A DOUA CARTE A LEOLOGISMELOR (Prefață)

Despre leologisme ca literatură... la minut

Expresiile laconice, pe care, din modestie, dar și suspiciune din partea cenzurii, nu le-am numit nici aforisme, nici leologisme*, am început să le public chiar de pe la primul an de facultate, mai întâi în ziarul universitar, apoi în revista „Chipăruș”. Multe dintre ele, semnate cu pseudonim, au fost găzduite și de pagina a opta a hebdomadarului „Literatura și arta”, iar la începutul anilor 90 – și de revistele „Contrafort”, „Limba română”. Mai încoace – în trimestrialele „Sud-Est”, „Vitraliu” și „Hyperion”. Un prim buchet din leologisme încheia volumul meu de proză „Ultima călătorie a lui Ulysses” (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006), altul era găzduit în almanahul „Promenada scriitorilor” (Cluj-Napoca, 2012), pentru a se ajunge la o finalizare (de etapă!) în „Prima carte a leologismelor” („Junimea”, 2019).

După asta, am răvășit alte mape din arhivă, am cercetat în plicuri mari cu decupări, am aranjat în pasiențe fișe „stinghere”, extrăgându-le din ordinea și dezordinea lor pe cele pe care consider că pot intra în următoarea, adică prezenta selecție de idei și sentimente, care și-au căutat și, poate, și-au aflat formulări mai osebite de ce ne spunem noi zi de zi.

Nu toate leologismele pretind să fie luate drept aforisme. Ele reprezintă resorturi ideatice secundate de emotivitate, cărora subsemnatul le poate oferi o formulă stilistică personală. Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri oarecât memorabile. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie.

Așadar, au trecut deja peste 50 de ani de la acele prime apoftegme ale studentului L.B. până la prezentele, din A doua carte a leologismelor, în care pun și modestul îndemn:

Deschide această cartea, la întâmplare. Dincolo de orgoliul meu, dincolo de orgoliul tău, deschide aceste leologisme, la întâmplare, chiar citește vreunul din ele. Din întâmplare, ai putea salva ceva. Inclusiv din tine.

Formulările leologice țin de dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț. Poate că ele ar fi chiar un gen de literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă, în care maximă este ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul un aforism care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în special pentru inteligența acestuia.

În cele mai fericite cazuri, aforismele presupun arta deschiderilor de paranteze; a deschiderilor-evantai de sensuri înglobate în alte sensuri relevate în momente ce s-au adunat în zile, săptămâni, luni, ani și, iată, în cărți ce inserează numeroase secvențe de literatură la minut.

Minute, săptămâni, luni, ani, în care uneori se întâmplă să mă reîntâlnesc cu mine însumi prin textele unor plagiatori care mi-au șterpelit, de trofeu, metafore, dar mai des aforisme, leologisme – câte o mână de expresii care vin din adânca mină de cuvinte a tăcerii mele, ele fiind la curent cu posibilitatea deconstrucției opozițiilor considerate cândva de nezdruncinat, dinamitând frontierele dinte conținut și formă, în rezultat autorul putând opera într-un liberalism noțional metaforic, filosofic, sugestiv înrudit deopotrivă cu adagiul și poezia (metafora).

În unele expresii se pot întrevedea, poate, și operații interlocutive între anumite constatări ale subsemnatului și textul, sau „sugestia” vreunui alt autor; niște cvasi-parafraze cu aport semantic de pe ambii versanți auctoriali. Pe de altă parte, unele apoftegme mă fac să-mi amintesc lucruri, fenomene pe care nu le-am știut vreodată. Dar mai ales nu aș fi bănuit că ele se află în conștiința și subliminalul firii mele. În acele mine ale tăcerilor care, îndrăznesc să presupun, precum cuvintele predestinate combinațiunilor literare, au și ele mai multe asignări semantice. Pentru că un leologism nu apare obligatoriu într-o formulă concluzivă. El, fiind născut în libertatea minții și a fanteziei, e unul deschis spre semnificații, le provoacă, le ademenește și le însușește. Este scopul lucid, dar și... caleidoscopul „fantezist”, inventiv, imprevizibil în elaborarea ad hoc a figurilor; inclusiv a figurilor de stil.

