POEME DE ROBERT ROJDESTVENSKI

*     *     *

Vom plânge

în sertar.

Sufletul ni-l vom deschide

         în sertar.

Vom desena

         în sertar.

Chiar şi de dansat vom dansa

în sertar.

Vom vocifera

în sertar.

Ne-om înrăi şi-om ameninţa –

          în sertar!

Vom compune, vom scrie

          în sertar…

Şi vom auzi din sertar un geamăt amar.

Buletin meteo

… În Regiunea Necernoziomică, – spune buletinul, –

se va subţia simţitor stratul de zăpadă

iarna puterile şi le va restrânge …

Ziua, în capitală,

                          pe-alocuri – furtuni.

Iar pe asfalt

pe alocuri –

sânge.

*      *     *

În căutarea fericirii, muncii, cetăţeniei

în Rusia apăru

un straniu obicei:

copiii deja s-au plictisit să se mai nască –

vede-se cred că am putea trăi

şi fără ei.

*     *      *

Peste creştet

                    constelaţiile clipocesc.

Şi mâinile ca de la sine se trag spre foc…

Ce straşnic mi-i

că oamenii se obişnuiesc şi

de cum deschid ochii

de ziua nouă nu se mai uimesc.

Să vieţuiască.

Să nu alerge după poveste.

Şi să plece,

       ca la mănăstire,

         în poezie.

Să prindă Pasărea Măiastră

       pentru friptură

        cu terci.

Iar peştişorul de aur –

              pentru zeamă… aurie.

*     *     *

Lui Bulat Okudjava

Păşeam pe pământ, greu era pe suflet şi-n împrejurime.

Pe spatele-mi obosit duceam unica mea cruce.

Era atât de frig, încât cuvintele îngheţau în gură.

Şi-atunci mi-am zis crucea să o tai pentru lemne de foc.

Şi am apins focul pe zăpadă.

Şi stăteam.

Şi priveam

cum unica mea cruce uimită în tăcere ardea…

Apoi pornit-am din nou peste câmpul negru, prin defileu.

Nu mai aveam crucea în spate…

Dar fără de ea

îmi era şi mai greu.

Marc Chagall

El e bătrân şi seamănă cu propria singurătate.

N-are chef să discute despre timp urât sau frumos.

Trece direct la întrebare:

„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...” –

Sacoul de modă veche e cu reverul cam ros…

„– Nu, nu sunt din Vitebsk…” –

Urmează o pauză cam mare.

După care – cuvinte 

                                monotone şi mohorâte:

„– Muncesc şi bolesc…

La Veneţia am o expoziţie…

Deci, spuneţi că nu sunteţi din Vitebsk?...”

„– Nu, nu sunt din Vitebsk…”

Priveşte-ntr-o parte.

Nu aude, nu aude.

Respiră cu depărtări din altă lume, 

încercând să se atingă atent de copilărie…

şi nu există nici Cannes 

                                     nici coasta de azur, 

nici gloria, celebritate, renume…

Luminos şi pierdut 

el se trage spre Vitebsk ca plantă tenace…

Acel Vitebsk al său – prăfuit şi dogoritor –

priponit de pământ cu turnul pompierilor.

Acolo sunt nunţi şi moarte, molitve şi iarmaroace.

Acolo se pârguiesc mere neobişnuit de mari 

şi birjari somnoroşi hurducă pe caldarâmul pieţelor…

„– Dumneata nu ai fi din Vitebsk?...”

După care tace.

Şi dintr-o dată rosteşte –

parcă nume sacramentale –

denumirile străzilor:

Smolenskaia,

Zemkovaia.

Ca pe o ditamai Volgă laudă râuşorul Vidba 

fluturând copilăreşte

din mâna-i transparentă…

„– Deci nu sunteţi din Vitebsk…”

E timpul de rămas bun.

La bună vedere mă gândesc.

