joi, 13 septembrie 2018

Iosif BRODSKI, Premiul Nobel. Poeme



Leo BUTNARU                                                                                 Din sens opus


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


ELEGII DIN ROMA

Lui Benedett Cravieri*

I

Lemn de mahon prizonier într-un apartament din Roma.
Până sub tavan domină o prăfuită insulă de cristal.
La ora apusului de soare jaluzelele prind a semăna
peștilor ce și-au încâlcit solzii prin năvoade clătinate de val.
Punând piciorul pe marmora roșie, corpul parcă ar porni,
face un pas în viitor – să se îmbrace. La capăt de insomnie 
strigă acum „înmărmurește!” – și chiar acum voi înmărmuri,
cum o făcu acest oraș, de fericire, în copilărie.
Lumea constă din goliciune și falduri, fiecare grațios vălurat.
În astea din urmă e mai multă dragoste, decât în fețe stinse.
Iar tenorul la operă e cu atât mai admirat,
cu cât mai târziu dispare, pe veci, în culise.
Privind noaptea, pupila sinilie a ochiului cu lacrima
își clătește cristalinul, până rotunjimea i-i lustruită.
Pe când luna în capete e ca o piață urbană, undeva:
fără havuz. Dar din aceeași piatră construită.
______________
*Benedetta Cravieri – nepoata lui Benedetto Croce.

II

E luna pendulelor nemișcate (în august doar musca
e în mișcare în gâtul carafei uscate). Ácele cadranelor,
dar și cifrele, se alungesc, încrucișându-se ca razele
proiectoarelor de la antiaeriene în căutarea îngerilor.
E luna jaluzelelor coborâte și a fotoliilor acoperite,
a sosiei transpirate în oglinda din holul mare,
a albinelor care au uitat ordinea stupilor, pornite
spre mare, unde să se acopere cu miere și sare.
Susură apa peste albeața de nea a mușchilor vlăguiți,
își joacă buclele ei prelungi, curgătoare, cristaline.
Pentru un tors de marmoră, de pripas, și proverbiala greblă,
nimic nu e mai apropiat, familiar decât priveliștile cu ruine.
Dar chiar și astea în frânt rostitul „r” al ovreului se recunosc
pe ele însele; doar cu mortarul salivei mai poți încleia
așchii, fragmente, detalii, până Timpul
cu ochiul său de barbar scrutează forul, împrejurimea.