Prin urmare, și din această clipă înainte, într-un minut, într-o zi-noapte, într-o săptămână, o lună (...) se poate înfățișa din nou transmisionistul Hermes, care să mă întrebe, precum atâtea sute mii de dăți mai înainte, la diferite vârste:

– Ce vești ai pentru mine?

Și eu să-i răspund confratern:

– Nimic deosebit, un leologism... Poate că un tiv dintre literatură și filosofi (-a vieții și a artei). Aceste formulări/ construcții semantice ca dovezi/ fapte ale participării mele la viață și a participării vieții la ideile mele. Încât, iată, mișc un alt cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă leologismul deja e început și chiar ar putea fi câștigat...

Astfel că mai scrii un leologism – memorabil, sau doar unul bun, sau pur și simplu un leologism, – fără a deranja ceva în lume, ceea ce și era de demonstrat: leologismul nu pricinuiește rău nimănui.

Leo Butnaru

____________________________

*Noțiunea de leologism veni pe lume în anul 2005, am impresia. Împreună cu 2-3 prieteni ieșeni, pornisem în drum spre Botoșani, la manifestările Eminescu. La Hârlău, ca de obicei, oprisem pentru un popas-pauză de cafea. Cu prietenul Lucian Vasiliu ne-am apropiat de vitrina librăriei, jumătate din spațiul căreia deja fusese acaparat pentru sediu de nu mai țin minte ce partid. În jumătatea rămasă cu veche destinație, dar cărți mai puține, în vitrină stătea, stingher, „Dicționarul de neologisme”. Atunci i-am și spus prietenului Lucian Vasiliu: „Odată ce există cel de neologisme, de ce nu ar fi și un Dicționar de leologisme”? Faptul că „Prima carte de leologisme” i-am dedicat-o lui Lucian Vasiliu e legat și de acel moment, dar și de altele, în care, pe când ne întâlneam, fie la Casa Pogor, pe Corso din Iași sau la ședințele Consiliului USM, în București, ad hoc, în discuțiile noastre scânteia câte vreo vorbă mai deosebită, poate că chiar câte un leologism...

Luna și gâștele. Mit și traducere

Leo Butnaru

Ultimul meu Festival de Poezie în Taurida

Din cauza amurgului și altor „complicații” cosmice (necesare), peninsula Crimeea seamănă cu altceva, decât se vede pe hartă. E ușor altfel formată; deformată... spre dubitativ.

Alta decât cea de pe hartă e peninsula sub fabuloasele branhii palpitante ale zorilor, sub fabulos-auriile branhii fremătătoare ale amiezilor, sub sângeriu pâlpâitoarele branhii ale asfințiturilor răspândite peste fluxul și refluxul mării între Ialta și Constanța, între Varna și Istanbul.

În cele câteva călătorii pe aici, am îndrăgit Crimeea. Însă ar fi ca și cum un amestec de dragoste și îndoială, probabil, odată ce, de fiecare dată când revin la Ialta, Teodosia sau Koktebel, încerc ciudatul sentiment că m-aș afla în The land of nobody (Țară a nimănui), un amestec de elenism, spirit al stepelor tătare, post-sovietism-șovinism, cvasi-muscălie.

Popoarele, sau doar populațiile de pe aici, totdeauna au dat senzația de imitație (uneori... autentică) a unei alte imitații infidele, care chiar ar putea fi considerată originală. Neștiind cine sunt cu adevărat, ele, fiecare în parte, se consideră de toate, în perindări de etape în care etapa anihilărilor, alias a morții, se află între etapa geografică și etapa istorică, multiplicate și ele la rândul lor în alternanțe garnisite cu necurmatele țipete ale pescărușilor, grecilor exterminați, tătarilor deportați, ucrainenilor frustrați, rușilor mereu în expansiune. Și țipetele istoriei cu o densitate de cosmopolitism de-neimaginat în alte părți ale lumii.

