POEME CU SOCRATE

leo butnaru

 

SOCRATE

...iar când l-au văzut

că-şi priveşte atent chipul în

oglinda cupei cu cucută

l-au întrebat: „Ce faci?”

„Mă uit la un om”,

                                 le răspunse...

                                                             XI.1984

IPOTEZĂ

Presupun: până

şi în ultima lui dimineaţă

din viaţă

neîndreptăţitului  înţelept Socrate

ajuns

poate

la crâncenă disperare

roua ce împresura

somnolentul tărâm al Eladei

nu i se păru

totuşi

o mare viziune

f ă c u t ă  ţ ă n d ă r i...

10.X.1987

DE SOCRATES

Potirul – plin, lichidul – vineţiu

Şi-o dimineaţă răsărind divină.

Pe suflet i se face arămiu

Dar mintea... mintea i se însenină.

Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?

E-o logică aice, e vreo lege?

De toate-a fost, dar n-a fost într-un fel:

Un măscărici ce mască îşi alege.

Să le repete gând ce nu convine

Ori să brodeze-n childuri, ocolit?

...S-a zis cu limpezimile eline...

Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa

De noapte grea, şi vorovi icnit:

– E totul clar ca bună dimineaţa...

1979 //18.VIII.1988

MĂSĂLĂRIŢA

În amiezile de vară leşietică

arta cuvântului apare devalorizată precum

un textuleţ de reţetă în care

este prescris un paradis proscris

ce e totuna cu talpa iadului

şi încântarea demenţială a

paznicului de tigve puse piramidă ca

un vârf de capitel din

Decameronul ăsta post-neo-nu-ştiu-ce

în timp de ciumă ce dă târcoale

sufletelor...

           Uşor de înţeles că

e înfiorător de trist şi acest Decameron Post-Boccaccio

de care ne aflăm la o distanţă – stilizată mai mult

adevărată – mai puţin

ca o posibilitate de a păstra umbrele şi

de a ne ţine de urât noi înşine în

amiezile de vară leşietică/ leşietice

când sub gardurile balcanice post-antice

măsălăriţa miroase a

ultimă zi din viaţa lui Socrate.

27.VII.1992

DUBLUL ETC.

Uneori

           în vis

predau armele şi filosofia elenă

într-o alambicată trecere de la uneltele vrajbei la

liniştea şi pacea sapienţei

                                           pentru că

atunci când bat tunurile

muzele tac

dar mai ales din motivul că

această trecere/ tăcere presupune anume predarea

revolverului

mitralierei baionetei grenadei etc. – cu

concomitenta predare a lui Socrate

Platon Aristotel Zenon Epicur Lucreţiu

                                          e t c e t e r a...                             

ASEMENI LUI SOCRATE

Pe mal de baltă lintiţoasă

uneori stă şi cugetă

alteori numai stă ardeleneşte cel

care ştie că nu ştie nimic

dezolat plictisit de

perfectul primitivism al brotacilor

bolovănoşi prostănaci verzi ca

papura filosofiei

ce-şi auto-produce clorofila…

VII.1995

UN POEM CU FONDATORUL CINISMULUI

                                      

                                     DIOGENE

În gura butoiului

propria-ţi umbră ţi se aşterne la picioare

şi

resemnat

tu îngenunchezi pe preşul ei întunecos

cerându-i îndelung iertare

destinului tău nenorocos

sabotat de zei

pentru că nu-l poţi răsplăti decât

cu apoteoza negativă a

sentimentelor răpuse care

ţi se depun pe inimă precum un

praf aspru de piatră ruinată în

adâncul carierelor părăsite.

7.VII.1989

                                           l.b.

LA KILOMETRUL 0

Origini

Spre limba maternă venim

din limba paternă – Tăcerea

Dumnezeiască…

Până la cântarea cântărilor

cu ceva timp până a-l întâlni pe Solomon

adică până la Cântarea cântărilor

iat-o pe păstoriţa Sulamita sărutând

mâna asprului ei păstor – acolo

la atingeri de nisipuri

şi câmpie –

dar ea săruta mâna nu pentru că

o hrăneşte

ci pentru că

o mângâie...

Înainte de somn

Apus deja potolit

sieşi supus.

E mai mult spectru

decât pară.

Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară

că vezi scoasă înainte de somn

şi pusă într-un fabulos pahar cu apă

o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn

pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...

Însemne

Pentru a vă imagina cum arată

o inimă în suferinţă… – e toată

dungată

de linii-linioare ce aduc a zgârieturi

de parcă cineva

a tot aprins

a tot aprins chibrituri de ea…

Aproape paronimie

În miez de iarnă geroasă am întrebat:

„Cine e la geam? Viforul?...”