luni, 10 septembrie 2018

NOTE DESPRE ȘI LA IERARHIE SAU DESPRE NUMĂRUL 33




                                                                                             Leo BUTNARU

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.
La noi, la români, contează mai totdeauna numai și numai locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru unii merge și doi, poate chiar trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe (jos…) de atât! Însă la cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază și de toată lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece (poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că „Printre cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află printre zeițele Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!
În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă.
Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
La Chișinău, a existat o falsă sau doar pe nedrept prea mare popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai ales, subvenționată de regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea, regimuri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc. Măreția se plămădea chiar și pe la academie, prin școli, prin biblioteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de literatură, de artă în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași, care se înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile tribunarzilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip mare, cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut), genial, minunea lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din elementarul motiv că cel declarat în fel și chip uriaș, supra-genial, de fapt nu determina, cum ar fi fost cazul, conform celor spuse despre el, atmosfera intelectuală, socio-filosofică, literară din Estul României în ultimele decenii. Că ar fi fost popular nu era mare lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului și a intelectului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și nu au discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în literatura română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat, orientându-se în cu totul alte direcții canonice, spre cu totul alte personalități de direcție. Astea fiind spuse în necesara încercare de detașare axiologică de reprezentarea mentală contemporană, pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului (uneori, deloc îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.
De la sine înțeles că plasamentele evaluativ-axiologice presupun sine qua non un cadraj și un angrenaj de opere care, implicit, concurează între ele, ba chiar se… „anihilează” reciproc, pe tabla valorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură acționează legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale esteticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei. Este o concomitentă creare de norme și principii, reieșind din vechile norme și principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le pe acestea, aducându-le la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există, trebuie să existe o continuitate, în spiritul celor remarcate și de Mario Vargas Llosa („L’Express”, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri de ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhiile, elitele. Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea culturală. Atunci, da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel”. 
*      *     *
Obsesia ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final, să trecem la note ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993, când la Uniunea Scriitorilor din Moldova apăruse o problemă… foarte gravă! Curând, avea să se întâmple repartizarea/înmânarea noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor, cum s-ar cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scriitorii români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă spunea: „Marcat de sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul român e într-o continuă febră a parvenirii la o poziție privilegiată, inventând, în timp, diverse tehnici de uzurpare a celuilalt. De aceea și sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare, dicționarele, antologiile”.)
Așadar, prinseră a veni una după alta propunerile celor din conducerea USM și împrejurimile ei. Prima: numerotate în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arseneva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.
Intervine Mihai Cimpoi (martor, obiectiv, e chir fila de jurnal personal din acele timpuri):
– Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu.
– De ce nu lui Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. (Bineînțeles, se putea merge până la Neacșu de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de tot, prea departe – cam da...)
Apoi o propunere năstrușnică: bilețelele cu numere să fie puse într-o căciulă și să-și tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînțeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Levițchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-și ia pseudonimul de: Vasile Duzină.
La rândul meu, fără pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar ușurelul de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în USM atâția membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei trei mi-a acaparat preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios. Într-o vreme chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună și – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ți norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum, nicio lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uniunilor Scriitorilor din URSS, România, Moldova am avut tot alte și alte numere... Iată, acum 33...)


vineri, 7 septembrie 2018

CARTEA LEOLOGISMELOR (5)



Leo BUTNARU

                                   DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR” (V)

·  Oul ca arhetip al Universului?... Să remarcăm: oul seamă a zero; „plin”, dar totuși zero…
·  Vers: Ce tinere inele pe degete de mumii…
·  Unor soți, văduvia le continuă și în viața de apoi: unul în rai, celălalt în iad…
·  Unicii într-o ureche, dar de toată isprava: acul și Van Gogh.
·  Poetului i s-a acordat un TrOrfeu important.
·  Încât, la un moment dat, mea culpa nu devine decât infima, infima mea… clipa…
·  Co-moară: moară care lucrează în tandem cu o altă moară.
·  Ghișeul de la contabilitate – lumina de la capătul tunelului!
·  A vrut să se retragă în sine, dar a înțeles că e prea strâmt acolo – nu încape.
·  Osip Mandelștam zicea: „Veacul meu – fiara mea”. Ar reieși că veacurile, mai multe, formează un fel de… menajerie. Sau... haită?...
·  Ploaia ne mângâie. Grindina ne calcă-n picioare.
·  Ieșind din mare, femeia reintră în modă.
·  Către o sticlă de șampanie: „Și tu, brut?!”
·  Nu de puține ori, apropierea fizică vine după o matematică matrimonială.
·  Rugă în caz de pedeapsă: a/ Dă, Doamne, să nu dai!; b/ Nu dă, Doamne, să dai!
·  Unul Dumnezeu știe dacă Dumnezeu știe sau nu.
·  Casanova folosea atât asul din mânecă, cât și asul din cracul pantalonului.
·  Numai moartea nu poate fi mișcată din punctul mort.
·   După cum se mișcă, broaștele țestoase pot părea gravide non-stop.
·   În discuția cu cei mulți, mahărul trece la pluralul per-tu: per-voi.
·   De multe ori, ochelarii de soare ascund niște ochi avizi, plini de speranțe!
·   Ce a mai slăbit! Îi este mai ușor să se ia în mâini.
·   Cea mai eficientă dietă: să te hrănești cu iluzii.

joi, 30 august 2018

HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ... LA PARIS




Din cartea în pregătire
„Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră”


Hai să dăm mână cu mână

(Discurs la Paris)

