*    
*     *
Vom plânge 
în sertar.
Sufletul ni-l vom deschide 
        
în sertar.
Vom desena 
        
în sertar.
Chiar şi de dansat vom dansa 
în sertar.
Vom vocifera 
în sertar.
Ne-om înrăi şi-om ameninţa – 
         
în sertar!
Vom compune, vom scrie 
         
în sertar…
Şi vom auzi din sertar un geamăt amar.
Buletin meteo
… În Regiunea Necernoziomică, – spune buletinul, –
se va subţia simţitor stratul de zăpadă
iarna puterile şi le va restrânge …
Ziua, în capitală, 
                          pe-alocuri – furtuni.
Iar pe asfalt 
pe alocuri –
sânge.
*     
*     *
În căutarea fericirii, muncii, cetăţeniei
în Rusia apăru 
un straniu obicei:
copiii deja s-au plictisit să se mai nască – 
vede-se cred că am putea trăi
şi fără ei.
*     *      *
Peste creştet 
                    constelaţiile
clipocesc.
Şi mâinile ca de la sine se trag spre foc…
Ce straşnic mi-i 
că oamenii se obişnuiesc şi
de cum deschid ochii
de ziua nouă nu se mai uimesc.
Să vieţuiască.
Să nu alerge după poveste.
Şi să plece, 
       ca la mănăstire, 
         în poezie.
Să prindă Pasărea Măiastră 
       pentru friptură 
        cu terci.
Iar peştişorul de aur – 
              pentru zeamă… aurie.
*     *    
*
Lui Bulat Okudjava
Păşeam pe pământ, greu era pe suflet şi-n împrejurime.
Pe spatele-mi obosit duceam unica mea cruce.
Era atât de frig, încât cuvintele îngheţau în gură.
Şi-atunci mi-am zis crucea să o tai pentru lemne de foc. 
Şi am apins focul pe zăpadă.
Şi stăteam.
Şi priveam 
cum unica mea cruce uimită în tăcere ardea…
Apoi pornit-am din nou peste câmpul negru, prin defileu.
Nu mai aveam crucea în spate…
Dar fără de ea 
îmi era şi mai greu.
 
Marc Chagall
 
El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.
N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.
Trece direct la întrebare:
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –
Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –
Urmează o pauză cam mare.
După care – cuvinte 
                                monotone şi mohorâte:
„– Muncesc şi bolesc…
La Veneţia  am o expoziţie…Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”
„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”
Priveşte-ntr-o parte.
Nu aude, nu aude.
Respiră cu depărtări din altă lume, 
încercând să se atingă atent de copilărie…
şi nu există nici Cannes 
                                     nici coasta de azur, 
nici gloria, celebritate, renume…
Luminos şi pierdut 
el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…
Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –
priponit de pământ cu turnul pompierilor.
Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.
Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari 
şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…
 
„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”
După care tace.
Şi dintr-o dată rosteşte –
parcă nume sacramentale –
denumirile străzilor:
Smolenskaia,
Zemkovaia.
Ca pe o ditamai Volgă laudă râuşorul Vidba 
fluturând copilăreşte
din mâna-i transparentă…
„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”
E timpul de rămas bun.
La bună vedere mă gândesc.
Cât de curând să ne întoarcem acasă…
În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.
Amurgeşte …
 
Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.
 
  
 