De data aceasta, ca și cu alte ocazii, starea de incertitudine a prezenței mele pe aici mi-o face cât de cât „uitată”, amânată, până la o nouă revenire, tradiționalul festival de poezie din Crimeea, în partea ei transalpină, subtropicală.

Seară de seară, romantismul promenadei pe litoral. Lirică. Și, bineînțeles, mai mult sau mai puțină prietenie. Sau, poate, pe apucate, și ceva dragoste. Plus tehnicisme de neevitat: nu departe de țărm, în unduirea apei, luna lucește fildeșiu-untos, precum capota unui „Rolls Royce” scufundat.

…Așa a fost. Dintru început – câțiva ani, apoi, în final, câteva zile la rând. Seară de seară. A fost până ieri când, brusc, ne-a fost impus să credem că viața e deja mai mult pentru despărțire decât pentru întâlniri și poezie. Și, poate, pentru prietenie (ușor... internaționalistă, globalizatoare). Viața ad hoc aducând deja a lentă cantilenă descurcată cu gesturi amânate de jazman dintre coardele și clapele unui pian negru ca moartea, pian în luciul căruia se reflectă luna oglindită în mare ca un ciclopic ochi nesățios îndreptat spre această terasă de pe țărmul Koktebelului, ochi ațintit spre noi din posibila lume de apoi, nu departe de care (dar și în care) a izbucnit inter-slavonul război ce modifică rugile în biserică ortodoxă și versetele din geamie tătărască.

Din crestele munților Crimeii gloanțele scapără scântei din cremene și urgie…

Și noi, cei veniți să ne bucurăm de poezie, plecăm zburătăciți și îngroziți de istorie…

Lemn sfânt...

Ah, Hollywood-ul de altădată…  nikel-odeon, parafrazat atât de poetic și de cuminte: templul de cinci cenți, adică cinematograful primordial…

Ah, Charlie Chaplin… Prima ceremonie Oscar…

Dar, domnule Hollywood, cum de-ai putut decădea în atare hal, până la condiția unei bombe cu ceas, a unui campus de instruire a viitorilor teroriști, care acum nu au decât 16-17 ani și câte unul din ei mai împușcă în colegii și profesorii lor de liceu?

Domnule Hollywood, ce ai cu stelele, de le tot bombardezi? Ce ai cu oamenii pașnici, de-i tot terorizezi?...

Ah, Hollywood-ul de altădată…

Ah, Luminile marelui oraș… Casablanca… Totul despre Eva… Timpuri noi (de acum aproape o sută de ani…)…

Ah, Hollywood, Hollywood, pe când îți mai îndreptățeai numele de lemn sfânt și nu răstigneai atâtea vieți nevinovate pe lemnul patului de armă, când duci adolescenți și bătrâni senili, până și cu lifturile zgârie-norilor, la războiul stelelor…

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)

Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...

Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...

În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...

Astfel începea deja demitologizarea.

Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...

Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)

Zis-a Cel De Trei Ori Mare

Iată-l pe Hermes – bărbătos, grațios și oarecum avântat în mersul său pedestru, dar și aripat.

Cum aș scăpa eu ocazia de a-l întreba ceva pe inventatorul limbajului, scrisului, magiei, astronomiei, alchimiei și ce o mai fi fost să fie în realitate sau numai în gând?!

Și chiar îl întreb:

– Magistre, de fapt poemele ce sunt?

La care Trismegistos răspunde (mi s-a părut ușor iresponsabil):

– Cuvintele înaripate ce mor cu picioarele pe pământ.

Interesându-mă, cu cuviința de rigoare, dacă domnia sa aripatul la glezne mai are ceva timp pentru o altă întrebare, iar el având, se întâmplă, nu doar timp, ci și bunăvoință de a mă asculta în continuare, l-am rugat să se refere la eterna problemă cu conținutul și forma, să explice cât se poate mai simplu, ca să înțeleagă și cei de la academie, cum înțelege dânsul arta pentru artă, poezia pentru poezie, precepte în care este sau nu este respectată vreo normă, vreo noimă. Și Hermes fu din nou foarte laconic:

– Asta se întâmplă atunci, când în loc de conținut și formă e otova formă și… formă. Însă trebuie spus că acest rezultat e cu mult mai puțin slut, decât dacă ar fi doar conținut și… conținut, lăsă în urma sa grăbitul Trismegistos, depărtându-se când zburând, când pedestru.

