POEMUL SĂPTĂMÂNII

Cele mai naive versuri

Cine ar putea garanta că

pe Pământ

cândva

în lipsa nivelului corespunzător de poezie

(ca a celui de ozon pe culmile munților)

unii oameni nu se vor sufoca?

                              Bineînțeles

în acea epocă aproape fantastică

va fi instituit serviciul de urgență

pentru salvarea de la insuficiența de poezie

analog cu insuficiența cardiacă

insuficiența cerebrală

ambulanțele gonind

SMURD-ul zburând de-a valma cu Pegașii

spre cei aflați în pericol

din cauza depoetizării firii lor;

ambulanțe cu girofaruri aprins-urlătoare

străbătând orașe mai mari mai mici

avioane SMURD survolând cerul

de-a valma cu Pegașii

toate toți ducând rafturi de cărți

discuri audio

filme spectacole din creația lui Homer

Dante Goethe Eminescu Apollinaire Hlebnikov...

                                                          (vezi:

Enciclopedia Marilor Poeți ai Lumii)...

P.S. Conform unei statistici sumare

din ultimele trei anotimpuri

la urgența specializată în insuficiență poetică

cele mai multe chemări au venit din

parlament senate statul major al armatei

poliție bănci și se pare... (ei

aici lista e mare...).

                                      Apoi

din cazurile cele mai speciale

ar fi de menționat patru sau cinci

în care pacienții suferind grav de insuficiență poetică

au avut nevoie de operație

și reabilitare estetic-psihologică.

Iar cei de la ministerul sănătății

chiar se gândesc să introducă vaccinarea obligatorie

contra suferințelor cauzate de insuficiența de poezie.

Pe scurt

ameliorarea stării poetice generale pe glob

ține și ea de lupta pentru supraviețuire a omenirii.

ÎNTR-O REVISTĂ DIN MOSCOVA, „POETOGRAD”

POEME DE IOSIF BRODSKI ÎN REVISTA „FAMILIA”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Versuri despre căderea la pace

Lui Ia. Gordin

A fost, a fost să fie asta.

Ne frigea, ne ardea, și basta.

Tot turna, tot bătea,

ne hărțuia, ne hăituia,

de puteri ne sleia,

în mormânt ne băga,

pe piedestal ne aburca,

după aia ne dobora,

după aia – ne uita,

după care ne chema

diverse adevăruri de-a căuta,

pentru ca în fine

să orbecăim în rătăciri definitive

printre pricăjiții tufari ai ambițiilor,

în sălbatica murdărie-a prosternațiilor,

asociațiilor, concepțiilor

sau, simplu, în jocul

și șocul

             emoțiilor.

Însă noi învățarăm să ne-mpotrivim,

învățarăm să ne încălzim

chiar de la soarele ascuns în nori

și să ajungem la țărm, adeseori,

fără călăuze și navigatori,

important mai fiind că-am știut a-nvăța

de a nu ne repeta.

Ne place statornicia.

Ne place relieful de grăsime

pe gâtul mamei noastre,

crezând că-i este de folos.

Ne place apartamentul pe care-l avem,

chiar dacă  e simplu

și nu prea spațios

pentru cei meniți a locui în templu.

Ne place din muguri să ne arătăm.

Ne place să înspicăm.

Ne place foșnetul de cit

și-al protuberanțelor bubuit,

iar planeta noastră,

mică sau mare

în genere pare

un răcan-soldat

ce transpiră-n marș forțat.

1958

Desprimăvărare

Lui Dmitri Bobîșev

Acul de pomină în stogul deloc mai puțin proverbial,

în semiîntunericul orășenesc, în semilumină,

în larma urbană, în geamăt și, parcă, plescăit de val

subțirelul cântecel al morții pe sine se-ngână.

Lumina de sus a străzilor, lumina de sus a străzilor

ne tot desenează acest oraș, apa și celelalte toate,

și-un fluierat scurt pe îngustimea fațadelor,

fulgerând vertical, scăpat la libertate.

Amintirea-fetiță rătăcește prin oraș, zângănind în palme monede,

ca rublele trezite din somn rotesc frunzele moarte,

peste panouri publicitare avioane urcă-n cer, cât se vede,

ca păsările urbei peste corăbii de fier, blindate.

Ploaie uriașă, ploaia largilor străzi se varsă peste martie,

ca în acele zile de întoarcere, pe care noi nu le-am uitat.

Acum tu mergi singur pe asfalt, revenind din pribegie,

în cale zburându-ți limuzine de un luciu mat.

