DESPRE POEMELE ȘI IDEILE CU DOSTOIEVSKI

  

        Leo Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de  Prut, lacrima noastră cea minunată care zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al voroavei înnobilate la marile curțile domnești ale spiritului, Leo Butnaru aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.   

Eseu preluat din acest volum, Ed. Junimea, 2018

O singură dată l-am întâlnit pe fabulosul Leo Butnaru și, preț de câteva clipe, am discutat – se putea altfel? – despre Dostoievski. În inconfundabilul său stil, cultivând mereu paradoxul, zâmbind, a lăsat în aer o fermecătoare îndoială cu privire la faptul că Dostoievski ar fi spus vreodată că  „Frumusețea va salva lumea”. Cumva, scriitorul-frate (folosesc sintagma dragă inimii sale) rezuma  admirabil un fragment al unuia dintre grozavele sale poeme: „Frate Fiodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/ dar cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...” I-am scris apoi  lui Leo Butnaru, solicitându-i să mă dumirească. Reproduc aici, cu voia domniei sale, răspunsul: „Ba nu, dragă Ioane, nu aceea a fost opinia mea... definitivă! Era vorba de o nuanță, de o formulă-chintesență a lui Dostoievski, mai... de bază, să zic așa. Asupra temei am revenit și chiar am publicat, acum o săptămână, un scurtisim eseu pe blogul meu, microeseu intitulat «Cineva, naivul, gândește că lumea...».  Prin urmare, îl vezi aici: http://leo-butnaru.blogspot.com. Adică, adagiul de bază dostoievskian e, totuși: «Prin frumusețe lumea se va salva...», precum și încerc să spun. (…) Mă bucur că ne reîntâlnim în preajma Sărbătorilor de Iarnă, vă urez tuturor Crăciun fericit! Confratern Leo”.

 Cred că pentru istoria literară acest punct de vedere este foarte interesant, motiv pentru care, tot cu acordul Autorului, îl reproduc: „Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu «Frumusețea va salva lumea». Mi s-a întâmplat și mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuși, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reține, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veți găsi «o atare frază» (care, ar reieși, i se… atribuie).  În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserțiune dubitativă. Și – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris așa ceva Dostoievski?

  Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumusețea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici și regretul că de cam mulți ani nu am recitit Dostoievski… Și câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiți de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.

   Acum câteva săptămâni, la Iași, l-am întâlnit pe unul dintre exegeții creației lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi. [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului «Război și pace» rival… – sau, cine știe? – Dostoievski îi scria soției (în decembrie 1874): «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetățeanul) că Lev Tolstoi și-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă prețuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existența din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naște fără avere e cea mai mare nenorocire…] Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov și cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul Idiotul, dar sună altfel: «Krasotoiu spasiotsea mir» (Prin frumusețe lumea se va salva)». I-am mulțumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chișinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuși în… prima variantă, cea mai invocată: «Frumusețea va salva lumea». Bineînțeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-și permită o mică imprecizie. E de înțeles, pentru că ni se mai întâmplă și nouă... Totuși, unde se află varianta – prima, a doua? – «Prin frumusețe lumea se va salva»? Dragă cititorule, dai de ea în «Frații Karamazov». Și ea, această variantă, trebuie considerată de bază, prin Frumusețe subînțelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos. Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, și nu doar de nuanțe… Fraza din Idiotul (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în Frații Karamazov (1880) este solicitată contribuția lumii însăși întru salvarea sa (prin frumusețe). În primul caz, lumea pur și simplu … «așteaptă» să fie salvată.

STEAUA LUI BRODSKI

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Cocoșii

Stelele încă nu se stinseseră

Pe bolta clară.

Stelele erau la locul lor.

Când ei se treziră-n poiată

Pe stinghie sau în pătul.

...Liniștea trăgea să moară.

Ca în muțenia din templu

Înainte de-a izbucni coralul,

Se trezea plugarul,

Căscând nemulțumit și mahmur,

Apoi înhămând la car sau la plug

Predestinatul animal.

Asta a fost la început.

Răsăritul soarelui

Chiar însemnând toate astea,

Mari și mărunte,

După care astrul se înălța

Peste ogoare,

Peste creastă de munte.

Cocoșii plecau

După boabe de perle, de diamant.

Nu le mai plăcea meiul.

Râvneau ceva mai delicat.

Cocoșii scurmau, se-adânceau

În grămezi de bălegar,

Iar de cum găseau bobul,

La lumină-l scoteau neamânat

Și tocmai despre asta-n coteț

Pe la zori trâmbițau deșirat:

– Chiar noi înșine l-am găsit,

Noi l-am și curățat

Bobul de perlă, de diamant,

Noi, nu oarece cocoloș.

Izbânda o anunțăm

Cu glas nițel răgușit.

Iar eu,

Peste ani,

Peste veacuri

Chiar văd materia timpului

Descoperită de cocoși.

1958

GHENNADI ALEKSEEV - UN POET NEOAVANGARDIST

*     *     *

În fiece dimineață

de cum deschid ochii

văd geamul

iar în geam – cerul.

În fiece dimineață

el îmi amintește

că nu sunt pasăre.

