Mulţumesc mult pentru calda ta
receptare.
E o mare bucurie să descopăr în
tine un suflet deschis să comunice şi să impartăşească
din experienţele, din cărţile scrise/trăite, din pelerinajul acesta auster, dar
plin de revelaţii prin realitatea ficţiunii.
E o mare dărnicie, pentru alţii,
zădărnicie... să porţi în ziua de azi corespondenţe literare.
Pentru mine este o onoare şi o
bucurie, aproape copilărească, acceptul tău de a împărţi (şi cu mine)
reflecţiile-retrăirile atât de precis proiectate pe ecranul alb (bunicii îi
spuneau tavanului cerime) înrămate în cinemateca cerului
unei copilării, cum altfel, decât edenică.
Mulţumesc frumos pentru carte. Şi
pentru postarea pe fb. Ce surpriză mi-ai făcut!
Nu mai ştiu cum a început
corespondenţa noastră. Adică de unde.
Îmi amintesc însă, un mesaj pe care
ţi l-am trimis, într-o vară, dintr-o grădină, în care stam cu o carte pe piept,
cu ochii la cer și spuneam în gând o poezie a lui Emily... Ce
fericită-i pietricica /Hai-hui, ce n-are de nimica.../a cărei cafenie haină e-un
univers întreg de taină... Stăteam şi mă gîndeam la poemele tale, la
modernitatea lor, la lăuntrica lor simplitate vie, ca şi a celor scrise de E.D.
Şi la cât de greu se lasă descoperit lăuntrul, intrinsecul poeziei...
Îţi spuneam, în acel mesaj, cred,
că azi este o ruşine să scrii poezii... Da, lumea e uşor circumspectă cu cei
care scriu şi nu sunt de meserie poeţi, ca să zic aşa.
Odată am adus o revistă în care
publicasem nişte poeme, să o dăruiesc unei mai tinere colege. Vrând să facă pe
dura, probabil, mi-a spus ceva, cam aşa: nu ştiam că eşti poiată...cred că i
s-a părut o glumă bună. Zic: (să ies din penibilul situaţiei dânsei), deci, am
disimulat bine...
Sigur, nu puteam să îmi iau
cuvântul înapoi, revista i-am dat-o, dar spusele m-au durut multă vreme. Voi fi
mai atentă, mi-am spus, cu ce, cui dăruiesc.
În timp ce îţi scriu, la televizor,
regele Mihai se întoarce la palat pentru ultima oară... Se intonează Imnul
regal...
Trăiască regele în
pace şi onor... cântat, firesc, cu fior. Emoţionant...
Apoi, clopotele din Dealul
Patriarhiei, largi ecouri străbătînd norii, descriind o coroană sonoră, fugace,
pe alpina simplitate a unui suflet ridicat la Cer. A DIEU, Majestate!
Şi totuşi, dragă Leo, cred că avem
în comun atâtea lucruri adevărat-cunoscute din istoria noastră, prin grija unor
părinţi, ori/şi dascăli, ori cărţi, încă din copilărie. Acestea sunt lucruri,
la fel cu catehizarea, care te construiesc interior, te consolidează. E ca un
sîmbure care nu poate fi spart, cu toate încercările de care poţi avea parte. E
asemeni codului hermeneutic al subconştientului.
Şi, pentru a-ţi întoarce într-un
fel, darul de vrajă al iernii noastre, un mic poem (...)
Şi o zi de iarnă de Jurnal,
din Clujul viu, un reportaj din Biserica iezuiţilor de lângă Poşta Mare, unde
odată, cândva, un alt poet, făr` să ştie că e văzut, cu o evlavie aproape
copilărească, îngenunchiind, îşi spunea rugăciunea. Se numeşte Adrian Popescu.
(El nu ştie că eu ştiu. Dar eu ştiu, că el ştie, că eu sunt).
Ataşez fila. Cum ar veni computerograma.
Inchei aici, voi citi poemele tale
din memorii. Îţi doresc să îţi fie bine şi să ai dispoziţia potrivită pentru
orice lucru.