Iată trece și viața, lumina peste golf scade, opac,

foșnind cu veșmintele, țocăind cu tocurile, cu nume multiplicate,

rămâi și tu cu acest popor, cu acest oraș și acest veac,

da, de unul singur, să te descurci, așa cum copilul ce-ai fost e departe.

Fetița-memorie rătăcește pe străzi, înserează peste cuprinsul orașului,

Plouă abundent și pe ea n-a rămas uscat niciun fir de ață;

fetița-memorie stă-n fața vitrinelor, privind rufăria veacului

și fluieră ștrengărește eternul motiv din mijloc de viață.

MAEȘTRI ȘI DISCIPOLI

– Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăi și Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiți.

– Diferența de vârstă dintre  Mallarmé și Valéry era de 30 de ani fără unu. Fac acest calcul, pentru a-mi aminti cine, la vremea debutului meu (în presă, în mai 1967), la Chișinău, ar fi putut să-mi devină, eventual, maestru de direcție, să zic așa. Fie și la distanță, să-mi fie, prin creația sa, exemplu, punct sau traseu de orientare. Dar nu face să-mi amintesc un astfel de decalaj de vârstă între colegii mei de debut și posibilii maeștri ai scrisului moldovenesc-socialist-realist de atunci. Eu unul nu găseam repere pentru admirație, venerație și jind de a mă lipi de vreun magistru. Pur și simplu, aceștia nu existau, scriitorii aflați cam la cincizeci de ani de existență fiind angajați în servirea pe cinste (partinică!) a celor ce elaboraseră așa-zisul cod al constructorului comunismului. Iar decalajul dintre noi, cei la 17-18 ani, și colegii din generația 60, unii dintre care făceau tentative de înnoire a discursului litera dintre Nistru și Prut, era, în medie, una de cincisprezece ani. Ei bine, acei colegi se aflau încă ei înșiși într-o perioadă de formare și consolidare de destin literar, abia de-și publicaseră câte 2-3 cărți care, bineînțeles, nu făcuseră găuri în cerul literaturii române. Da, să o luăm în totalitatea literară panromânească, la vremea debutului nostru deja afirmându-se distinct mai mulți autori, pe care îi citeam, și cu care „ai noștri” ar fi concurat cu mare dificultate. Știam și admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, dimpreună cu cele ale marilor nume afirmate în interbelic – Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Bogza etc., etc. Dintre aceștia, posibil să se fi găsit cineva care, dacă mi-ar fi fost dat,  la capătul unei întâlniri providențiale, să-mi fi devenit idoli. Însă pe colegii mai în vârstă de la Chișinău doar îi urmăream cât de anevoios se maturizau, având și ei restricții impuse de cenzură, ideologia bolșevică, resimțind presiuni partinice, din păcate majoritatea din ei angajându-se deja cu trup și suflet în serviciul realismului socialist, fideli partidului unic și buldog. Personal, simpatizam formulele ceva mai moderne ale prozodiei lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, primul dintre ei având a-mi deveni un susținător pe față, ajungând, să zic, filotimul meu. Îi rămân mereu recunoscător. Din păcate, însă, cu timpul, ambii au cam renunțat la prozodia, la metafora modernității.

Cred că în formarea, în orientarea mea estetică un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg,  «Oameni,  ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului, dar mai ales a experienței și personalității autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc., și nu putea fi stopat chiar la fiece semafor al ideologiei pernicioase.

De ce o fi fost oare circumspect până și redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistică, dar și poetică, narațiunea emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.

Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...). 

Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)

Prin urmare, la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine un rol de neglijat l-a avut și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă, instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan Bunin, academician la 42 de ani (în Odessa albgardistă), tânărului Valentin Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă, la serviciu”.

UN TÂNĂR POET BURIAT DE EXCEPȚIE: NAMJIL NIMBUEV

Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.

Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).

Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.

În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

 În traducerea lui Leo BUTNARU

Namazul de dimineață

Nu fremăta, măr ce înflorești,

nu arunca din cuib rozi puișorii berzei,

născuți spre a muri la apus de soare.

Cocoarelor, nu dănțuiți în cer,

ascundeți-vă la sânul meu.

Puiuț de graur, nu ciocăni în găoace,

căci se-aude pretutindeni.

Liniște, pentru dumnezeu, liniște!

În pragul modestei mele colibe

iubita își piaptană pletele,

de parcă ar cânta

la o arfă cu strune de aur.

Scrisoare către tine

Buna mea, Păunițo,

te-am tot așteptat până în miez de noapte

lângă chioșcul de flori înzăpezit.

Am citit absolut toate anunțurile de pe

uriașul cilindru de afișier

ba chiar am și compus muzică

pentru ele.

