotecă remarcabilă, deoarece în prezentarea grafică a seriei artistul-fotograf Nicolae Răileanu propunea sugestivele pânze (…polisemantice) ale lui Andrei Sârbu. În fine, e de menţionat că „Poezii de duminică” (unul din naşii ei fiind colegul Ioan Mânăscurtă, directorul editurii) a reprezentat fructificarea în anumită continuitate a unui efort coerent, susţinut în regim de urgentă, spuneam, întru necesitatea de-slavonizării bibliotecilor publice şi a celor personale din Estul Moldovei, deci şi României.

*

Când l-am cunoscut sau, mai bine zis, când l-am văzut pe Liviu Damian pentru prima oară?... Sigur, începând cu toamna anului 1967, când venisem student la Universitate. Să fi fost la vreun cenaclu literar? Pentru că pe atunci, în Chişinău, activau mai multe: „Eminescu” la Universitatea de Stat, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” la Biblioteca Naţională… La acea vreme de, încă, relativ dezgheţ aflat pe ultima-i postată – partidul avea să-i pună capăt cât de curând –, dezgheţul zis „hruşciovist”, chiar şi după ce, în 1966, Nikita Hruşciov fusese înlăturat de la putere, însă şi pe când se mai afla la pupitru ducele comunist se cam înfierbântase rău în luptele războiului rece dintre Est şi Vest; la acea vreme mai activau cenacluri literare şi la Medicină, şi la Politehnică, însă, peste un an-doi, ele aveau să dispară în urma intensificării agresiunii ideologice de deznaţionalizare, când, la aceste instituţii de învăţământ, erau eliminate din programe, rând pe rând, materiile predate în limba română. La Medicină fuseseră scoase din uz şi jertfite prin autodafe manualele scrise în limba pământului, bietul student venit de la ţară şi care nu prea cunoştea limba ocupantului pomenindu-se aruncat, brusc, în oceanul slavon, zis rusificare, deznaţionalizare.