DESPRE CRÂCNITORI

Nu o dată, în interviuri, în discuții, am fost întrebat, iar în unele opinii despre mine s-a constatat că aș fi, poate, cel mai prolific scriitor dintre Nistru și Prut, ba nu au lipsit și ezitările de a se generaliza cu: cel mai fecund dintre scriitorii români de azi. E drept, aceleași lucruri s-au spus și despre munca mea de traducător – românizez impresionant de mult din literaturile lumii, la rândul meu fiind tradus, având cărți apărute în câteva țări. Se mai spune că aș fi scriitorul total, ce se manifestă prin poezie, proză, eseistică, exegetică (cercetare) literară, traducere, jurnal intim, jurnale de călătorie, jurnalism „pur”, cu o serioasă componentă a cărților de interviuri; că scriu pentru copii.

Ar trebui să răspund acestor provocări, uneori discret-tendențioase?...

Voi încerca să o fac în linia adevărului incontestabil că fiecare din noi are anumite calități, însușiri, înzestrări, particularități; are și un ritm vital și de creație întru a le verifica, „exterioriza”, în cazul nostru prin scris, prin literatură.

Pur și simplu, eu sunt un scriitor dependent de scris. O spun fără oarecare subtexte tautologice sau șmechere evaziuni formaliste de la un răspuns clar. Asta e claritatea: sută la sută, scriitor dependent de scris. Fără fală. Fără pohvală. Ci cu cea mai simplă și adevărată socoteală. Însă nu cred că îi voi depăși ca volum scris pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai puține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Să ne amintim că Șerban Cioculescu publica, săptămânal, câte două pagini în „România literară”. Decenii la rând, pare-se. Dar parcă Lucian Blaga a scris puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echivalează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris ei, chiar și în defileurile creației lor, este net superiori unor autori care scriau puțin, unii dintre aceștia – și prost, dar ei înșiși, ba chiar și unii critici (a)literari, considerând că este ceva de capul lor. Nu încape îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp, strădanie, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu, Arghezi, Cioculescu etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire, că  Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de volume, inclusiv „Istoria României” în 10 tomuri, 12755 articole și studii și 4963 recenzii?...

Și fecunditatea depinde sui generis de talent, vocație, de seriozitatea conștientizării și aplicării acestora în travaliul tău profesional, predestinat. Prin urmare, nu mă interesează aluzioniștii, crâcnitorii, nemulțumiții, țârâiții ca talent, chefliii, trândavii ce pierd timpul pe care ar fi fost bine să-l pună în serviciul operuței lor, subțirele, ceea ce nu înseamnă a priori și valoroase.

Reiterez: vorbesc cam crâcnitor despre randamentul literar, zis și fecunditate, al altora cei care, în comparație cu un scriitor prolific, și bun, e de menționat, îi dedică literaturii mult mai puțin timp, mult mai puțină perseverență, dar și puțin studiu, puțină lectură, astea, dacă le ai la activ, oferind mereu noi imbolduri de a reveni la propriul scris, de a-l dezvolta sub aspect ideatic, tematic. Plus că, în ce mă privește, am evitat angajamente, servicii care mi-ar fi devorat timpul și libertatea necesare pentru scris, iar serviciile pe care le-am avut, în redacții sau edituri, sau la Uniunea Scriitorilor, au fost în nemijlocită concordanță și colaborare cu munca mea literară.

BRÂNCUȘI LA PARIS, ÎN UNIVERS....

Din Jurnal, 1-29 aprilie 2010

Pe cel numit l`inventeur de la sculpture moderne (extrag dintr-un pliant muzeal) „îl reîntâlnesc” chiar la el acasă, aș putea spune, în „Atelierul Brâncuși”, care face parte din faimosul Centru Pompidou. În anul 1956, magicianul dălții a lăsat moștenire statului francez totalitatea (conținutul) atelierului său – opere terminate, eboșe, mobilă, instrumentar, bibliotecă, discotecă, foto-arhivă personală (peste 1700 de cadre), cu condiția ca Muzeul Național de Artă Modernă să se angajeze să reconstituie atelierul și să-l prezinte precum va fi găsit în ziua decesului artistului. Așa s-a întâmplat. Cele 144 de opere ce se află în 4 încăperi ale Atelierului Brâncuși sunt inestimabile. Intrarea – gratis, precum a dorit-o sculptorul. Program, 14,00 – 18,00. 

