DINTR-UN ALMANAH - „OBIECT TRANSPARENT” - APĂRUT ÎN ISRAEL

Prietenul nostru Adrian Grauenfels, căruia-i mulţumesc la, aşa-zicând, superlativ: mercissimo (!), mi-a dăruit, de peste mări şi ţări, acest opuscul editat de el, la editura Saga (Israel, iunie 2018), şi cuprinzând "traduceri, avangardă, poezie experimentală, eufonică, concretă, neconvenţională". Prezenţi, în florilegiu, sunt: Dan Ungureanu, Adrian Grauenfels, Yehuda Amichai, Paul Vinicius, Liviu Cristescu, Gherasim Luca, Liviu Antonesei, Max Blecher, Paul Celan, Leo Butnaru, Indira Spătaru, Benjamin Fondane şi (în capul listei, cu voia dumneavoastră) Şerban Foarţă (?!). Se adaugă, la aceştia, doi-trei autori din care se publică traduceri: J. L. Borges & Frederich Rückert. Grafica este, şi ea, heteroclită, şi anume - coperta: Wikimedia, AG; logo: Sash Segal; desene: Jules Perahim, Wenzel Jamnitzer (1568), Beatrice Bernath, Miriam Gamburd. Sper să nu fi omis pe nimeni... În încheiere (dar nu ca simplu gest convenţional, ci dintr-o reală admiraţie), iată un exerciţie pangramatic al antologatorului plachetei, Adrian Grauenfels, care, la "v"-ul cel de obşte, la "w"-ul mai exotic, 'la "vvv"-ul lui Breton, adaugă un strămultiplu "v": "şi iată cum din vida vale/ vagi voci, vocale, virgule, vandale/ virginele vapoare văruite/ în văgăuni vestale văduvite/ volante vocalize de vorace vulpi/ se zbat de-un os rămas în loc..." Aşadar, mercissimo, Adrian !

Șerban Foarță

Leo Butnaru

Sărutul

1

Sărutul canibalilor îndrăgostiți

miroase a carne vie

proaspătă.

Dar numai atât.

Încolo – totul e ca și cu îndrăgostiții obișnuiți

cuprinși de-o pasiune sălbatică…

2

După nebuna seară de dragoste – tu

cu gura însângerată

de parcă ai fi sărutat cactuși…

Rimă

rimă – tu mică iapă de tracțiune

reușești să duci unele poeme până la bun sfârșit –

sfârșindu-le;

opintești la sonete obrintite

ca la o grapă de dragul grapei

și gropii

ca la o boroană fără bornă;

îmbumbi epigrama ca pe o jiletcă strâmtă

rimă – tu regină a morții

pardon – a nopții

(poeziei)

tu care probabil

ai și simțul umorului...

Cei cu șanse

Mărunți-mărunței

cum sunt

chiar de fac pacoste cât giganții

pigmeii au totuși mari șanse să ajungă nemuritori.

Infimi cum sunt

pigmeii pur și simplu nu consumă prea multă nemurire.

Alții – chiar deloc.

În roți

Neavând altceva la îndemână

bucătăresele pun în loc de bețe în roate melesteie

făcălețe

linguri de lemn...

Pentru atare treabă

ciobanii folosesc toiegele noduroase

jucătorii de baseball – bâtele lucioase

cei de la golf polo și hochei – crosele

tenismenii – rachetele

snookeriștii cei cu biliardul – tacul

de la canotaj – vâslele

căruțașii – codirișca biciuștii

pescarii – undițele

schiorii – schiurile

mascații de la scrimă – floreta spadă sabie

cei de la snow-board și surfing – plăcile;

bătrânii

orbii

jucătorii de crichet

de oină

mareșalii folosesc bastoanele

dirijorii – baghetele delicate

vărguțe de care ascultă Bach și Mozart...

Așa

la generala clacă de pus bețe în roate

să ajute cu toții la o mare faptă comună!

DIN NOU: LENIN + STALIN = ?...