Mergeau

Mergeau vioi

mergeau mergeau

printre altele cu bâtele decapitând florile

și câinilor creduli rupându-le șira spinării

mergeau și-i îndemnau pe alții să-i urmeze

jurându-se că nimeni nu-i va putea opri

astfel s-au și dus undeva

mai mult nevăzându-i nimeni

florile cresc din nou

câinii iarăși aleargă

se spune că deja vin alții

și tot cu bâtele.

Musca

Să ucidem această muscă

ce ne-a tot ros urechile

cu bâzâitul ei.

Să linșăm nefericita muscă neghioabă

ce nu-i în stare să găsească ferestruica.

Să năvălim cu toții odată

și să înăbușim această muscă speriată de moarte

care se tot lovește de sticlă

fără a putea înțelege ceva.

Că doar n-o să deschidem noi – chiar pentru ea –

ferestruica

!

În muzeu

Maica Domnului

avea un chip foarte obosit.

– Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin.

Iar eu voi ține pruncul în brațe.

Ea îmi zâmbi recunoscătoare

și căzu de acord.

Pruncul

într-adevăr nu era prea ușor.

El îmi cuprinse cu mânuța grumazul

și stătea liniștit.

Dar veni val-vârtej supraveghetoarea de sală

țipând cât o ținea gura

că eu aș fi deteriorat icoana.

Ce muiere proastă.

O CONFERINȚĂ LA CLUJ

Dacă sunteți prin preajmă, am putea să ne vedem, să ne revedem.

STAREA DE DEBUT(ANT)

Leo Butnaru

STAREA DE DEBUT(ANT)

Nu există exactitate în a identifica, retro, momentele în care au prins a te bântui gândul la literatură, la poezie. Chiar așa zis: la literatură, la poezie, pentru că poți avea gânduri... literare, poeticești, fără să fii atras de literatură sau poezie ca expresie – a ta pentru alții, ca scriere a lor, prin modificare, potrivire, stilizare. Astfel că acele prime imbolduri pot fi oarecât identificate, dar mai curând presupuse, potrivite. Poate ieși din asta un pasaj autobiografic frumos, la unii – destul de... mustos. Însă, important e totuși că, oarecând și oarecum au existat acele momente ce-ți dădeau fiori întru creație, poeticești, îmboldindu-te (literar spus: impulsionându-te) să scrii, să-ți croiești pârtii de versuri sau de proză înșiruite în rândurile celor dintâi pagini ale tale de pre-debutant sau debutant mai răsărit, mai de luat în seamă.

În ce mă privește, cu oarece exactitate, poate că chiar destul de multișoară exactitate, cred că misteriosul prim-impuls de a potrivi versuri mi s-a întâmplat în toamna anului 1964. Numai că nu aș putea numi cu aceeași „precizie” și locul: sau că în livada unei case de la numărul 28 al străzii Krutaia (Abrupta) din Chișinău, sau în patul din acea casă, spre un miez de noapte, înainte de somn. Sau poate în clasele școlii medii nr. 11 „Ion Creangă” din capitala RSS Moldovenești, unde ajunsesem de-a dreptul amărât că, într-o școală dintr-un sat de pe Răut, Chițcani, eram nedreptățit la note, pe multe din care eu mi le-aș fi vrut maxime, însă pe care profesorii neospitalieri din acea localitate mi le dădeau înapoi, mi le scădeau cu cel puțin un punct. Tristă și nici pe departe exemplară îndoielnica lor pedagogie fără niciun Dumnezeu...

Da, la Chișinău am fost adolescentul care trăia... imprevizibil, „neplanificat” o copilărie de... scriitor care tindeam să ajung... Junele ins care își purta prin locurile mai ferite ale orașului tristețile itinerante de adolescent aflat în grea perioadă de desprindere de sat și de integrare urbană. Conștient sau fără a realiza acest fapt, novicele ce eram încerca să-și stimuleze posibilele întâmplări „de creație” sau chiar evenimente ale spiritului său avid, neliniștit, ce l-ar conduce spre o mai bună cunoaștere a tainelor îndeletnicirii/ profesiei jinduite, cea de scriitor, care ar vrea să i se întâmple, în mod... accelerat, abundent, conform naturii sale.

Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine, dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da.

Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” (el singur pe sine) din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale. Astfel, încetul cu încetul, în vălmășagul reacțiilor de la școală, dar mai ales al vălmășagului stradal, cotidian, începea să priceapă cât de pernicioasă este ideocrația utopică, partocarția comunistă în melanj inevitabil cu șovinismul și imperialismul rusesc.

Iosif BRODSKI, Premiul Nobel. Poeme

Leo BUTNARU                                                                                 Din sens opus

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

ELEGII DIN ROMA

Lui Benedett Cravieri*

I

Lemn de mahon prizonier într-un apartament din Roma.

Până sub tavan domină o prăfuită insulă de cristal.

La ora apusului de soare jaluzelele prind a semăna

peștilor ce și-au încâlcit solzii prin năvoade clătinate de val.