Eroul

Este erou. Așa s-a spus. Se mai spune. Pe bune.

Unii îl declară erou peste eroi. Alții îl văd cu binoclul întors, așa, un erou mai mic.

Oricum, este și rămâne erou.

Însă niciun guvern, niciun președinte de țară sau președinte de lume nu l-au decorat cu vreun ordin baban, sau cu vreo măruntă medalie, din motivul că aceștia nu mai citesc (prinși cu economia, cu vălmășagul politic) și, deci, umblă mereu nedecorat decoratorul de toate – măria sa, eroul liric.

Reparație

Au venit meșterii, ordonând: „Evacuarea!”, după care, împreună cu ai casei, au început a coborî, la hurtă, cărți de pe rafturi, în hol punând fundamentul – dicționare, enciclopedii barosane –, crescând, crescând biblio-piramida, până țurțurii scânteioși ai lustrei din tavan se atingeau deja ca de un vârf de Mont Blanc tipografic.

Reparația a durat ceva timp, iar astăzi în biroul renovat tresaltă un jazz vesel – a încheiere de evacuare și repatriere a cărților lumii.

În hol, împreună cu ai casei, scuturăm, ștergem de praf volumele. Firește, odată cu firele de praf se mai duce ceva – e adevărat, foarte puțin – din Cervantes, din Balzac etcetera – la propriu și la figurat, când e vorba de gloria lor postumă care, la începuturi fusese ca săriturile de pumă tânără, iar acum – ca o potolită spumă…

Cercuri în timp

…Odată ce este de necurmat, încât, fără să le atingă, ar putea tulbura cercurile anticului care, deja de cam trei mii de ani, calculează legitățile somnului – slogan pe care l-ar fi putut rosti nu obligatoriu filosoful, ci – de ce nu? – Maria Magdalena, după ce Domnul scosese din ea șapte demoni, sensul zicerii fiind: „Gata, bărbaților, nu-mi mai atingeți cercul, eu mă dau în sfințenie” (cercul în sensul de nimb) – vom lăsa sensurile mult-interpretabile, odată ce filosofia nu ține de ceasornicărie – într-un caz fiind vorba de exactitate și de diferențele de timp aici, în celălalt caz – de libertate și diferențele de sens, am impresia într-o eleganță mai specială, ca să zicem, muzica de clavecin, când adierea brizei de pustie modelează din pletele Magdalenei litere a-gotice, mai curând – arabice, georgiene sau armenești, duse undeva spre poalele Araratului, unde șezum și scrisum despre când-ul de acum și gândul de cândva…

(De)mitizare

…Nu a existat mărul lui Newton, iar până la el – nici butoiul lui Diogene, ca să nu mai vorbim de cada lui Arhimede pe timpuri în care nu existau decât simple ciubere care nicidecum nu te încurajau să exclami „Evrica!”

Nu au existat cercurile – ar fi fost prea mult pentru Arhimede și evrica, și cercurile.

Nu a existat nodul gordian, nici sabia lui Damokles, nici patul lui Procust. (Ci doar patul cam bolnavului Proust...)