În lungul Senei – automobile torent
împărăția tobelor de eșapament
pe unde băteau agitat
dar glorios
tobele lui Napoleon
sau cele de la marginea ghilotinei din Piața Concordiei
anunțând șirul morților de rând
printre scândurile eșafodului șiroind, picurând
roșia viață a celor cu
sau fără de vină
situație în care pentru parizieni existau două posibilități: să
înfrâneze vocea sângelui
sau să o înțeleagă.
Prin locurile acestea cam totdeauna pornesc
sau poposesc destule evenimente
unele aproape mari
astea de obicei ascultând de ordine militare – la dreapta! la stânga!
stânga-mprejur! (e de constatat
renunțând la mai multe amănunte; e drept – lirice
dar totuși amănunte...) la
auzul vreuneia din aceste comenzi
un ins sau altul
o mahala de inși sau chiar o jumătate de țară
luând-o pe drumuri greșite
dând nas în nas, frunte în frunte unii cu alții
însă o vreme fără a se dumeri că dânșii
au luat-o pe drumuri bizare.
Iar când le vine mintea la cap
unii cetățeni execută intuitiv o comandă contrară celei
pe care o credeau că-i duce spre glorie
revenind spăsiți acasă
purtând drapele în bernă
sau doar înfășurate pe hampă
sau ducându-le pe scuturi ca pe niște răpuși
dându-și seama că nu-și mai iubesc aproapele
că li-s zdrelite coatele de cât au dat din ele
lovindu-și-le unii de ale celorlalți
pe când se înghesuiau în goană după glorie.
                                                                     Iar eu
fiind destul de sensibil la fluxul de lumină sau de întuneric
la cursul timpului în urcuș până la amiază
și în coborâș spre seară
simt cu oarecare liniște în suflet
că ziua de azi suferă deja mai puțin de insuficiența importanței sale
dacă nu istorice
cel puțin poetice – apariția acestui discurs cred că i-a
                                        mai temperat nemulțumirea aici
la capătul Podului Alexandru al III-lea
dinspre care
în diagonală la stânga de la Turnul Eiffel
se află Ambasada Română
unde pot să dau mână cu mână etc.

Iar odată ajuns la Ambasadă
și dând mână cu mână cu excelența sa domnul ambasador
te încleștează – brusc! – o întrebare:

Curios totuși, nu? – când îngerul
se întâlnește cu omul
îi întinde acestuia mâna a salut?...

Pentru că
în ce-L privește pe Dumnezeu
nu se mai pune problema: de la Sfântu Petru în sus
probabil nimeni nu mai dă mâna cu omul...

Deci
dragi români
hai să dăm mână cu mână...


Cărțile

Am procurat o altă casă
am reînnoit totul – uși, geamuri,
bucătărie, baie, vreun hectar
de tapete
lustre, prize, comutatoare
etcetera;

între timp
de atare trebăluit
ne-am înnoit și noi oarecât
să zicem
în măsură în care am înaintat în vârstă (dacă
și îmbătrânirea ar însemna reînnoire... probabil
pe invers...);

am procurat mobilă nouă
inclusiv alte rafturi pentru bibliotecă

și doar cărțile pe care
le-am aranjat pe ele în
veche ordine bibliografică
au rămas aceleași
aceleași...

inclusiv tomul cu filosofia lui Heraclit despre
panta rei
despre – nimic nu rămâne neschimbat
totul curge

în pantă...;

chiar așa: doar cărțile
au rămas aceleași –

înțelepte...;

cărțile – unele din
atât de puține lucruri statornice
pe acest pământ
în această viață nerușinat de trecătoare...


marți, 28 august 2018

UN IMAGINIST SUI GENERIS: ANATOLI MARIENGOF



  
În țara mea
Eu parcă aș fi copil vitreg.
Neiubitul fiu
Al gloriei.
         Anatoli Mariengof