Şi răspunse un glas de gheaţă:

„Nu. Viitorul”.

POEME CU ION BARBU ŞI EMIL CIORAN

ION BARBU

În câte vreo crăpare de zori nătângă

trezindu-se din somn sau din beţia matematicii şi

regăsindu-şi propriile probleme – unele

de-a dreptul ne-dragi – îşi

trăgea nădragii şi

sughiţând a dezorientare pornea la

obişnuita-i promenadă spre Capşa în

timpul căreia (în gând pe îndelete)

încerca (a mia oară!) să

analizeze raportul dintre Beyrut şi

Forul (nici măcar Farul!) de la Triseta

(naiba ştie ce ar mai însemna şi atare raport care –

simţea el – favorizează totuşi

expunerea sa faţă de lumină

împăcându-l oarecum cu acest Univers dis-

proporţionat în care

încă nu se ştie ce este mai puternică

viaţa sau moartea

                            mai apoi

scriind toate astea atât de ermetic în

româneşte încât trebuia să se auto-traducă în

româneşte

spre a ajunge la concluzia că în jocuri secunde

de fapt elabora o arhitectură care-i semăna

şi strigând a uimire:

                              Poezie tu diavolului pieire

cu frumuseţea încercând păcatul

despicând apele roşii şi inima de piatră şi

făcând ca îngerii să coboare uriaşele scări ale

imaginaţiei mele; tu verb întrupat în verb

sau literă încifrată-n număr sau

gălbenuşul oului dogmatic primordial de fapt

nu eşti atât de fioroasă nu eşti atât de nemiloasă şi

nicidecum materială – pentru că eşti

chiar aerul revărsat de Dumnezeu în tine şi

din tine iarăşi revărsat în Dumnezeu boare

schimb de respiraţii gură la gură cu

                                                          îngerii tu Poezie

diavolului pieire!

25. XII. 2001

CIORAN

...nu e căderea mea să-mi dau cu părerea despre

acest sau alt mare filosof – un

român din popor – vă

cam daţi seama la cine m-aş putea referi. Nu

sunt din cei care suspectează cancelaria proniei de

birocratism antiromânism – catastiful e

deschis vraişte: oricine poate citi numele

sapientului care întruneşte

dubla condiţie „cu obscuritatea” sau doar

pe cele ale ambiguităţilor existenţei – gândesc în

acest amurg când

                             în orice direcţie ar zbura

corbii taie diametral cerul – un

clişeu geometrico-melancolic inevitabil; corbii

fâlfâind jos razant peste

ţiglele sângerii-afumate ale

gării din Sibiu peste

peronul înserat pe care urmăresc cu

angoasantă fascinaţie spectrala anti-

                                       dialectică a

vedeniei filosofiei.

Din volumul : Leo Butnaru - "În caz de pericol", Ed. "Junimea", Iaşi, 2004

POEME LA ÎNCEPUT DE AN

Ochii cititorului

Poetul Mihai Ursache metaforizase memorabil:

„Miezul mai mare decât fructul”.

Un poet slăbuţ mai că-l imitase – maică! –

făcând-o pe originalul (credea el

nu însă şi noi) când se lamenta

că lacrima ar fi mai mare decât ochiul.

Eu i-aş fi sugerat să scrie că

chiar şi unii căpoşi se poate întâmpla să aibă creierul

mai mare decât capul; un creier

ce le dă peste urechi

vălurându-şi circumvoluţiunile dincolo de ele – şi acesta

fiind un mic circ al circumvoluţiunilor spectaculoase. În fine

după toate astea s-ar fi întâmplat ca nedumerirea

dar mai ales proverbiala frică să aibă ochi mari

adică

ochii cititorului de poezie – mai mari decât frica

acestuia.