Cât de curând să ne întoarcem acasă…

În lungul drumului copacii stau în poziţie de drepţi.

Amurgeşte …

Ce regret că nu sunt şi eu din Vitebsk.

TROGLODIŢII DE LUX

Cu ochii pe ceasul din taxi

Pe mine

cel cu o pensie cât de cât suportabilă

şi care slavă Domnului mă suportă

(mulţam literaturii jurnalisticii traducerilor…)

azi nu mă mai îngrijorează ceasurile din taxiuri

care

în tinereţe

când vedeam ce des şi nestăvilite bat (în

spaţioasa „Volga” ele ţăcăneau sonor ca

mici ghilotine ale timpului)

mă făceau să-mi amintesc inadecvat parafrazat de Goethe

de superbul

dar zadarnicul lui îndemn: „Opreşte-te clipă

eşti…” prea costisitoare…

Ah da

ceasurile din taxiuri îmi mai amintesc ceva:

plăteam cu banii unui imperiu între timp dispărut…

Prin urmare

urmându-ne calea

odată ce am supravieţuit unui imperiu

reiese că trăim suficient

chiar dacă nu destul de mult…

Mişcarea textului

Textul ce se izvodeşte acum

ad hoc

porneşte încă de la

caligrafierea acelei dintâi litere – cel

mai scurt film de desen animat

căruia tu

copilul

îi erai regizorul

făptuitorul acum

un noian de ani.

Acest text care

zămislindu-se

se cercetează pe sine însuşi

de parcă

i-ar studia lumii harta

chiar dacă totul e ştiut

totul e determinat

deja de un noian de ani – să se nască

în mişcare

de la stânga la dreapta

de la stânga la dreapta

în sensul vieţii

în contrasensul morţii…

Îmbărbătare

Heidegger interpreta sintagma hölderliniană „timpuri sărace”

drept vârstă lumii părăsite de zeu.

Admiţi că poemele tale

sunt mai curând o susţinere morală

decât – toate – artă supremă.

                                        Citindu-le

vreun necăjit să se îmbărbăteze

zicându-şi:

                 Dacă ăsta îndrăzneşte să scrie poezie

chiar şi în aceste timpuri sărace

fără de zeu

eu de ce m-aş preda?!

...DIN SPUMA LAPTELUI PUS LA FOC DE DUMNEZEU

Nr. 10 / 2016

Paginile 74 şi 78

1

Prima mea carte. La pagina 74

metafore dintr-o noapte leningrădeană

în care lumina lunii urca din Neva spre frunţile noastre

de tineri poeţi discret-insurgenţi. Era de parcă

luminozitatea uşor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă

prelinsă vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea

unui amestec aburi-lumină ce mă ducea cu gândul

la clasele primare, când avusesem de didactică lectură

capitolul despre circulaţia apei în natură

de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu

circulaţia fiind triplată – de lumină lină şi, bineînţeles, – de poezie. (Zău

sună bine: circulaţia poeziei în natură…)

                                                                În Grădina de Iarnă

în prag de primăvară

ardeau mii de lămpi, ca şi cum statuile cu nuduri expuse

în boreala climă maşteră

şi-ar fi serbat dezolate ziua de naştere. Noi

parcă am fi intrat în timpul lor vechi şi intim

având curiozitatea deschisă asemenea unui geam (ca şi până aici

citez cât de cât exact din prima mea carte

pagina 74) la care sta cineva (poate chiar conaţionalul nostru

Dimitrie Cantemir ce vieţuise şi murise pe aici)

privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,

în unul din care peste câteva ore avea să se închege

să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunţile noastre

aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva

până la tripla circulaţie în natură – inclusiv a poeziei

(Zău, sună bine: Circulaţia poeziei în natură)