Pe la jumătatea lunii iunie a anului 1970, călătoream pe fluviul Volga. Student, cu alți camarazi de studiu de la diverse facultăți ale Universității din Chișinău. Premiați pentru o oarecare izbândă într-o competiție inter-universitară. Îmbarcați la Kuibîșev (pe timpuri: Samara), pluteam amonte. O zi-două am vizitat  Kazanul, fosta capitală a tătarilor de pe Volga, apoi ne-am continuat calea fără pulbere, peste vreo trei-patru ore, pe stânga Volgăi, văzând orașul Gorki (așa se numea pe atunci), dar fără a intra în portul său. Mai înainte, însă, era cunoscut ca Nijni Novgorod. Din cele de care mă interesam, ca învățăcel la jurnalism și filologie, sigur că scriitorii erau primii la apel, să zic așa. Iar la Nijni Novgorod se născuse Maxim Pșkov-Gorki. Și alți scriitori. Printre ei, unul de creația căruia aveam să mă preocup departe în viitor, însă despre care, acum aproape jumătate de secol, nu avem de unde ști. Era poetul care se întreba: „Oare nu e hazliu că/ Primul meu țipăt de prunc a răsunat/ În Nijni Novgorod, pe Barajul Lîkov? // Asta se întâmpla în 1897 în noaptea de/ Sfântul Ioan Botezătorul,/ Exact pe când // Înflorește/ Feriga/ În groapa demonilor”. Fusese un avangardist, un imagist, un mare prieten al lui Esenin. Uimitor, în poezia sa, pe care aveam să o traduc deja în secolul XXI, nu am găsit decât o singură referință la cea mai mare apă curgătoare din Europa: „De viața eu o fi să mă despart/ Nu pe al Volgăi mal abrupt, înalt,/ Ci undeva la fluvii galbene, străine”. Doar atât. În poezie. Însă în proza sa memorialistică Volga este invocată cu toată vibrația nostalgiilor care unește vârsta omului, lumea – de basm.
De la 15 ani, viitorul scriitor important avea să locuiască în Penza. Însă la acea perioadă voi reveni ceva mai încolo, invocând și vizita mea, deja în timpul perestroika, în orașul în care și-a făcut studiile gimnaziale, în care a editat, la șapirograf, două reviste... egocentrist-literare, să zic așa. La Penza și-a publicat și prima carte de versuri.
Iar un al doilea poet, dar, ca importanță, primul în rândul mișcării avangardiste ruse, se născuse chiar la gurile Volgăi, de unde avea să se stabilească la Kazan, iar marele fluviu apare frecvent în creația sa, uneori în metafore memorabile, de patrimoniu poetic universal, precum acestea:
„Iată, Volga îmi cade pe brațe,/ Și drept pieptene-n mână are/ Greabănul munților cu care-și descâlcește/ Pletele”. (Bineînțeles, e vorba de Munții Jiguli, care au dat și numele berii din URSS, foarte populară din motivul că alte mărci sovietice de atare licoare nici nu prea erau.); „O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc spre el, mii de zări și zori”. (Ce supradimensionare fantastică, miraculoasă a vederii! – „O Volgă de ochi”...); „Vigurosul mal al Volgăi – ca o/ Bucată de colac se arată”; „Iar cuvântul meu – pumnal pe-ntinsul Volgăi!...” Acestea sunt simboluri, metafore emblematice spicuite din creația lui Velimir Hlebnikov.