Cât timp așteaptă deschiderea, potențialii vizitatori sunt acostați de multe copilițe oacheșe și... surdo-mute, ar reieși. Ele solicită semnături întru susținerea copiilor cu dizabilități. Bine, dă el francezul, franțuzoaica o semnătură, numai că după aceasta „surdo-mutele” pretind și contribuție pecuniară. Nimic nou: le-am văzut, pe aceleași, prin Cartierul Latin. Ca și acolo, la un moment dat apare mahăra, o vlăjgană, oacheșă și ea, care, țigănește în melanj cu românește, strigă adunarea, muștruluindu-și albinele că nu sunt prea zeloase, insistente, convingătoare, că lasă „să le scape” clienții... Asta e, unul dintre trucurile anumitor cetățeni carpatini care, din păcate, sunt inventivi la escrocherii, tertipuri...

Însă vizita în atelier a urmat după ce am urcat în creasta Centrului Pompidou, de unde, ca și de pe Arcul de Triumf, am scrutat pe îndelete panorama Parisului.

Din exterior, așezământul seamănă cu o fantastică mașinărie infernală, în interior, însă, e paradisul (foarte agitat!) al artelor moderne. În argoul parizian, mai este numit „Notre-Dame de la Tuyauterie” și „le Pompidolium”, adică – 1/ „Țevăria” (aproape... Canalizația...); 2/ „pompă” și „dolium”, ceea ce în latină însemna un vas excepțional de mare, care era destinat pentru păstrarea vinului (1 200 de litri), uleiului sau cerealelor. Ei bine, răuvoitorii – pentru că sunt printre parizieni și din ăștia, – cărora nu le place cum arată Centrul, când zic „dolium” au în vedere... doliul...

În una dintre săli, un grup de pici-gâgâlici, cu vârsta între grădiniță și întâia clasă primară, stăteau la podele, în timp ce educatoarea le prezenta – ce credeți? – „Foca” brâncușiană (ce polizare, ce șlif!) – una dintre ultimele lucrări ale sculptorului (1943), achiziționată de muzeu peste patru ani de la apariția ei în lumea capodoperelor. Fără a le spune cum se numește sculptura, educatoarea i-a întrebat pe gâgâlici cu ce cred ei că seamănă respectiva lucrare. O, de câtă inventivitate dădeau dovadă micii vizitatori! Rețin ce spune un pici: „Seamănă cu un aspirator”. Dar, în fine, ghidați de educatoare, ajung la adevăr: e o focă. Iar foca ar fi și ea pește sau ba?...Uite, asta e o altă problemă (...și altă mâncare de pește) pentru micii francezi norocoși de a putea să umple celebrele muzee încă de la vârsta-le de 5-6 ani...

În altă sală, iarăși Brâncuși, cu „Cariatidă” (1924/ 1948).

Ca să ne dăm seama, vag-imaginar, ce bogăție a lăsat Brâncuși prin donația pariziană, să amintim că lucrarea sa, „Portretul Doamnei L.R.” (sculptură în lemn de stejar) a fost vândută cu 26.000.000 de euro, acesta fiind al treilea preț în lume la o licitație de opere de artă.

[Călătorii – sute de mii! – din metroul parizian, la stația Madeleine (linia 14), contemplă „Rugăciunea”, plasată aici în 2001, ca reproducere a sculpturii tânărului Brâncuși, din 1907. Precum scria Ionel Jianu, „Spațiului emotiv al sculpturii Brâncuși îi adaugă o nouă dimensiune: cea de timp, exprimată prin ritm continuu și avansare spre umanitate. O umanitate văzută în reculegere și credință, o umanitate animată prin caritate și nostalgie cerească”. Apoi, Piața Brâncuși din Arondismentul parizian nr. 14.]

*     *     *

Rodin a fost cu adevărat inspirat poeticește, când și-a botezat unele opere ca: „Geniul repaosului etern”, „Fugit amor” (1887), aceasta consunând – nu? – cu eminescianul „S-a dus amorul” (1883). Altele: „Vocea interioară sau meditație” ca tranziție – posibil, totuși, – de la duritatea materiei la spirit, ca factor ideal al existenței și creației. Iar „Rugăciunea” (1909) lui Rodin bineînțeles că te duce cu ochii minții la lucrarea omonimă a lui Constantin Brâncuși. Cum să nu-ți amintești că, după o scurtă perioadă de lucru în atelierul lui Rodin, Brâncuși îl părăsește, afirmând, adagistic: „La umbra arborilor falnici nu crește nimic”.