     

După cum se mișcă – reacționar, îndărăt! – istoria în Rusia, după cum e tot mai des invocat și din nou monumentalizat Stalin, se poate întâmpla ca... De ce nu, chiar se poate întâmpla ca Stalin să fie readus în mausoleu, alături de Lenin, unde a stat până în anul 1961. Cum? Simplu: dezgropat de sub zidurile Kremlinului și, după intervențiile de taxidermice necesare, după reînnoirea mundirului de generalisimus, decupând de pe kakiul acestuia nasturii de alamă, cu care fuseseră înlocuiți cei de aur, când Stalin fusese exilat din mausoleu. Aceste piese de aur vor fi recuperate din trezoreria de stat și prinse cu fir pe noul veșmânt, pe care își vor găsi loc stelele, și ele de aur, de Erou a Muncii Socialiste și de Erou a Uniunii Sovietice (inițial această decorație lipsind din sarcofag). Apoi, după, poate, schimbarea sicriului simplissim (acesta o fi putrezit totuși) cu unul pe potriva măreției dictatorului, corpul/ cadavrul lui Stalin va fi bun de văzut și revăzut. Pentru că trupul nu o fi putrezit, deoarece Stalin a fost înmormântat îmbălsămat, îmbibat/ îmbuibat cu substanțe contra descompunerii cărnii omenești. Prin urmare, peste o vreme oarecare, mergi tu la Moscova, pe Piața Roșie, intri în mausoleu și privești: alături, îmbălsămați, Lenin și Stalin! Ca în povești...

UNDE E FRUMUSEȚEA SUFLULUI MONDIAL? - se întreabă poetul

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Cititorul s-ar putea întreba: Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit este încadrată avangardismului? O făcea și Ghennadi Ayghi, poetul și exegetul avangardei ruse, dat fiind că, în mare, poezia lui Mazurin e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârșitul vieții, acest autor s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare îndrumându-l Walt Withman, de creația căruia, precum se știe, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea același Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta și „împrejurimile” (și împrejurările) în care s-au manifestat și alți autori, angajați și ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceștia a fost și Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi.

Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învățători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăția vieții” (1926). E o poezie a simplei, „naturalei”, parcă, înțelepciuni, care emoționează prin pilduiri atât de omenești și nepretențioase.

*      *     *

Am citit poezie.

Ea nu m-a împrospătat!

Da, e scrisă armonios, bine;

Cum se cere, parcă…

Chiar conține două cuvinte

Despre tânga omenească,

De înțeles –

Din trândăvie…

Dar mai departe ce urmează?

Femei,

Dragoste trupească,

Vin, chefuri,

Prietenie

La beție și baluri.

Dar mai departe?

Mai departe – un rob nevăzut,

Nechemat,

Pe spinarea sa biciuită

Aduce dulciuri

Morților…

Și continuă

A face marea minune –

Mereu transformă

Sângele în vodcă

Pentru bețivani

Și pentru cei adormiți.

Dar VIAȚA unde e?

Unde e omenia?

Unde e frumusețea

Suflului mondial?

Pentru că au existat astea toate.

De ce în poezie

Nu strălucește

Forța iubirii?

Poezie a celor liberi,

Poezie a armoniei universale,

De tine-mi este dor,

Râvnesc minunatele tale licori.

Dar știu – nu va fi să le am…

Însă cunosc cartea, unde se află ea,

Și tot învăț, învăț s-o citesc.

2.VII.1924

*      *      *

Între două

Imense muțenii –

Tăcerea de până la naștere

Și tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăț a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Și dacă-l ratez,

Îl distrug?!

22.V.1924

O TÂNĂRĂ ȘI NEFERICITĂ POETĂ DIN ARGENTINA...

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Inele de scrum

 

Vocile mele cântă

încât să nu le cântați voi

să-mi ticsiți gura cu perle în zori

veșmintele păsării dezolate în ploaie.

Acolo, în așteptare,

erupe o rumoare liliachie.

Și acolo, când va veni ziua,

o partiție solară sub mici tălpi negre.