Nu au existat surâsul sfinxului, nici șarpele Cleopatr(i)ei, nici calul troian, nici călărașul Hannibal la porți…

Pe scurt, nu a existat… nu a existat… nu a existat… nimic din toate astea și multe altele, cu toate că, uneori, ceva există –  să zicem, omul în care (să vezi!) există toate câte nu au existat și încă altele, peste poate…

Miez II

Nu odată, dimineața, mă simt ca propriul meu prolog. Seara… – da, dar și seara sunt propriul meu prolog în plin miezul existenței de peste zi, de peste noaptea ce mă ține în inconștiență, însă în viață, totuși. Prolog în miezul din miezul de noapte, în coborâș spre zorii dimineții. Asta sunt înclinat să cred: dimineața și seara, nopțile, eu însumi sunt propriu-mi prolog…

Numai că situația nu pare a fi similară și pentru poezia mea – din ea niciun vers nu se potrivește pentru prolog, niciun vers nu se potrivește pentru epilog, poezia fiind chiar

miezul

dintre cele două aripi ale neființării. Sau, ca variantă de lucru, am putea concluziona ceva mai puțin categoric: în ce privește toate ale vieții și poeziei – nimic nu poate fi demonstrat, Quod erat demonstrandum…

Glosări nedumerite la Orfeu și Euridice

Poeții au un supra-auz și o hipersensibilitate paralelă sensibilității naturale, de unde și aud – să ne amintim – cum crește iarba, cum se izbesc de geam razele de lună, cum fâlfâie aripile fluturelui, cum ghiorăiește petrolul în burta pământului, însă prefăcându-se a nu auzi ceva mult mai audibil – cum scârțâie porțile iadului, exact ca în momentele în care din infern erau pe cale să iasă Orfeu și Euridice; scârțâitul sinistru care, din cauza nerăbdării lui Orfeu, răsună pe urmele Euridicei, nimfa copacilor reintrând în infern, unde creșterea arborilor este prohibită…

De altfel, naiba știe ce era cu justiția aia mitologică, odată ce în infern nimerește una ca Euridice absolut virgină la capitolul păcate, fiind luată pe sus și coborâtă în imperiul smoalei pe când culegea flori cu suratele ei naiadele, din întâmplare călcând pe un șarpe care o mușcă mortal… Șarpele rămăsese sus bine mersi, iar tandra lui victimă – luată pe sus și coborâtă în eternul apus…

SĂLCIILE BOCITOARE...

Leo Butnaru

Sălcii plângătoare

Preotul din sat inclusese sălciile plângătoare în rândul bocitoarelor care, uneori, erau angajate la înmormântări. Astfel că din orice loc al Negurenilor ar fi fost ridicat și prohodit răposatul, preotul cârmea numaidecât cortegiul funerar și pe sub revărsările încremenite ale sălciilor plângătoare de pe malul Răutului, cu jelirea lor bocitoarele cam deranjând pescarii de la buza apei.

La un moment dat, preotul le făcea semn bocitoarelor să se oprească din jeluire, pentru ca întreg șirul de săteni, care îl petreceau pe unul de-al lor, să asculte o vreme foșnetul sălciilor plângătoare, ce intrau în ritualul cu psalmodieri tânguioase și cădelnițări fumegoase neliniștitor aromitoare.

Odată, de la un mic cărbune sărit din cădelniță, se aprinsese frunzișul scuturat al sălciilor plângătoare, uscat în toamna secetoasă, iar câțiva țărani din cortegiul de prohodire s-au întors îndărăt și au stins începutul de pălălaie de la poalele sălciilor plângătoare, incluse de preotul satului în rândul bocitoarelor prelung jeluitoare. Iar unul dintre ei, mai aprig la stinsul pălălăii, chiar a fost poreclit Pălălău...

Asta e: fiecare sat cu preotul, obiceiurile și sălciile sale...

Drumuri...

Drumurile nu-i pot oferi lumii lecții sau simple exemple de directitudine, de dreptate (în spațiu, nu în sfera spiritului), de franchețe, cum s-ar mai putea spune (ușor neadecvat în acest caz, în această sferă; neadecvat din cauza prejudecăților, fie etice, fie gramaticale), din simplul motiv că drumurile sunt astfel croite de însăși lumea care, oricât ar vrea, nu poate să înainteze doar în linie dreaptă. Chiar din cauze obiective, nu?

Altfel spus, lumea nu-și poate da sie însă și lecții sau simple exemple de directitate, aceasta – directitatea – fiind foarte înrudită cu dreptatea, cu adevărul.