ce avea să se întâlnească cu o zi nouă

pare-se de 28 februarie

sau poate 1 martie

la oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii

lipindu-se ca un afiş avangardist

ca un anunţ sonor

de soarele roşu – chiar aşa se încheie poemul

din prima mea carte

pagina 74. După care

iarna rusească apare peste alte patru pagini

într-un text dedicat poetului şi arhitectului Andrei Voznesenski. Tot aşa

probabil, într-o iarnă spre primăvară, când

ultimele viforniţe mai înşurubează spre cer

trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… specialist

în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând

viforul nu e chiar atât de năprasnic (chiar de mai

rupe câte o frânghie cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea – drapelele

existenţei; unele – scutece!), în vreme ce îmbrăţişările sale sunt asemănătoare

cu ale poeţilor-prieteni

trosnindu-ţi uşor oasele la încheieturi.

2

…era un început de primăvară în Leningrad

cu iarna încă în putere, mătăhăloasă

cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,

                                          june poet şi el

îmi spunea

că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva

prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat

oarecum euro-asiat.

În ceea ce aveam de zis între noi

ne încuraja şi câte vreun avangardist sau altul,

dar înaintea tuturor – Hlebnikov

cândva geniu al libertăţii poeziei

deci şi al libertăţii cuvântului

pe atunci însă (anii şaptezeci) ca şi interzis.

Apoi coboram, celest, spre sud, la Chişinău debarcând din avion

ca de la etaj

mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice

ca un mini-Ermitaj. Toate alea

parcă încurajându-mă să prind curaj

O, Sankt-Petersburg, hommage!

1974 // 15.V.2016

Afrodita-Poezia

Uneori, poezia devine atât de adâncă

încât se întunecă înfiorător

şi pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă

pentru eventualul înotător.

Şi a mia oară îţi vine

să părăseşti această stare neprietenoasă

repetând tânguios ca un copil: „Gata

nu mă mai joc, plec acasă!”

Apoi, ajuns iar în singurătate

parcă aştepţi, parcă jinduieşti, parcă îţi pare rău

într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca

din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.

NEO-LEOLOGISME

·  De observat: de cum e gata înălţată vreo biserică, pe cornişele ei apar neamânat porumbei – neîndoielnic, sunt cei ce se trag încă din Duhul Sfânt, întruchipat ca porumbel ce aduce bună-vestirea.         

·  Îmi amintesc cum, în studenţie, când citeam din mers Kant, uneori mă izbeam cu frunte de vreun cant oarecare – de uşă, de troleibuz, de timp în goană…

·  Când se (pre)spune că progresează şi iadul, bineînţeles că el… regresează: spre mai rău

(dacă mai e loc pentru aşa ceva…).

·  Ce luminoasă pacoste – să greşeşti din dragoste!                                        

·  Anual, din cauza nucilor de cocos ce cad în eventualitatea să dea de capul vreunui nou (new!) Newton, în lume mor de 15 ori mai mulţi oameni decât din cauza agresiunii crocodililor.

·  Încătuşat?... aşa e când sunt confundate statele unite cu statele de plată.

·  Fabulă de roman clasic: Abatele se abate spre carte şi Manon devine mana cavalerului.

·  Frumuseţe des cântată şi descântată.

·  Deja se creează impresia că nu se mai creează nicio impresie, rămânând de-a pururi doar prima impresie, pe care şi-a creat-o Dumnezeu despre ceea ce a creat oarecum impresionist,

impresie de care probabil e tot mai puţin impresionat

·  În vis, des pot să detronez vreun despot.

·  Pe timpuri cu valsuri cochete, era atâta calm la Viena, încât rar cine îşi tăia vena.

·  S-ar putea spune că barmanul, care l-a viaţa lui a turnat potop de bere în halbe, a văzut mări de spume, dar niciodată nu a văzut să se nască suav din ele Afrodita.

·  Seara, prin sate accidental poate răsuna şi Sarasate.

·  Clipă, te-am rugat să te opreşti, nu să o iei îndărăt!

·  Epitaf: Plecat din spaima că mâine ar putea să rămână fără internet.