Și când e noapte, mereu,

un trib de cuvinte mutilate

cerând azil în gâtlejul meu

pentru ca să nu le cânte

nefaștii proprietari de tăcere.

* * *

tăcere

eu mă alătur tăcerii

m-am contopit cu tăcerea

și lăsați-mă să fac

lăsați-mă să beau

lăsați-mă să spun

*      *     *

naufragiu îndărătul umbrei

îmbrățișarea pentru cel care se sinucide

cu tăcerea sângelui său

noaptea bău vin

și ea dansă goală printre osemintele ceții

*     *     *

animal lansat pe cea mai depărtată urmă a sa

ori fată goală stând în uitare

în timp ce capul ei rupt rătăcește plângând

în căutarea unui corp mai pur

*     *     *

atunci

când va fi să mor

voi dansa

pierdută în lumina vinului

și-a amantului din miezul nopții

SE PREGĂTEȘTE CEVA LA „JUNIMEA”....

Cor. – Sunteți un redutabil „întrebător” (cam cinci-șase volume parcă), precum și un foarte solicitat „răspunzător” (cum ziceați? „Răspund, deci exist!”).

Leo Butnaru: – O situație ce m-ar tenta să parafrazez nițel celebrul imn „Gaudeamus”, punând la un moment dat refrenul: Vivat qui quaerit,/ Vivat qui respondet! Adică, Trăiască cel care întreabă,/ Trăiască cel care răspunde. Prin urmare, aștept întrebările.

*      *      *

Cor. – De câte ori pe durata dialogului nostru ați fost tentat, domnule Leo Butnaru, să vă dedublați individualitatea, plasându-vă un alter ego și în postura celui care intervievează? Sau vă satisface și rolul de intervievat, tocmai pe dumneata, autorul a mai multor cărți de dialoguri?

Leo Butnaru: –  Adevărat e și faptul că de mai multe ori m-am întreținut în convorbiri pentru diverse reviste, în care eu eram cel dus în ispită. În postura care-mi revenise, aveam a constata că un interviu e o dublă confruntare a celui care mărturisește: primo – confruntare cu interlocutorul său, secundo – confruntare/ confundare cu el însuși. Așa că, reiese, în cazul nostru, eu nu ar trebui să-mi dedublez, ci să-mi…  de-triplez individualitatea, la cele două confruntări deja amintite plusându-se și tentația de a-ți pune întrebări dumitale, celei care are inițiativa prezentului dialog.  

Curios lucru – în istoria limbajului uman interogativul apare mult mai târziu decât imperativul și indicativul, pe când aparențele ar vrea să susțină că trebuia să se întâmple exact invers. Întâi întreabă, așteaptă un răspuns, apoi indică sau cere ceva.  

*      *      *

Cor.– Fiind implicați în interviu, e firesc să vă întreb: cine vă sunt interlocutorii din antologia „Interviuri din secolele XX-XXI”?

Leo Butnaru: –  Interlocutorii?... Doar câteva zeci de ziariști sau colegi care m-au întrebat ei pe mine. Eu sunt cel care am răspuns, care răspund. Pentru că am considerat de datoria mea să nu o fac pe mofturosul, când mi se pun niște întrebări, și să răspund la ele. Odată ce eu, pe parcursul foarte multor ani, am tot ispitit lumea, am întrebat zeci de personalități; era firesc să-mi întorc, onest, datoria.

Fișă bibliografică: 

ALTE INTERVIURI din secolele XX-XXI : [interviuri, chestionare de presă cu Leo Butnaru] – Iași: „Junimea”, 2018. – 454 P.