*      *     *

(Urcam scările La Grand Palais cu gândul la Brâncuși, la acel Salon al Societății Artiștilor Independenți ținut aici în ianuarie 1928, când, înainte de deschidere, comisarul expoziției și prefectul poliției cer evacuarea „Portretului Principesei X” a sculptorului nostru (și al francezilor), considerându-l pornografic. Fără amânare, presa răspândește protestul Pentru independența artei, semnat de mulți artiști celebri, printre care Picasso, Picabia, Juan Gris, Braque, Larionov, Archipenko, scriitorii Blaise Cendrars, Pierre Reverdy, Yvan Goll, precum și conaționalii lui Brâncuși V. G. Paleolog și soția.)

*      *     *

De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja și-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, și nici de cea a lui Constantin Brâncuși. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobița, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufletește, știind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran și Brâncuși – semne de afecțiune: bilețele, panglici, bilete de metrou; la primul – și o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Rășinarii săi de baștină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât ulița copilăriei”). Iată și o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun și eu, alături, una de un leu... moldovenesc.

*      *     *

În Cimitirul Montparnasse se află și celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuși a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Rașevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viață (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenție, întâlnisem numele tinerei și nefericitei rusoaice.

După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc și, după un timp, chiar să găsesc referința lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Rașevskaia o cunoșteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de școală Vasia; a stat în pușcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susțin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Și-i iartă-i ei toate greșalele cele de voie și cele fără de voie...”

Căsătorită cu un român! Oare nu de aici și lucrarea lui Brâncuși la mormântul tinerei rusoaice ce și-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menționează că, la acea vreme, printre rușii ce se stabiliseră la Paris și nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obișnuit.)

Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncușiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigașei, incizând cu litere chirilice inscripția: „Taniușka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuși, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniușa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, inițial, familia Rașevki (în transcripție românească) nu acceptase viziunea brâncușiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmașii respectivului neam, uimiți de faima Sculptorului, susțin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidența unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat și – Doamne, ferește! – scos la licitație…)

Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuși Brâncuși mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământești: „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.

Vecinul imediat al lui Brâncuși este uriașul editor Henri Flammarion.

POEME DIN „CONVORBIRI LITERARE”

Și aici...

E ceva putred în Danemarca.                                      

                                              Dar

din păcate

și aici

unde mă aflu eu...

În plus

Când privesc adânc

și îndelung

în sus

multe lucruri îmi par

de-a dreptul

în plus.

Chiar și lucrurile care nu au fost

și nici nu-s.

Audio-book

Fantastic!

Ce s-a mai schimbat lumea

ce diferite sunt marea

și plaja –

                 iată

la un moment dat

vecinul meu pe nisipul plajei

mă roagă să nu fredonez prea tare

să nu fluier a bucurie

dar mai ales a pagubă

pentru că el are dreptul

să asculte în liniște

Franz Kafka audio-book.

Spre ora 00 fără 2 minute

În unele zile

chiar doldora de filosofie

sunt atât de limpezi ideile

subiectele

predicatele toate

încât abia spre miezul nopții

la ora 00 fără două minute

parcă ne-ar prinde o spuză de regret

că nu a existat ocazii anume

să folosim proverbe

zicători

cuvinte înaripate

pentru că a fost o zi atât de clară ca după

curățirea edenică de păcate

greșite cum zice/ interzice Biblia

cu vorba (scrisă)

și cu fapta (scrisului) – uite că revin

proverbe

zicători

cuvinte înaripate

psalmi cuneiformi.

Gata!

Dormi!

PROZOPOEME DIN „ACOLADA”

Leo Butnaru

Punctul

Și punctul mort va reînvia odată cu viețile care ajunseseră la el. Punctul va fi din nou viu, neamenințând destine, acțiuni, iar morților ce vor reapărea în Ziua Învierii le va reintra sufletul pe gura din care li se urcase la cer, spre grădinile respirațiilor și inspirațiilor – adică, foștii morți își vor reprimi duhul pe care și-l dăduseră și va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii oamenilor morți și punctelor moarte, și lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită și latină, ba chiar și în alte limbi care, de veacuri, erau considerate moarte și care în Ziua Învierii vor reînvia și ele cu tot cu vorbitorii și scriitorii lor stinși prin antichitate – până la nașterea lui Hristos, care a fost unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puțin pe Peninsula Sinai, alias Asia Apuseană). Da, latina limbă ce avea să moară și ea după Pilat din Pont, care se spălase pe mâini și pe dinți de limba latină ce era deja pe cale de neființă vorbită.

