– Domnule
Leo Butnaru, sunteți cunoscut ca un reputat poet, prozator, eseist, traducător,
autor de jurnale și dialoguri. Ați publicat un mare
număr de cărți. Ele au apărut la
Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Madrid, Moscova,
Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) și Kazan (Tatarstan). Ce nu ați reușit
încă să faceți, ca scriitor?
– Nu
am reușit să fiu mai... tânăr, când a venit democrația, libertatea. Aș fi dorit
să mai fac vreo facultate-două, ceea ce în URSS nu se prea admitea. Aș fi vrut
să cunosc câteva din marile universități din lume, dar și celebre biblioteci.
Aș fi vrut să studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc și din
care traduc.
În
fine, sper să realizez, totuși, ceea ce nu am reușit încă să fac. Numai că omul
râvnește să facă tot alte și alte lucruri în mai deplina facere de sine... Prin
urmare, reușita deplină, mulțumirea de sine ar fi ca și cum excluse. Pentru că
o împlinire de dorințe presupune apariția orizonturilor mișcătoare, în
perspectivă, ale altor dorințe,
scopuri...
– Ați fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele
țineți cel mai mult și care vă reprezintă plenar?
– Cred că, în ce mă privește, juriile nu au fost doar
generoase, ci și obiective. Țin la majoritatea distincțiilor care mi s-au
acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul revistei
„Luceafărul” din București, și Cununa de Laur de la Tomis în Turnirul Poeților
Români, 2016. Sigur, aș fi… nerecunoscător, dacă nu aș aminti de mai multe premii ale Uniunii
Scriitorilor din România, de Premiul Național al Republicii Moldova, de cel al
Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai așteptat premiu ar fi, totuși, o
carte nouă, care să se alinieze celor mai bune de care am fost în stare. Sau –
de ce nu? – să ridice ștacheta. Pentru că, sub aspect
valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise.
– Dacă voi
parafraza un titlu de carte care v-a apărut chiar în anul curent, spunând că vă
place să fiți și călător în Țara piticilor, ce ne spuneți despre Leo Butnaru,
scriitor al copiilor și, în genere, cum apreciați actuala literatură pentru
copii?
– Am
scris și cărți pentru cei mici, pornite ca și cum din fascinația și
reverberațiile de ecou, în timp și în suflet, ale propriei mele copilării,
căreia, de altfel, i-am dedicat și romanul memorialistic „Copil la ruși”, care
a avut două ediții la București. Iar cea mai recentă înfățișare a mea în fața
cititorilor-ascultătorilor preșcolari și elevi în primele clase e poemul
„Călător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iași, unde, de
altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de ghicitori.
Cum
apreciezi actuala literatură pentru copii? Suntem buni și bogați, odată ce avem
poeți ca Vasile Romanciuc și Arcadie Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii
și mii de copii cu fiecare carte nouă pe care o publică.
– Vestitul Fănuș Neagu, în
prezentarea cărții „Gladiatorul de destine”, pe care ați semnat-o în 1998,
scria: „Leo
Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de
rău și de bine (…) Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească
pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu
știe să-și păzească destinul?
