18.III.1996
În atelierul pictorului
Vasile Cojocaru împreună cu fotograful redacţiei, care ia imagini pentru nr.
3-4 al revistei. Migăloasă chestie (mie mi se părea – până la exagerare de…
pozare) să tragi un film cu tablouri şi cu autorul lor. Cojocaru zice că e cum
nu se putea mai bine că suntem astăzi în atelierul său. De ce?... Acum patru
ani, ca mâine, i-a decedat mama şi el, ritualic, pe 19-20 martie face masă de
pomenire. Mâncăruri de post. (Îşi aminteşte că, după vernisajul lui Oprea, nu
prea avea ce lua de ne-frupt din masă. Curăţa portocale, delectându-se, de post,
cu ele. Eu, cică, i-aş fi spus: „Dar mata ştii că, în Africa, portocalele sunt
de frupt?”). Îl invită şi pe Vasile Naşcu. Problema Lică – Macovei – Negură –
Mudrea…
Ah, da! (Dar… important?)
pentru prima oară în viaţă mă grăbesc să am grijă de… dinţi. Mi-a sărit o
aşchie de la o măsea ne-a-mea (montură) şi-i telefonez dlui doctor Mihai
Cojocaru. E predispus să mă primească chiar azi. În jumătate de oră sunt la
clinica stomatologică a Universităţii de Medicină. Studenţi, studente care
cercetează, în primul rând, cărţile pe care le las, cu autograf, pentru dl
Cojocaru, profesorul lor. Acesta îmi şlefuieşte marginile locului de unde s-a
desprins aşchia (ce nu sare departe de la… dinte). E în regulă!
Ionică Anton îmi aduce
invitaţia pentru jubileul revistei „Florile dalbe” (55 de ani de la apariţie).
Sâmbătă, la Filarmonică ,
apoi la barul UTM.
Dna redactor-şef de la
revista „Femeia Moldovei” cu dispoziţia la pământ. Zero. Chinuită de uneltirile
unor mediocrităţi din redacţie care sunt – zic ele – ziariste cu stagiu de două
şi ceva mai multe decenii… Ascult cam 1,5 ore, discut, încerc să dau sfaturi.
Biata Maria… Mai ales într-un cuib de… fitecine. Dar, iată, pot ajunge
confesor. Ce să-i faci, dacă cineva contează mult pe… experimentatul de mine…
Asociaţia „Cartea” sponsorizează
revista „Moldova” cu… 100 (o sută) de lei. Nu ar fi aici cinism în ceea ce
scriu, dacă te gândeşti la 1 000 de susţinători cu câte… 100 de lei.
Fantastic!
Ieri, dl V. Cândea s-a
bucurat că am un chestionar pentru el, scris, ca să nu-l pun în faţa
reportofonului. „Pentru că, zice, e o mare diferenţă între ceea ce vorbesc şi
ceea ce scriu, ca sobrietate, ca formulare”.
Din „Jurnalul de copilărie
şi adolescenţă” al lui Geo Bogza: „Aproape de Bucureşti trenul a călcat o
căruţă şi un cal. Când am ajuns în Gara de Nor botul locomotivei era plin de
sânge”.
Despre deşteptăciunea
domnişoarelor: „Azi. V. mi-a spus că românii au cucerit America de Nord. Iar
despre Cleopatra că a fost un oraş”.
„În privinţa literaturii,
nu mai am nicio ezitare în a alege între tradiţionalişti şi modernişti. Mica a
citit Contimporanul şi neînţelegând
nimic a exclamat: «Eu i-aş spânzura pe toţi». Ar trebui să mă spânzure şi pe
mine”.
(În acest caz, zic eu, Mica
i-ar putea duce în ştreang fără ezitare pe electronişti, fizicieni etc. Nici în
domeniile lor nu prea cred să priceapă… micile.)
„Deşi nu scriu nimic, nici
versuri, nici proză, stilul meu
evoluează”. Subtilă constatare, şi în acord cu adevărul, în cazurile unor
autori.
„…un ciclu, Vorbe goale. Goale nu ca nuca fără miez,
ci ca nişte femei fără îmbrăcăminte, mai calde, mai vii. Şterse de praful
obişnuinţei”.
„Curtea casei lui Ny era
plină de albul zăpezii şi ale cearşafurilor întinse la uscat. Pe unul din ele,
trupurile noastre au stat goale. Acum a îngheţat afară”.
„Tot mai temeinic îşi face
loc în mine preocuparea cititului, pentru că am căpătat un simţ în plus:
conştiinţa pagubei de a lăsa timpul să treacă degeaba”.