Și la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat” și: „Iată limba reînviată”, despre punct tăcându-se, pentru că se va subînțelege de la sine că va reînvia și punctul mort cândva, iar într-o nouă viață Pilat ar fi învățat și el o limbă, franceza sau engleză, să zicem, după care să se numească Pilat din Point, adică Pilat din Punct, și de la capăt, – și pune virgulă, pentru că, spre deosebire de punct, virgula nu moare niciodată, prin urmare nici nu reînvie, ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeți, la drame, deoarece, iată, – virgula pare o lacrimă căzând invers, spre cerurile unde se reînvie.

Ce-i cu chestia asta…

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a tot atâtea semne de întrebare metafizice, adică nevăzute, ceea ce însă nu înseamnă că se poate face abstracție de ele – măcar la unele interogații ar trebui totuși să se răspundă, – îmi ziceam eu în cazul când, în fine, izbutisem să-i telefonez lui Dumnezeu, prin mare minune răzbind la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos, ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre cum se întâmplă chestia asta/ aia cu muzele, cu inspirația, în genere cu poezia – cum, de ce, din ce apare ea, etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular, după care mi-a spus că, pe moment, e cam ocupat și poate îi telefonez în altă zi, sau noapte – (în genere, Dumnezeu nu doarme, veșnicia lui fiind o eternă insomnie)...

„Bine... Mulțumesc, Doamne Dumnezeule”, am zis, și am închis. Dar din vocea Atoateștiutorului simțeam eu că – iertare, Doamne! – nici El nu știe ce-i cu chestia asta/ aia, numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul de la un număr neidentificabil. „Eu sunt, fiule...”, se auzi în celular!

Era Dumnezeu! L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!

„Știu la ce te gândești... Așa e…  ai dreptate – nu prea știu nici Eu ce-i cu chestia pe care voi o numiți poezie... Iertare, fiule… Asta e…”, zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

Pe contraste

Soarele răsare aici, soarele apune dincolo. O jumătate de lume se trezește și vrea să arate importantă în proprii săi ochi, cealaltă jumătate de lume adoarme (nu-i fie de deochi) cu gândul să pară importantă în propriul său vis, de unde toate neașezările în ea, lumea ce ține să pară importantă/ impozantă (și neimpozitată) zi și noapte în proprii ochi, în ochii stelelor, în propriul vis, în visul norilor și pulberea cometelor, de care, de altfel, se teme să nu dea cumva, orbește, peste pământ, peste dorința ei de a părea lume importantă în proprii ochi, în propriul vis, în…

Nod în gât. Provocat de părerea pe care o am despre inadecvatul comportament al lumii în proprii săi ochi, în propriile sale vise, în ochii stelelor, în visele cometelor (asta e: necontenit universul își avortează cetele de comete).

Nod în gât. Și dorința de a pricepe dacă am sau nu dreptate. Să întreb pe cineva de pe aici, de aiurea. Poate pe locțiitorul lui Dumnezeu, sau pe vreun locotenent mai puțin la cin, dacă ar avea timp și bunăvoință să-mi răspundă.

Da, locțiitorul lui Dumnezeu trebuie să aibă în sarcină și în vedere problemele cu orgoliile și orologiile lumii, în care unul ca mine lucrează și percepe pe contraste – bun, rău, rău, bun, om, Dumnezeu – eu, cel căruia uneori îi vine să-și ia lumea în cap, firea-ar să fie, și de propria muncă pe contraste să fiu aruncat în cele patru părți ale lumii, două – ce visează când se trezesc, altele două – când adorm cu deșartă părere de măreție.

