Iosif BRODSKI (1940–1996)
Născut în Leningrad. În
anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică
foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o
perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui
proces aranjat, este trimis la o
expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie
1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea
Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA.
A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu
Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul
San Michele din Veneția.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Sfârșitul minunatei epoci
Pentru că arta poeziei cere cuvinte,
eu sunt unul dintre surzii, chelioșii ambasadori încruntați
ai unei țări de mâna a doua, legați de ceea ce vă spun acum, –
nedorind propriul creier să-mi siluiesc, eu însumi haina-mi ofer,
coborând la chioșc, după gazeta de seară,
pe care mai mult o răsfoiesc,
decât o citesc.
Vântul gonește frunze. Al lămpilor opace lumină obscură
pe aceste meleaguri triste, epigraful cărora e – victoria oglinzilor,
în alianță cu băltoacele, creează efectul abundenței la oraș și sat.
Până și hoții șterpelesc portocale, zgâriind amalgamul.
De altfel, sentimentul cu care te privești tu pe tine, –
atare sentiment l-am uitat.
Pe aceste meleaguri totul e calculat pentru iarnă; visele,
zidurile închisorilor, paltoanele; toaletele mireselor – dalbul
de an nou, băuturile, acul de cronometru.
Veste din puf de vrăbii și noroi la cantitatea respectivă de săpun;
drepturile puritane. Albe. Iar în mâinile vioriștilor –
termofoare de lemn și fetru.
Acest meleag e nemișcat. Imaginându-ți volumul de producție
a fontei și plumbului, clatini din capul năucit,
amintindu-ți de vechea putere sprijinită pe cravașe căzăcești și baionete.
Vulturii nu se așază, ca atrași de magnet, pe amalgamul metalic.
Aici, până și scaunele împletite din mlajă
se țin pe mlaștini și piulițe cu mărunte filete.
Doar peștii din mări mai știu prețul libertății; însă
muțenia lor ne impune ca și cum să ne creăm propriile
etichete și case. Și spațiul atârnă ca lista de prețuri în pustiu.
Timpul a fost zămislit de moarte. Având nevoie de trupuri și obiecte,
calitățile acestora ei le caută în legume crude.
Cocoșul ia seama la orologiu.
A trăi în epoca împlinirilor, având o înaltă ținută morală,
cu părere de rău e greu. Ridicându-i vreunei drăguțe fusta,
vezi ceea ce căutai, și nicidecum ceva nou, minunat.
Și nu că în acest caz Lobacevski ar cam lua-o razna, neeuclidian,
însă lumea dilatată undeva ar trebui să se îngusteze, și iată –
cu perspectiva s-a terminat.
Sau că harta Europei a fost furată de agenții puterii,
sau că a cincea din cele șase părți rămase pe lume1
ar fi prea departe. Sau că o oarecare zână generoasă
mă descântă, însă de aici nu pot să plec.
Eu însumi îmi torn vin de Kahors – că doar n-o să strig lacheul –,
totodată mângâindu-mi pisoiul flocos.
Sau că un glonț în tâmplă, de parcă ai împunge greșit cu degetul,
sau să o ștergi de aici, pășind pe mare ca un nou Hristos.
Și-apoi cum n-ai confunda, cu ochi de om beat, în gerul ăsta de câine,
trenul cu vaporul? – Totuna nu ai intra-n pământ de rușine:
ca și nava pe apă, roțile trenului pe șine
nu lasă urme.
Dar ce mai scriu în ziare la rubrica „Din sala tribunalului”?
Sentința a fost executată. Filistinul, ce s-ar ivi pe aici,
prin ochelarii săi cu rame de plumb ar observa nelămurit,
cum, lângă zidul de cărămidă, stă omul cu fața la pământ;
dar nu doarme. Fiindcă a se-ngrețoșa de creștetul ce visează
are dreptul cel ciuruit.
Agerimea acestei epoci cu rădăcinile se-mpletește în
acele vremuri, ce nu erau în stare în orbirea lor
să deosebească ce a căzut din leagăne de leagănele ce au căzut.
Minunea cu ochi albinoși nu vrea să privească mai departe de moarte.
Păcat, tacâmuri sunt multe, însă nu ai cu cine sta la masă,
pe tine, Riurik2, de a te întreba ceva gemut.
Agerimea acestor vremi – e agerimea lucrurilor într-un fundac.
Deocamdată, e de dorit să nu spargi lemnul cu fruntea,
ci doar poți scuipa pe pereți. Nu cneazul, dinozaurul s-ar trezi, ai crede.
Iar pentru ultimul vers nu ești nebun să-i smulgi păsării pana din aripă!
Capitolul poate fi de presărat cenușă peste crește în licăr de secure
sau de a pune peste el laur verde.
1961
________________
1. Referire la cele șase părți
din uscatul globului pământesc, pe care se întindea URSS.
2. Riurik – în limbile
scandinave Rørik, n. pe la 830 – d. pe la 879. A fost o căpetenie varegă
care izbuti să întemeieze statul
slavilor răsăriteni.