Ce diagnoză sigură, cel
puţin care vine în concordanţă cu opiniile mele: „…lucrez un fel de biografie a
lui Urmuz. O îndoială că ar fi atât de formidabil pe cât îl socotim. Dar nu-i
decât o pendulare, poate firească, a spiritului”.
Despre efortul de a edita o
publicaţie: „Aceeaşi poveste cu unu.
Dacă mă plictiseşte ceva e numai cheltuiala pe care trebuie să o fac,
secătuitoare”.
„Îmi vine acum să trag o
înjurătură. E sigurul lucru care nu te face ridicol. Un om care înjură nu e
niciodată ridicol”.
18.50. Îmi telefonează
Cimpoi şi-mi comunică o veste cutremurătoare: a murit bietul Ioanid Romanescu.
Câtă suferinţă, şi discreţie bărbătească asupra ei… Să precizăm când e
înmormântarea (la Voineşti ?)
şi vom merge la Iaşi …
Masa la care scriu acum îl mai ţine minte: a fost aici, în apartamentul nostru.
Dumnezeu să-l ierte.
O vizită la consulul român.
Mă întreţin cu dl Gheorghe Georgescu şi cu dna Nistor. Intenţie de a afla
susţinere din partea oamenilor de afaceri din Ţară care investesc în Moldova
Estică, prin reclamă, mecenat. Nu prea se ştie, de noi toţi, dar să încercăm.
Intră şi consulul. Impresie de aroganţă, cinism şi acreală de ins necioplit.
Probabil, se consideră mai ceva decât cel ce e în realitate. Nici chiar un
ambasador nu-şi permite comportament de fraier ce-şi dă aere de atoateştiutor
şi potent în toate. Dumnezeu cu el… Pe mine, cel care, ca şi atâţi alţii dintre
noi, au cunoscut birocraţia la scară rusească, sovietică, nu mă impresionează
deloc fandoseala, fanfaronismul orgolios demonstrat de unii „dintr-ai noştri”.
Îmi amintesc de stupizenia comportamentală a unui savant, probabil, român, când
m-am adresat lui într-un hotel din Ulan Bathor, în iunie 1989.
Când plecăm pe câteva zile,
mare problemă e: în grija cui lăsăm pisica? De obicei, e în seama vecinei Neli.
Au avut grijă şi Galina-Grigore. Dar chestia e veche şi, deci, deloc originală.
Să zicem, odată, Berdiaev a avut o invitaţie foarte importantă, însă nu a
onorat-o din gravul motiv că nu a avut cui să-i lase în grijă câinele.
Ieri, în maşină, ajungem la
terminologii generalizatoare pentru pasionaţii de optzecism, nouăzecism, în
genere – de zecisme (şi… zecimale). Deci: Homerozecist, Leozecist,
Gheorghezecist, Cimpoiozecist etc.
19.III.1996
Prezente şi persoane din
Reni (Maria Cătănoi) şi Giurgiuleşti (Nicolae Haheu).
Colocviul e la „Casa
Artei”, apoi o agapă la
Hotelul „Regina”, administrat de vulcăneştianul Vasile
Plăcintă care a fost în tandem cu Usturoi de la „Valeologia”, despre care Saka
spunea că are activităţi: „Începând cu gâsca şi terminând cu avionul”.
De altfel, în faţa
hotelului stă parcat un troleibuz cu sigla „Valeologia”. La ce-i folosea
firmei? E ce mai rămâne după o risipire de afaceri, procese, împărţeli etc.
În fine, agapa încheiată (…
la jumătate) cu un duel verbal Vicol – Tiutiuca, primului cam slăbindu-i
coardele nervilor.
În cameră, ca pe la casele
mari, se află şi o Biblie. Dimineaţa, aproape ca de obicei (adică, nerespectat
cu regularitate), deschid la întâmplare cartea sfântă, citesc primul pasaj de
stânga-sus, încercând să ghicesc ce ar prevesti el. Azi, am deschis la
semnificaţii foarte adecvate basarabenilor în raport cu Ţara spre care tindem
şi cu străinii care vor să ne îndepărteze de ea: „Nu cu gând bun sunt ei plini
de râvnă pentru voi. Ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă
faţă de ei” (Galilei, 4-17). O, e aproape o omonimie între galateeni şi
gălăţeni, la care sunt în frăţească ospeţie.