Punând piciorul pe marmora roșie, corpul parcă ar porni,

face un pas în viitor – să se îmbrace. La capăt de insomnie 

strigă acum „înmărmurește!” – și chiar acum voi înmărmuri,

cum o făcu acest oraș, de fericire, în copilărie.

Lumea constă din goliciune și falduri, fiecare grațios vălurat.

În astea din urmă e mai multă dragoste, decât în fețe stinse.

Iar tenorul la operă e cu atât mai admirat,

cu cât mai târziu dispare, pe veci, în culise.

Privind noaptea, pupila sinilie a ochiului cu lacrima

își clătește cristalinul, până rotunjimea i-i lustruită.

Pe când luna în capete e ca o piață urbană, undeva:

fără havuz. Dar din aceeași piatră construită.

______________

*Benedetta Cravieri – nepoata lui Benedetto Croce.

II

E luna pendulelor nemișcate (în august doar musca

e în mișcare în gâtul carafei uscate). Ácele cadranelor,

dar și cifrele, se alungesc, încrucișându-se ca razele

proiectoarelor de la antiaeriene în căutarea îngerilor.

E luna jaluzelelor coborâte și a fotoliilor acoperite,

a sosiei transpirate în oglinda din holul mare,

a albinelor care au uitat ordinea stupilor, pornite

spre mare, unde să se acopere cu miere și sare.

Susură apa peste albeața de nea a mușchilor vlăguiți,

își joacă buclele ei prelungi, curgătoare, cristaline.

Pentru un tors de marmoră, de pripas, și proverbiala greblă,

nimic nu e mai apropiat, familiar decât priveliștile cu ruine.

Dar chiar și astea în frânt rostitul „r” al ovreului se recunosc

pe ele însele; doar cu mortarul salivei mai poți încleia

așchii, fragmente, detalii, până Timpul

cu ochiul său de barbar scrutează forul, împrejurimea.

NOTE DESPRE ȘI LA IERARHIE SAU DESPRE NUMĂRUL 33

                                                                                             Leo BUTNARU

Precum se știe, parcă discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a altora – în ierarhia mondială.

La noi, la români, contează mai totdeauna numai și numai locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru unii merge și doi, poate chiar trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe (jos…) de atât! Însă la cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază și de toată lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece (poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că „Printre cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află printre zeițele Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!

În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă.

Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.

La Chișinău, a existat o falsă sau doar pe nedrept prea mare popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai ales, subvenționată de regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea, regimuri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc. Măreția se plămădea chiar și pe la academie, prin școli, prin biblioteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de literatură, de artă în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași, care se înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile tribunarzilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip mare, cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut), genial, minunea lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din elementarul motiv că cel declarat în fel și chip uriaș, supra-genial, de fapt nu determina, cum ar fi fost cazul, conform celor spuse despre el, atmosfera intelectuală, socio-filosofică, literară din Estul României în ultimele decenii. Că ar fi fost popular nu era mare lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului și a intelectului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și nu au discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în literatura română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat, orientându-se în cu totul alte direcții canonice, spre cu totul alte personalități de direcție. Astea fiind spuse în necesara încercare de detașare axiologică de reprezentarea mentală contemporană, pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului (uneori, deloc îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.

De la sine înțeles că plasamentele evaluativ-axiologice presupun sine qua non un cadraj și un angrenaj de opere care, implicit, concurează între ele, ba chiar se… „anihilează” reciproc, pe tabla valorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură acționează legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale esteticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei. Este o concomitentă creare de norme și principii, reieșind din vechile norme și principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le pe acestea, aducându-le la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există, trebuie să existe o continuitate, în spiritul celor remarcate și de Mario Vargas Llosa („L’Express”, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri de ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhiile, elitele. Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea culturală. Atunci, da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă aflu în bună companie cu liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel”. 

*      *     *

Obsesia ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final, să trecem la note ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993, când la Uniunea Scriitorilor din Moldova apăruse o problemă… foarte gravă! Curând, avea să se întâmple repartizarea/înmânarea noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor, cum s-ar cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scriitorii români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă spunea: „Marcat de sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul român e într-o continuă febră a parvenirii la o poziție privilegiată, inventând, în timp, diverse tehnici de uzurpare a celuilalt. De aceea și sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare, dicționarele, antologiile”.)

Așadar, prinseră a veni una după alta propunerile celor din conducerea USM și împrejurimile ei. Prima: numerotate în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arseneva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.

Intervine Mihai Cimpoi (martor, obiectiv, e chir fila de jurnal personal din acele timpuri):

– Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu.

– De ce nu lui Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. (Bineînțeles, se putea merge până la Neacșu de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de tot, prea departe – cam da...)

Apoi o propunere năstrușnică: bilețelele cu numere să fie puse într-o căciulă și să-și tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînțeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Levițchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-și ia pseudonimul de: Vasile Duzină.

La rândul meu, fără pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar ușurelul de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în USM atâția membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei trei mi-a acaparat preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios. Într-o vreme chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună și – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ți norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum, nicio lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uniunilor Scriitorilor din URSS, România, Moldova am avut tot alte și alte numere... Iată, acum 33...)