·  Festival de muzică brutală.

·  Şi ca un zâmbet involuntar, parcă vinovat, – zorii zilei de apoi…

·  Salvaţi textele din computerele şi sufletele voastre!

·  Privirea ta grea îmi afundă ochii în orbite… Piei, satano!

·  Se întâmplă ca meşterul care şlefuieşte piatra să dea în rărunchii ei de irizări de curcubeu – asta, că să înţelegem că nimic nu se pierde în eter, totul poate fi captat şi conservat.

·  Nu e grav că acest critic arogant nu pricepe o iotă în poezie – soborul de poeme l-a şi excomunicat.

·  Un lan de floarea soarelui îţi poate aminti de multe lucruri, inclusiv de briciul şi ureche însângerată a lui Van Gogh.

·  Ce diferenţe nesemnificative între mesajele de felicitare cu ocazia zilei de naştere şi necrologuri!

DESPRE LECTURILE LA ZI ŞI CELE DE ALTĂDATĂ

Am încheiat de citit/ascultat (da, e ceea ce se numeşte audiobook; ceva mai puţin de 400 de minute) proza lui Murakami „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (2007), tradusă în ruseşte cu titlul: „Despre ce vorbesc (povestesc) eu, când vorbesc (povestesc) despre alergări” („О чем я говорю, когда говорю о беге”). Deloc entuziasmat, mişcat. Aproape indiferent faţă de ce am citit.

În tinereţe, citeam enorm, poezie, proză, eseu. Bineînţeles, cu gândul de a învăţa de la alţii ceva din secretele scrisului ca profesie. Azi mă gândesc că nu ar mai exista mulţi scriitori de la care aş dori să deprind ceva. Cu atât mai mult, printre ei nu e şi Haruki Murakami. În lectura unor cărţi e pur şi simplu ceea ce ruşii numesc interes sportiv. Nu cred că e mare scofală în a fi la curent cu diverse noutăţi literare, lansate pe biblio-pieţele lumii. Cititul nu trebuie dus în snobism. De aia – înapoi la bibliotecă! La temeinica bibliotecă a capodoperelor scrise pretutindeni în lume. Apoi, ca să dau o comparaţie, bineînţeles că-mi produce o mai mare activizare a conştiinţei cititul şi recititul liricii elene antice, a grecilor de după, a poeziei latinilor, de care sunt re-ademenit azi, decât proza rară a lui Murakami. (Mă refer la excelenta antologie din celebra colecţie „Bibliotecă vsemirnoi literatură”, care apărea în URSS. E volumul 4, cuprinzând: lirica elină pretimpurie, Homer, poeţii din sec. VII-IV î.e.n., poeţii elenismului, de până în sec. 1 î.e.n., poeţii epocii romano-bizantine, etc., etc. Impresionant!)

Asta însă nu însemnă că n-o să mai încerc să citesc şi altceva din acest japonez, deja candidat-veteran la Premiul Nobel, însă care nicidecum nu e pe potriva unui Dostoievski sau Stendal, Moravia sau Buzzati, Céline  sau  Henry Miller etc., etc.

CREAŢIA LUI MANDELŞTAM ÎN ROMÂNEŞTE

În prima decadă a lunii noiembrie a anului curent, la Voronej, a avut loc Colocviul Internaţional dedicat lui Osip Mandelştam (să ne amintim că în acest oraş s-a născut şi Ivan Bunin, primul laureat Nobel rus pentru Literatură, în 1933, pe când se afla în exil).