Tu nu veneai.

Când îmi prinse a degera degetul mare

din bocancul stâng, scofâlcit,

am început să dau cu el într-o oarecare statuie,

prefăcându-mă

că aș verifica dacă

se mai ține bine lumea noastră.

Tu nu veneai.

Când măturătorului șchiop

îi cunoșteam deja întreaga genealogie

de la începuturi până în zilele de mâine

și mai știam cum, ieri, cherchelit, el se certase cu bătrâna-i soață,

constatai același lucru: tu nu veneai.

În fine, am încleiat chiștocul

de geamul după ce țopăiau fetișcane prinse în twist,

apoi o luai spre troleibuz,

bocănind cu picioarele țepene de ger,

parcă din buturugi înghețate.

Seară în voal fumuriu,

trecători.

Petale de trandafiri albi pe buze...

ORIZONTUL POEMELOR LUI IOSIF BRODSKI

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Versuri despre spaniolul Miguel Servet*, eretic ars pe rug de calviniști

Întâmplările adevărate uneori devin parabole.

Nu-i exclus că această precizare el ar fi considerat-o în plus.

Probabil, acum

îl încearcă indiferența.

De altfel, dânsul

nu se lasă prins de indiferență,

deoarece din trupul său nu a rămas decât o mână de scrum

care s-a amestecat cu lumea, cu praful drumului,

cu vântul,

cu cerul imens,

în care el îl găsea pe Dumnezeu.

Pentru că nu-și îndrepta privirea spre cer.

Pământul îi era mai apropiat.

Iar la Zaragoza a studiat dreptul Omului,

apoi circulația sângelui Omului –

la Paris.

Chiar așa. El nicicând nu l-a contemplat pe

Dumnezeu,

nici în sine,

nici în cer,

nici pe icoană,

pentru că nu-și lua ochii

de la om și drumuri.

Fiindcă viața întreagă a tot încercat să scape

de urmărire, prigoană.

Fiu al veacului – el se depărta de

veacul său,

înfășurându-se în pelerină,

spre-a se tăinui de ochii iscoadelor,

de foame și ninsoare.

El, cel care studiase necesitățile

și posibilitățile

omului,

Omul care studiase Omul pentru Om,

așa și nu și-a ridicat privirile

spre cer,

dar fiind că în anul1653,

la Geneva,

el a ars între doi poli ai veacului:

între ura față de om

și ignoranța omului.

1959

_____________________ 

* Miguel Servet (1511–1553), cunoscut și ca Miguel de Villanueva, a fost teolog, medic și umanist. Interesele sale cuprindeau numeroase științe: astronomia și meteorologia, geografia, jurisprudența, studiile biblice, matematica, anatomia și medicina. În medicină, a fost descoperitorul circulației pulmonare (mica circulație).

POEZIA ȘI „ACTUALITATEA...”

!       !       !

Precum vedeți

la începutul acestui poem fără titlu

în loc de un asterisc

sau câteva asteriscuri

am plasat trei semne de exclamare

(probabil, fără vreun oarecare risc

sau riscuri). Pur și simplu ele apar implicit

dintr-o motivație ce ar putea părea

nici pe departe în consens

cu începutul și finalul acestui text

ca sens – indirecta motivație

pornind de la faptul că, parcă nitam-nisam,

mi-am amintit de uriașul chit pre nume Moby Dick

de zepelinul din cerurile oglindite în ocean

de colosala balenă albă-albă

cum ar fi – respectând nu atât proporțiile

cât convențiile – această filă de hârtie 

ca o balenă pentru fantezia ce scrie

monstruoasă frumusețe în care

am și înfipt cele trei harpoane de sus

ale semnelor de exclamare

pe care le voi dubla în finalul de filă-chit cu

alte trei semne similare

gramaticale harpoane de vânătoare

înfipte chiar în balena-albă-filă

pentru ca ea să rămână fixată aici

în opera cronicarului cu scrisul de mână

trecut apoi în formatare computerizată;

                                                               filă pe care

ar putea să o ducă pe sus vreo adiere de briză

zisă și curent literar

ca să nu mai vorbim de vreo năprasnică furtună.

                                                                        Prin urmare

în acest final abia-abia apoteotic

ca unul de oceanică vânătoare

este înțepată de alte trei ori

așa, un pic,

fantasmagorica balenă Moby Dick

cu alte trei semne de

!       !       !

De profundis

Acest poem din miezul caietului

sau din hardul

și hazardul cumputerului

e dovada indubitabilă a luptei contrariilor

și unității lor:

ba cuvintele sunt jertfele poetului

ba poetul e jertfa cuvintelor.