23.III.1996
Ieri, împreună cu Cimpoi,
Vodă şi Hadârcă am mers la Iaşi
la funeraliile bietului Ioanid Romanescu. Depus la Muzeul Alecsandri.la
Corneşti , jud. Iaşi (Corneştii din Basarabia?), simbolistul
cântăreţ al florilor care, pentru bietul Ioanid, au fost foarte multe. (Bustul
lui Anghel nu mi-a prea plăcut…) Parastasul – la şcoala normală „Vasile Lupu”,
ceva mai departe de Casa Sadoveanu. Masă de post. Multe frânturi de discuţii.
Parţial, conştiinţa îmi este paralizată de această tragică şi inevitabilă
întâmplare: Ioanid era un suferind, un încleştat de cancer…
Liberto, băiatul lui Ioanid
Romanescu, născut la 22 decembrie 1989 (de aia e şi Liberto), nu realiza că
tatăl său nu va mai reveni, că nu-l va mai revedea niciodată. Pur şi simplu era
de o inocenţă curioasă şi răbdătoare la lungul ritual de despărţire care a
durat de la ora 10 la ora 15.
Ritmul scrierii jurnalului…
În septembrie 1949, Eliade nota: „Am purtat cu mine acest caiet aproape două
luni, fără să însemn nimic”. Eu?... Nu mi-l port cu mine, nici nu scriu cu
lunile (în al doilea caz).
Jertfă întru scris. În 31
oct., acelaşi an, Eliade notează: „De două zile este atât de frig, încât îmi
îngheaţă mâna pe stilou. Ţin o sticlă de apă caldă pe genunchi, să-mi
dezmorţesc, din când în când, degetele”.
Altă jertfă, altă formă de
sacrificiu: Eugenio d’Ors obişnuise să ardă în fiecare noapte de An Nou câte o
pagină inedită, cea mai frumoasă, precum credea el.
Un titlu al aceluiaşi domn
d’Ors: „Oceanografia plictiselii”. Să ne imaginam ce fatal-adâncă poate fi
această stare…
În contextul spuselor lui
Eliade despre cărţile sale care ar fi de mai mare folos „nespecialiştilor”
(poeţilor, dramaturgilor, eseiştilor…), filosoful scrie despre necesitatea de a forţa dialogul dintre discipline, din
considerentul că pe el îl interesează mai mult reacţia unui filosof, a unui
critic literar sau psiholog, decât comentariile colegilor înaintaşi şi istorici
ai religiilor.
Apoi vorbeşte de geniul lui
Braque de „a fura descoperirea altuia”. Picasso readus „genial” în atenţie de
Braque…
Omul, discursul său, ca
fragment al unei continui discuţii universale…
Cam pe când era la vârsta
mea, Eliade scriea în jurnal: „…la patruzeci şi opt de ani neîmpliniţi am deja
în nări mirosul propriului meu cadavru”. O bună parte din viaţă, el, care a
trăit peste 80 de ani, a vieţuit cu teama şi rugămintea de a nu fi ursit unui
cancer, pentru a muri altfel. Cum?
Din nou Eliade, în jurnalul
său pe care îl smântânesc, luându-i
frişca, înainte de a-l întoarce la bibliotecă: „…Mi-am adus aminte de ce ştiam
demult, de ce citisem în toate cărţile mari şi aflasem de la meşterii şi
ucenicii tuturor religiilor: că desăvârşirea de tine se dobândeşte învăţându-te
să nu reacţionezi cum îţi cere viaţa (sângele, nervii, orgoliul), ci tocmai
dimpotrivă, purtându-te aşa cum «viaţa» nu te îndeamnă. Iubeşte pe duşmanul
tău. Întoarce şi celălalt obraz. Cine nu cunoaşte îndemnurile astea? Dar cât e
de greu să le practici, să le trăieşti. Şi totuşi, ce miraculoasă transformare,
dacă reuşeşti să împlineşti una din învăţăturile acestea venite de foarte
departe”.
În acest jurnal, şi o
referinţă, una singură, a lui Mircea Eliade la tărâmurile prutonistrene. E în
Franţa şi scrie: „În piaţa restaurantului «Les Quatre Pignons», unde mâncăm, în
grădină, excelent – dar apărându-ne de muşte ca într-un târg în Basarabia”.
Deci, Eliade să fi călătorit în Moldova Estică? De cercetat.
Ţin minte că şi Bogza, pe
lângă Bălţi, fusese surprins de roirile muştelor. Apoi îmi amintesc ce-i scria
Grig Minteanu de la „Tinerimea Moldova” în armată lui Nicolae Vieru despre:
„Chişinăul plin de muşte şi poeţi”. Aşa că, în spaţiile noastre, musca ar fi
insectă pentru anti-herb…