CĂMIN STUDENȚESC (III). UNGHERAȘUL ROȘU

Așa-zisul ungheraș roșu. Nelipsit-sovietic. Pentru politică, ideologie –

aceasta îi era menirea până pe la ora douăzeci și trei,

după care devenea loc tainic de îmbrățișări cu colege mai dezghețate

sau chiar, Doamne ferește, loc de joc periculos cu stricate femei.

Uneori, cam o dată-n trimestru, poate că mai des, se pare

în ungherașul roșu pentru prelegeri trase de păr, apatice,

unor studente-țărăncuțe li se întâmpla purpuria deflorare

cu sau fără consecințe oarecât obstetric-dramatice. 

Aproape de revelion, acolo se instala bradul căminului

cu stea roșie în vârf, cu jucării de Siberia, elementar-militare,

în luciul cărora se oglindeau activiștii partinici și comsomoliști,

meniți să preia ștafeta ca nouă generație imperialist-conducătoare.

Iar odată colegul-filolog Linus Topală, revenind la dănănaia

aprins discutată – (secretarul de partid zărise un prezervativ

printre jucăriile bradului!), – trase anticipat concluzia: „Se cam zice

cu uniunea sovietică... Chiar de mai e nițel pân-la amin și definitiv!”.

9.XII.2019

POEZIA ȘI PISTOLUL

Sensuri

Nu e de crezut că între două sensuri pauza înseamnă lipsă de sens. Uneori pauza poate semnifica chiar mai mult decât – însumate – cele două sensuri între care se află. Prin urmare, e de înțeles ce densitate de sens poate apărea prin adunarea celor două sensuri cu sensul pauzei dintre cele două sensuri. La o adică, cineva se poate rezuma doar la sensul pauzei, părându-i-se că el e mult mai miezos decât cele două sensuri pe care, de fapt, nu le separă, ci le împreunează. Asta – de parcă cele două sensuri ar reduce oarecât din substanța/ importanța sensului din pauza sau chiar din sensul pauzei care le unește. Firește, putând exista și ipostaza viceversa, când sensul pauzei împuținează suma de sens obținută prin adunarea celor două sensuri pe care le leagă. (Pentru că dacă nu ar fi pauza/ intervalul, nu ar mai fi doi stropi, ci unul singur. Ca și cum – două sensuri în minus, dispărând unul din stropi, inclusiv ca sens, sens și pauza dintre el și celălalt strop, de asemenea ca sens. Apoi, când te gândești la sensul pauzei, al pauzelor, altfel gândești și despre viață, modificându-ți filosofia existențială, tu – spre bine, alții, probabil, spre rău/ pesimism. Sau invers.)

Orientarea lor, a tuturor celor trei sensuri, putând rămânea aceeași sau deviind de-a binelea spre altceva – altceva, vă dați seama, însemnând alt sens. Iar ca epilog sau, să admitem, una din variantele posibile ale combinării acestor trei sensuri – tocmai în ce urmează se va înțelege că pauza/ intervalul comportă și ea/ el sens – imaginați-vă doi stropi de ploaie alunecători pe geam. Cel de-al doilea, de sus, e oarecât mai mare și, deci, mai accelerat în mișcare, astfel că, anihilând încetul cu încetul pauza/ intervalul dintre el și stropul de mai în josul gemului, spre care se mișcă, în fine ajunge să anihileze totalmente pauza/ intervalul (dar nu și sensul acesteia!), contopindu-se cu celălalt strop. Deci, au dispărut doi stropi și pauza dintre ei, însumându-se într-un singur strop. S-au însumat, într-un tot întreg, sensurile celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei care fusese între ei. Stropul care a rezultat e și el purtător de sens. Ce-i drept, nu se poate spune că sensul stropului mai mare ar fi și el „mai mare” decât sensurile, luate aparte, ale celor doi stropi și sensul intervalului/ pauzei dintre ei. Pur și simplu e și el doar sensul unui strop. Chiar dacă nouă ni se pare că era mult mai interesantă varianta/ situația cu doi stropi și pauza dintre ei; varianta cu trei sensuri care, prin diversitate, făceau mai interesantă dacă nu lumea întreagă, sigur că, cel puțin, sticla geamului – o făcea.