C u p r i n s:

Interviuri: Înaintea și în urma noastră – legendele lumii ca o disperare a frumuseților (Marius Tupan); Despuiată de cuvinte, comunicarea umană ar părea una a roboților (Luminița Țâgârlaș);  Nu mă consider ambasador, ci scriitor român (Nicolae Roibu); Intelectualul ca personalitate (Ion Iachim); Turnir poetic la Stockholm (Vitalie Ciobanu); Nu am fost niciodată minoritari... (Dan Stanca); Literatura e ca infinitul – cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri  (Cristina Cârstea); Mă las în libertatea revelației de sine… (Victoria Milescu); Cartea sau, poate, iluzia care ne reprezintă (Gheorghe Budeanu); Din păcate, unii colegi au trecut brusc pe alt versant… (Ion Proca); Muzica te face să trăiești mai din plin (Nina Jovmir); A fi scriitor român și a te plasa în câmpul axiologic universal nu sunt lucruri incompatibile (Petruț Pârvescu); Exilul interior sau nevoia de adevăr (Discobol); Cred că este momentul când se recunoaște că valorile sunt aceleași, dacă este vorba de un autor important, oriunde s-ar afla dânsul în context românesc (Dumitru Crudu); Simbioze românești în concordanță cu suflul și pulsul general-european (Ognian Stamboliev); Scriitorul este construcția operei sale, precum și opera este construcția scriitorului (Angela Baciu); Lectură, cititor, carte (Iulian Boldea); Despre agenții „noștri” de circulație în ale... patriotismului clamoros (Aurelia Borzin); Cultura trebuie susținută în regim maxim, precum securitatea națională (Vitalie Ciobanu); Două state – o singură literatură (Aurelia Borzin); „Douămiiștii ăștia sunt foarte supărați și pesimiști…” (Crista Bilciu); „Junimea” a fost o… gașcă?  (Mircea V. Ciobanu); Țin la prieteniile literare, la afinitățile elective, inclusiv transfrontaliere… (Doina Stimpovschi); În pofida cosmopolitismului, trebuie să rămâi fidel sieși, dacă e posibil – original, irepetabil, interesant (Gellu Dorian); Harul de a te contemporaneiza, de a rezona cu modificările de sensibilitate care se întâmplă mereu în lume (Lucia Negoiță); Memorie, identitate, literatură (Iulian Boldea); Istoria avangardei ucrainene este una sângeroasă... (Galina Tarasiuk); Posteritatea și dreptatea la toate timpurile… (Irina Petraș); „A fi sau a nu fi?” – acesta e răspunsul… (Rodica Lăzărescu); Despre alegorie (Tatiana Braicov); Poezia strictului necesar înseamnă să ajungi sinteze, la esențe întru eleganța simplității și simplitatea eleganței (Silviu Băcăuanu-Neamț); Format într-un spațiu și eminescian, și urmuzian, și caragialian, dar și – dostoievskian (Hristina Doroftei); Sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise (Gheorghe Budeanu); Scriitorii și riscurile meseriei (Laura Poantă); Maeștri și discipoli (E. Galaicu-Păun); Literatura română dintre Prut și Nistru, la un secol de la unirea din martie 1918 (Hyperion).

Chestionare: În ordinea priorităților (Sud-Est); D`ale literaturii române dintre Prut și Nistru  (Contrafort); Criterii și valori în literatură  (Sud-Est); Sentimentul național al românilor în epoca totalitară (Contrafort);  Literatura și conștiința cititorului (Sud-Est); Crezul intelectual (Contrafort); În loc de adunare generală, una... caporală (Contrafort); Starea de profesionist și cărțile tranziției  (Contrafort); Bilanțuri 1998 (Literatura și arta); 27 martie 1918 și prioritățile prezentului  (Contrafort); Lectura de carte rusă: atu sau?... (Contrafort); Moment de cotitură, sau de criză? (Tomis); După un deceniu... (Sud-Est); Debutul (Argeș); 22 decembrie 1989  (Crai Nou); Primăvara poeților  (Familia); Ce înseamnă să fii patriot?  (Vitraliu); Cartea de căpătâi (Timpul); Există literaturi mici si literaturi mari?  (Ziarul național); Diaspora (Timpul); Colinde și colindători  (Jurnal de Chișinău); Sărbătoarea și stresul (Jurnal de Chișinău); Cum este cititorul dvs. ideal?  (Apostrof); De ce scrieți? În ce credeți?  (Alpha) Cenzura și autocenzura  (Mișcarea literară); „Contrafort” – 20 de ani  (Contrafort); Ce vă amuză? (Jurnal de Chișinău); La ce bun critica literară, acum?  (Discobolul); Cultura în democrație: opțiuni și contradicții  (Sud-Est Cultural); Să învățăm marele adevăr: mediocritățile trebuie descurajate  (Vitraliu); I.L. Caragiale vă invită să răspundeți  (Apostrof); Imaginația, realitatea și viața literară  (Apostrof); Anchetă de vacanță (România literară); Planuri în lumina „Luceafărului”  (Luceafărul de dimineață); Literatura în puterea textului literar. mutații de interes  (Mișcarea literară); Doamnele omagiate la „Luceafărul” (Luceafărul de dimineață); Zăpezile de odinioară  (Apostrof); La cumpănă dintre ani 2017 / 2018  (România literară).