luni, 27 august 2018

JURNAL TRANSPRUTEAN, 1991



5.IX.1991. Alaltăieri, la recepția oferită în onoarea ilustrului nostru conațional Eugen Coșeriu, plus ziua de naștere a lui Mihai Cimpoi, intru în vorbă cu Valentin Mândâcanu, deputat în parlament. Ajungem la numirea în post de șef al securității a lui A. Plugaru. „Să mai vedem ce o face și acesta… Cum credeți, va da în vileag dosarele turnătorilor și celor turnați?”, întreb. Mândâcanu e categoric împotriva acestui fapt, zicând că mai toți suntem implicați. Cică, faptul că ai fost pionier sau comsomolist, sau că ai depus jurământul în armata sovietică pot servi ca alibi de implicare… Evident, bătrânul vorbăreț (cu anumite merite, bineînțeles) prea simplifică lucrurile, eu nu-l cred, îi dau replică și-l provoc la sinceritate. Și iată care-i povestea: „Când m-am repatriat, în 1952, din România, – începe să povestească Mândâcanu, – am fost și eu dus la KGB, ținut două ore în șir sub un reflector cu lumina orbitoare, fierbinte. M-au interogat în atare condiții. La anumite momente, era cât pe ce să-mi pierd cunoștința. La urmă m-au pus să semnez niște hârtii. În starea în care mă aflam, la care se adaugă și necunoașterea limbii ruse, presat, am semnat. Nici până astăzi nu știu ce fixase kgb-iștii…”
E o parte din adevăr. Însă cealaltă parte e următoarea: majoritatea celor reveniți, unii aduși cu forța, în Moldova pruto-nistreană, în special intelectualii, au fost recrutați, prin diferite metode – momeli, ademeniri, dar mai ales prin amenințări și șantajări – de cutrele securiste. Sigur, A. B. a fost printre „liderii” colaboraționiști. Mândâcanu, traducând Marx-Engels, o vreme a făcut servicii șacalilor, pe urmă, însă, a căzut în dizgrație. Azi, fără îndoială, are și merite de necontestat. Complicate chestiuni…

Un grup de clujeni a plecat duminică la Odessa. Bietul Constantin Cubleșan se pomeni cu geaca sfârtecată: pașaportul, alte acte, banii – sustrase. Consulatul român de la Kiev trebuie să-i expedieze astăzi un act care i-ar permite să se reîntoarcă în țară, deoarece luni, de la vama Leușeni, a fost întors îndărăt la Chișinău.
Pare-se, îi povestisem și lui Constantin Cubleșan un banc prevenitor despre orașul de la țărmul mării. Cică, peste ani de zile, în urbea natală revine din lume un emigrant. De cum ajunge undeva în capul scărilor Potiomkin, lasă jos două geamandane pe care le avea asupra sa, desfăcând larg mâinile și exclamând: „Ah, Odessa, ce te-ai mai schimbat, ești de nerecunoscut!”. Când, după exclamație, lasă ochii în jos, vede că îi lipsesc valizele, la care omul face necăjit: „Ah, Odessa, cum te mai recunosc!... Nu te-ai schimbat deloc...”.

20-30.IX.1991. Evenimente berechet… Sosește Brenda Walker din Anglia, traducătoare din literatura română, inclusiv din opera lui Eminescu. Directoare de editură. O așteptăm la gară, cursa Iași-Chișinău. Pe la 13.30 vine N. Rusu, anunțând că musafira sosise cu protoiereul Buburuz; la vamă autocarul s-a reținut, iar descurcăreața Brenda găsi ieșire din situație.
Omagiere lui George Coșbuc, 125 de ani de la naștere. Sala de la Palatul artelor (fost: Prietenia popoarelor) – plină. Televiziune. Post festum, o recepție cordială.

marți, 14 august 2018

DIN POEZIA LUI Giuseppe UNGARETTI (1888 – 1970)


Agonie

Să mori ca ciocârlia însetată
de miraj.

Sau ca prepelița care
după ce trecu marea
se aciuă-n cele dintâi tufișuri de pe țărm
pentru că nu mai are chef
să zboare

Dar să nu viețuiești bocind
ca un sticlete orb

1915
                                                                

Anul nou

Nu vreau
să mă încâlcesc
în ghemul
drumurilor

Lăsați-mă
ca pe un
obiect
pus
într-un ungher
și uitat

Voi
nu veți simți
altceva decât
căldura binefăcătoare

Sunt aici
împreună cu patru
trâmbe
din fumul
verii

1916

Ipostază orientală

În cercul maleabil al unui surâs
suntem legați în vertijul
înmuguririi dorințelor

Soarele este recoltat

Închidem ochii
să vedem cum înoată în lac
infinite promisiuni

Și noi revenim să-nsemnăm pământul
cu acest trup
care acum e atât de apăsător

27.IV.1916