În toate astea e o alternanță necesară, cel mai important fiind că, atunci când o jumătate din omenire e trează, cealaltă jumătate a ei doarme. Pentru că ar fi catastrofal, dacă toți pământenii ar fi treji în același timp, eu considerând că numărul nenorocirilor în lume s-ar dubla…

Celebrul zâmbet enigmatic…

Bineînțeles, prietenul meu ihtiolog deosebește delfinul de delfină. Ba mai mult, de la el am deprins și eu atare subtilitate ihtiografică, astfel că odată, la delfinariu, i-am spus unui alt amic, de data aceasta ornitolog; da, i-am spus lui, specialistului în ale păsărilor, deoarece în acel caz nu conta specializarea, ci fenomenul la care mă refeream: „Uite”, i-am zis, „delfina aia are zâmbetul Monei Lisa”. „Ba chiar seamănă leit cu italiana aia franțuzită la Luvru!”, exclamă amicul ce avea deplină dreptate în completarea cu care veni. Apoi el continuă: „Și ea, ca și Mona, epilată grijuliu, neavând nici gene, nici sprâncene…” „Ce contează asta?”, m-am cam mirat eu, accentuând din nou: „Zâmbetul, zâmbetul contează…” „Da, da”, căzu din nou de acord amicul, precizând: „Delfina are zâmbetul istovit al Sfintei Fecioare…”

Astfel că deja eram ca și cum trei cunoscători în monalisalogie, alias delfinologie…

CENZURĂ SAU... CONTEMPORANEIZARE?...

Se întâmplă că trebuie să dai în românește extrase din Biblie reproduse și în limba din care traduci, pentru a te convinge că există diferențe, uneori de neglijat, între versiunea românească și cea, să zicem, rusească. Astfel, versetul 21 /21, III Regi, în românește e următorul:

Așa zice Domnul: „Iată voi aduce peste tine necazuri și te voi mătura și voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în Israel”.

În limba rusă există câteva traduceri (vreo 6) ale Scripturilor. Astfel, de apelezi la traducerea sinodală, acolo citești:

„[Так говорит Господь]: вот, Я наведу на тебя беды и вымету за тобою и истреблю у Ахава мочащегося к стене и заключенного и оставшегося в Израиле”, varianta mot-a-mot  românească fiind: „[Așa zice Domnul]: iată, Eu voi aduce peste tine nenorociri și voi mătura în urma ta și voi nimici din neamul lui Ahab pe cel ce urinează la zid și ocnașul și pe cel rămas în Israel”. Față de versiunea rusă există diferențe de neglijat. Accentuez: aceasta e varianta rusească sinodală. În celelalte traduceri rusești s-au omis cele ce ar părea elemente cam... tari – urinarea la zid și ocnașul, pe care, de altfel, cititorii atenți ai Bibliei le comentează, interpretează, după unii expresia „cel ce urinează la zid” referindu-se, metaforic vorbind, la orice bărbat sau copil de parte masculină, ajuns la vârsta la care e în stare să-și facă nevoile fiziologice de sine stătător. Astfel că voi nimici pe oricine din cei în stare să urineze la zid înseamnă că vor fi uciși toți bărbații și copii de parte bărbătească mai mari de 3-5 ani.

Alte nuanțe sau subtexte: cel ce urinează la zid ar porni de la treaba similară pe care o face câinele, astfel că neamul lui Ahab va fi lichidat deplin, încât nu vor fi cruțați nici câinii săi. Sau că cel ce urinează la zid e un idiom exclusiv semit, prin care este exprimat disprețul față de bărbați. Apoi se amintește că o expresie similară apare și în  3 Regi 14 / 10 (în rusește chiar așa este), la noi, însă, de asemenea ușor... cenzurată, fără... fiziologismul ce le pare unora cam... scandalos. Pornind de la varianta sinodală, poeta Rimma Cerneavina (n. 1949) a dat un poem destul de ingenios:

Din cauza lipsei pisoarelor

bărbații se tot aliniau-coadă

la peretele unei case fără etaj

bărbații

despre care în Scriptură se spune –

„să fie uciși toți... până la ocnaș

și cel ce urinează la zid”.

 Și dacă traduci acest poemul în românește, cum procedezi? Îl însoțești cu o explicație ca cea de mai sus? Apoi, pornind de aici, poți ajunge la un... studiu de literatură comparată, de exegeză biblică și cine știe ce alte deschideri de orizonturi ideatice.

Aceste tot noi și noi deschideri de orizonturile ideatice, entropice, la o atentă abordare și analiză a lor înfățișează dovezi inerente că, în lume, în diversitatea acesteia, traducerile nu se fac doar din unele limbi în altele, ci și din unele psihologii creatoare în alte psihologii creatoare; din unele epoci în alte epoci, din unele civilizații în altele, chiar din unele... coduri morale în alte... coduri morale. Pentru că, permanent, între timp(uri!) se întâmplă modificări nu doar în structurile lingvistice, în lexicografia popoarelor, ci au loc dislocări, metamorfoze în sistemul psihologic și etic al oamenilor, în dependență de epocile în care au trăit sau trăiesc. Traducerea este o necontenită racordare, adaptare a ideației literare, să zicem, a sistemelor metaforice, a tropilor în general. E un acordaj sub multiple aspecte a instrumentelor de comunicare și receptare umană, în general, și în artă, în special.