DESPRE POEZIA INSPIRATĂ DE ORAȘ

Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018, regizorul-moderatorul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului Ciocana, întrebându-mă despre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștientizat acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea de tinerețe etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din  (aproape...) metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără orgoliu! – pur și simplu m-am surprins să constat că, în studenție, în primele cărți ale autorilor  din generația numită șaptezecistă, eu, țărănașul de ieri, am fost cam unicul, ca să nu zic adevărul curat – chir unicul care a scris despre oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de poemele cu tematică urbană din prima mea carte, „Aripă în lumină” (1976), în care (o iau metodic), în poemul „Luni” (p. 14), „Peste piața toată și 

dincolo de ea/ din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul pe care/ pe semne/ cel ce trebuia să o facă/ a uitat să-l ungă./ Curând prin geamurile deschise,/ de pe balcoane/

se va ros-

    to-

          go-

                li în stradă/ alarma soneriilor deșteptătoare-a/ începutului de nouă săptă/

-mână muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.

Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt albastru”. După pagina 47, în care, semi-urbanistic, să zic, „vine” Hermes, „Zeul călătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), împreună cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”, „însă totuși le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călâie”, până la urmă Hermes, zeul alergării, „căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e strop de benzină ce arde”. Pe pagina următoare, de la benzină revenim la petrolul din care a fost extrasă aceasta, despre el fiind vorba în poemul „Metamorfoză în apropiere de Baku”: „Purtând peste oraș norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei ploi prelungi , clocotitoare”, însă, după amiază, reveni arșița, „de parcă/ negrii nori au ars ca mari cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacăra/ peste corpurile noastre”.

Aduce/ adie a... oraș și următorul poem, „Schiță de scenariu pentru un film cu desene animate”.

„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban, dat fiind că în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se ține într-un sat, – nu? Iar când reușește să evadeze din arenă, taurul „își zicea că la sfârșitul străzii/ va începe libertatea lui/ și pacea”...

Înșfăcându-se de barele vagonului / poeme din Rusia

*     *     *

Văcuța-Domnului

urcă pe sticla geamului.

Sticla e caldă și curată

pentru că e-n miez de toamnă.

Văcuța Domnului a confundat anotimpurile.

Ce grăbită e.

Ce curajoasă și dementă e.

Nici chiar nu știu

ce-o fi mai mult în firea ei:

curaj sau demență.

*     *     *

Singur în odaie:

pun muzică

și dansez

de minune

gândindu-mă la rudele decedate.

Nu pot înțelege

de ce sunt considerat

un dansator prost.

*     *     *

Educatoarea albă stă pe banca din parc

punând piciorul pe bancă.

În jur – doar copii negri

se îmbulzesc, se răspândesc.

Unul din ei cântă la unul din degetele piciorului ei

un motiv chinezesc.

După gardul ruginiu

stă un bărbat ce are-n colțul ochilor

punctișoare albe de iaurt.

Dar ce au aici a face versurile?

Ce fac eu aici?

Cum de-am nimerit aici?