P.S. Lipsa de sens are și ea un sens bine determinat: sensul lipsei de sens. Acesta, deci, având rolul său, menirea sa. Adică, toate sensurile știute și neștiute din lume, din univers/ infinit ar fi ca și imposibile fără, între le, sensul lipsei de sens. Fără liant, cum s-ar spune. Și plusvaloare la valoarea sensurilor știute sau doar presupuse.

Târg școlar

sau

Notă explicativă pentru computerul meu

E de presupus că mulți poeți nu sunt chiar atât de talentați sau de sensibili, cum se crede, odată ce trec pe lângă sau intră prin târgurile forfotitoare, deschise în preajma noului an școlar, fără să fie inspirați măcar și pentru cel mai minuscul poem despre târgul școlar, acest naiv, superb ritual involuntar...

ML: „CÂT DE DULCE E LIMBA ÎN CARE SCRIEȚI?”

Oricum am gândi, cred că suntem cu toții de acord că iubim limba în care scriem. Dar, alături de iubire, ce sentimente/ strângeri de inimă mai avem? Așa că e firesc să ne întrebăm – generic – dacă suntem (totalmente) mulțumiți de limba în care scriem. În această situație aflându-ne, îndrăznim să punem câteva întrebări.

– Cu ce sentiment scrieți în limba română/ maternă, având în vedere că se avansează predicția potrivit căreia, până la sfârșitul secolului, una din două limbi vorbite pe glob va dispărea?

– Eu cred că ar putea dispărea (din uzul practic, nu din memoria dicționarelor) limbile ce au sub o sută de mii de vorbitori. Situația este evidentă, să zicem, în Federația Rusă, unde cele mai multe minorități (ciuvașii, buriații, udmurții, bașkirii, ciukcea etc.) deja cam trec în totalitate la limba rusă. Mulți poeți ce se trag din aceste semințenii au scris și scriu deja în limba rusă, pe unii din ei eu chiar traducându-i și editându-le cărți în română – ciuvașul Ghennadi Ayghi, tătăroaica Lylia Gazizova, buriatul Namjil Nimbuev. De altfel, poeți remarcabili. Cred că același destin al neantizării îl va avea și limba găgăuzilor. O populație de câteva zeci de mii de vorbitori ai unei limbi nu poate avea academie, instituții de orice nivel, care ar putea contribui la fortificarea și perpetuare limbii sale. Este o inevitabilitate.

Iar la sfârșitul secolului cred că limba română va fi în deplină funcționalitate, odată ce acum, în primul sfert al veacului, ține de evidențe și aplicații practice că ea permite în continuare o flexiune bogată, cu lexicul predispus la derivări, verbocreații prin care pot fi exprimate ideații și nuanțe semantice. A crescut și crește considerabil numărul celor care nu doar o vorbesc, ci și scriu, zilnic, în ea – nu numai scriitorii, ci și o mulțime de autori activi pe rețelele electronice sociale. Da, ar fi o problemă cum scriu românii pe Facebook, însă nu toți de „acolo” sunt stricători de limbă, agramați. Adică, și astăzi mulți din români, scriitorii, lingviștii, în particular, se realizează ca spirit în interiorul limbajului și prin limbaj, creându-se și pe sine ca un anume text. Textul ca viață, destin. Ca mesaj pentru alții, pentru lume.

– Sunteți mulțumiți de limba în care scrieți, în sensul că aceasta poate face legătura între gândul creator, „modelat” estetic, și cititor, că are suficientă bogăție și expresivitate?

DOUĂ COSMOGRAME

Leo Butnaru                                                                                                Cosmograme

Crochiu din verile de la Văratec

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.); mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul, pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă/ scapără... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În cvasi-lumina lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apar deplin din ceață statul bradului și statura zadei de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice   – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

Invocație

Avem o țară nu prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece cu vreo