Simţeam, auzeam

1

Fiind copil

de la un moment încolo chiar simţeam

chiar auzeam cum creşteam

precum la Eminescu se aude creşterea ierbii

precum la Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam

precum…

           În fine – auzeam cum creşteam

simţeam cum puţin câte puţin

mi se îndepărtează

capul

de

picioare

şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila

succesiune istovită a uitărilor

deja în ne-creşterea trupului

şi a lăsării puţin câte puţin a capului

mai spre picioare când

uneori e atâta linişte

                                 încât

în capul meu

în mintea mea se aude cum se ru-

pe o idee

cu un plesnet de strună

2

…după care

va fi iarăşi atâta linişte în jur

încât se va re-auzi creşterea ierbii

şi cum razele de lună vor izbi în geam

dar mai ales pentru prima oară de atâta linişte

se vor auzi paşii lui Dumnezeu

                                                chiar dacă s-ar întâmpla

ca tălpile Sale să nu atingă pământul…

 

 

POEZIA ŞI SEMNUL ÎNTREBĂRII

Să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

*

În poezia contemporană se mai consumă multă strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ ritm) „fără cusur” care, de la sine, ar crea iluzia de artă „cu conţinut”, însă care, de fapt, nu de puţine ori, nu e decât găunoşenia banalităţii, luciu fals; adică, în loc de poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, şi mulţi dintre cei care nu apelează la eforturi tehnico-prozodice, „cultivând” versul liber, ajung la aceleaşi rezultate, poate că uşor altfel numite: inventivitate, modernitate false care, de fapt, sunt şi ele sinonime banalităţii neputincioase, stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularităţi/ organizări primitive, totuşi (ca efect), ei

UN POET DE ACUM 200 DE ANI (Revista "Spaţii culturale")

Gavriil (Gavrila) Derjavin face parte din marii poeţi, pe care alte popoare i-a dăruit Rusiei: prinţul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru poezia modernă rusă, Aleksandr Puşkin (1799-1837), fiul unui etiopian (au fost descoperite acte conform cărora, în drum spre Rusia, bunicul său ar fi fost botezat într-o biserică din Moldova), Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoţiană, la originile sale trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII).

Se spune că neamul Derjavin ar fi provenit din tătarii de pe Volga, după ce un oarecare Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creştinat prin botez, se află în slujba ţarului.

Gavriil Derjavin a fost ofiţer în armata împărătească, dar mai întâi ostaş de rând, care a participat la lovitura de stat din iunie 1762, în urma căreia pe tron a fost urcată Ekaterina a II-a. Ca ofiţer, a luat parte la acţiunile de înăbuşire a răscoalei lui Pugaciov.

Primele versuri le publică în 1773. Peste cinci ani se căsătoreşte cu portugheza Ekaterina Bastidon, fiica de 16 ani a unui camerist al ţarului Petru al III-lea.

Cu alte cuvinte, reprezentanţii naţiunilor europene participau la modernizarea Rusiei patriarhale.

Din momentul fondării, în 1783, a Academiei Imperiale, Derjavin a fost membrul ei activ, participând la elaborarea şi editarea primului dicţionar explicativ al limbii ruse.

A ocupat funţii de stat, unele importante, ca cea de ministru al justiţiei (1802-1803), dar rămânând permanent în câmpul literaturii, scriind ode, sonete, epigrame.

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la moartea poetului Gavriil Derjavin, undele din textele căruia le-am românizat.

L.B.

LEGEA VIEŢUIRII

Pentru trufaş – de frunte înclinare,

Celui obraznic dă-i o palmă pe bune,

Unge balamaua scârţâitoare,

Câinelui închide-i gura cu pâine –

Vă jur: tuspatru, sau mai mulţi de ar fi,

Îndată vor amuţi, s-or cuminţi.

CNEAZULUI [ANTIOH] CANTEMIR, AUTOR DE SATIRE

Slova veche nu-i ştirbeşte meritele. Păzea

Vicii! Nu vă apropiaţi! El vă va înţepa!

1779

PE SICRIUL UNUI DUHOVNIC ŞI EROU

În acest mausoleu este îngropat

Exemplul de destin uman prea minunat,

Pilda cu deşertăciunea de când lumea:

Eroul – şi putreziciunea.

După 1780

LA MOARTEA CĂŢELUŞEI MILUŞKA

Vai! În această zi de pe genunchii mei

A căzut Miluşka. Iar din tron – Ludovic.

Pentru destin e jucărie orice vrei:

Ori căţeluşa mea, ori rege – tot nimic.

1793

PASĂREA

Au capturat pasăre cântătoare

Şi o tot strâng în mâini cu nesimţire;

Pasăre ţipă de neîndurare,

Dar ei îi zic: „Hai, cântă de iubire!”

1793

EVANTAIUL

Chiar de-ar fi lumea întreagă să o domin

N-aş dori decât simplu evantai să fiu;

Pe toţi i-aş răcori ca un zefir divin,

Scut al universului imens, azuriu.

Iară tu, Chloia, fluturându-mă uşor,

Apărându-te de căldura cea mare,

Ai înflori ca astrul răzbătând prin nor,

Fiindu-mi chiar tu umbră răcoritoare.