DIN POEZIA LUI JAQUES PRÉVERT

Din poezia lumii

S-a născut în apropiere de Paris într-o familie burghezo-aristocratică. La 15 ani trece prima treaptă a bacalaureatului, după care renunță de a mai urma, oficial, vreo școală, preferând universitățile bulevardelor pariziene, bistrourilor, ale boemei ca mediu existențial și de manifestare. După primul război mondial se încadrează în mișcarea suprarealiștilor, avându-i de colegi și prieteni pe Apollinaire, Picasso, Dalí, Magritte etc. Scrie poeme, scenarii, texte pentru cântece și pamflete acide. Debutează editorial la 46 de ani cu volumul de versuri „Paroles”, care devine foarte popular grație limbajului familiar, jocurilor de cuvinte și așa-numitului realism poetic. Alte volume de versuri: „Istorii” (1946), „Copiii care se iubesc” (1947), „Spectacol” (1951), „Ploaie și timp frumos” (1955), „Lucrurile și altele” (1972). A publicat mai multe cărți pentru copii, piese de teatru, are la activ o bogată filmografie.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pârâul

Pe sub poduri trecu multă apă

la fel potop de sânge a trecut

Însă la picioarele dragostei curge

un mare pârâu strălimpede

Iar în grădinile lunii unde

fiece zi e sărbătoarea ta

pârâul cântă-n somn cântă-n vis

Că această lună e capul meu

transformă-n mare soare albastru

Iar soarele nu-i altceva decât chiar ochii tăi

Cursul vieții

Într-o duzină de castele cumpărate

pe o duzină de-mbucături de pâine

o duzină de bărbați plâng de furie

într-o duzină de băi aburinde

lor li se nimeri proastă linie de telegraf

cu vești foarte proaste din țări foarte proaste

Acolo un aborigen

din mijlocul orezăriei

c-un gest derizoriu – să vezi!

aruncă înspre cer

un pumn de orez

Înțelepciunea națiunilor

Minerva plânge

i se ivește un colț de molar

apoi crește crește măseaua de minte

și războiul reîncepe iar și iar

Timpuri modern

Expoziția e universală

Galeria mașinilor infernale și celeste

E deschisă

La post sunt sergenții orașului de apă

Vichy

Sunt atenți și cei

Grei

Iar toate celelalte orașe

Și toate celelalte țări

Dirijează circulația sângelui

Iar lumea întreagă face coadă

Pentru a vedea

La pavilionul de siderurgie

Un număr atracțios fără precedent

Libertatea pierdută într-o pădure de bâte albe.

Mea culpa

E greșeala mea

E greșeala mea

Aceasta e marea mea greșeală de ortografie

Ia vedeți cum scriu eu

Jirraffă.

Acalmie

Se ridică

În picioare

Și stă

Pe țiglele acoperișului

FULGER ÎN STEPĂ (Poeme noi)

Ceva în comun

Ce aș avea eu în comun cu

dispariția mamuților?...

...Posibil

tot

poezia...

Ușor nehotărât

Așa e – Hamlet în mare îndoială:

– A fi sau a nu fi?

Unii îl cred extrem de lucid

alții aproape nebun.

Și al Treilea

de fapt Primul peste Toate

Dumnezeu

întrebându-se nehotărât:

– Să-i spun sau să nu-i spun?

Mielul

Când

spre a-l ocroti de gerul iernii

părinții aduceau în casă

punându-l pe țol

lângă sobă

un plăpând miel de Astrahan

încă aburind de căldura placentei

de căldura burții mamei sale

(și a... mioriței în general)

cârlan cu chipul – cum ar fi zis poetul Ayghi – de

prunc egiptean

pictat plat în piramide

eu îl întâmpinam cu cântec din scripcă de hlujan

scârțâindu-i ceva – poate că

fără să știu

chiar „Hârciogul” de Beethoven

de care

de fapt

în satul nostru nu știa nimeni

sau doar poate cineva din cancelaria școlii

ar fi putut descifra ce-i cântam eu acelui miel-copil

cu chipul pruncilor de Nil.