Eu unul am poposit la Voronej pentru a cinsti memoria şi, bineînţeles, creaţia a doi mari poeţi care au trăit în secolul XX, însă care, ca spirit şi valoare, sunt şi vor fi contemporanii generaţiilor prezente şi celor viitoare. Unul, am spus deja, este Osip Mandelştam, celebru poet rus, al doilea, Nichita Stănescu, celebru poet român, al cărui bunic a pornit spre sud, spre oraşul românesc Ploieşti (iniţial, cu o corabie rătăcită, a ajuns la Constanţa), chiar de aici, din Voronej. Este vorba despre generalul şi fizicianul Nikita Cereacukin, care a fost ofiţer-educator al Corpului de Cadeţi din Voronej. În anul 1920, împreună cu familia, dânsul a luat calea exilului. Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana, s-a născut, în 1910, la Voronej. Iar numele marelui poet român e unul dublu, împreunând în el pe cele a doi bunici: Hristea-Nichita. În această problemă, eu am avut un schimb de opinii cu colegul, scriitorul Dmitri Diakov, directorul Casei de Editură a Universităţii din Voronej, redactorul almanahului «Ямская слобода» („Slobozia cărăuşilor”). Printre altele, el îmi scria că îl consideră pe Stănescu „un geniu incontestabil, unul din cei mai mari poeţi europeni din ultima treime a secolului XX”. 

Nichita Stănescu s-a născut în 1933, an în care Osip Mandelştam, văzându-se tot mai nedreptăţit, încolţit de ghearele bolşevice, scrie „Мы живем, под собою не чуя страны” („Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare”), poem recuperat, peste decenii din arhivele NKVD-ului, inclus în dosarul judiciar al poetului care avea să fie exilat la Voronej (mai 1934). Iată un fragment din respectivul text:

„Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare,/ Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,/ Iar când ne încumetăm la un sfert de întrebare,/  Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.// Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/ Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,/  Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin/ Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare”.          

UN GENIU AL AVANGARDEI - ÎN STEPĂ

În autobiografia sa, Velimir Hlebnikov, cel care avea să devină un geniu al literaturii avangardei mondiale, scria că s-a născut în stepa mongolă. A apărut pe lume la 28 octombrie (9 noiembrie stil nou) 1885 în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbentul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahan, în stepa populată de calmuci nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Numit şi supra-poet, geniu de o uluitoare amploare şi modernitate a gândirii, cu o viziune perspicace, înrudită cu cea a profeţilor.

Acolo, în stepa cu iurtele de cândva, se află şi monumentul lui Velimir Hlebnikov. În plin cosmos, în plină metaforă, în poezie interstelară.

(Cunună comună)

Desluşit, văd Racul, Capricornul

Şi orice zodie îmi pare-o scoică

În care perla este chiar cea

Ce mie unuia îmi cam lipseşte.

În foşnet fredonat mărşăluieşte, parcă,

Un ritmic sunet, ca şi cum un „C(e)”

Care-mi dă impresia că, iată,

Cu valul – marea, fruntea – cu-ngândurarea

Ar fi-n rudenie. Pe calea laptelui

Ici-colo, vin femei. Drăguţ cotidian

Banal umple-nnoptarea-n care

Chiar şi mormântul ar putea iubi...

Şi vinul înserării

Şi femei de seară – împreună

Se-mpletesc în singura cunună

Fratele mezin al căreia sunt eu.

1908

(Îmi zic că lumea)

Din desagă

Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic

Că lumea nu-i decât

Un zâmbet strâmb,

Cald încă pe

Buzele spânzuratului.

                    

1908

Din Crimeea

           

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,

Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace

Împrăştiate pe ţărm,

Până departe.

Eu îmi ocrotesc

Peştişorii

În palmele

Împreunate.

Zâmbetele

Nu şi le pot reţine blonzii

Osmani¹.

Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.

Dintre degete, las şi eu un chiştoc...

În acest golf marea piroteşte de-a binelea.

Adorm marinarii

În a năvoadelor răsfirare.

Cerul

În stânga... În chipul femeii

Aţi putea depista umbra seninului?

Pescarii nu sunt în stare:

Înclinându-se, ei plasează plase.

Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”

Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.

Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,

Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.

Sub îndrumarea mamei sale

Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.

Prin plutitoare azururi, prin senin

Vântul seamănă dulcie