JURNAL DE BACĂU

12-19.XI.1990

 O deplasare captivantă Iași–Bacău–Roman, împreună cu Zinovia.  Spre Bacău, luăm trenul de Piatra Neamț. Vagoane etajate, prost întreținute. Staționări frecvente, aflux și reflux de navetiști. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orișicare întrebare”.

După 4 ore, la Bacău suntem întâmpinați de excepționalul coleg și om Sergiu Adam și de colegul său de redacție Iacob Florea. Mai așteptăm un sfert de oră pe peron, sosește trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureșan.

La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici, care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul eșuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „Gheorghe Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”.

La Teatrul Bacovia – un spectacol, ceva Alecsandri, ceva Caragiale. Trupă de bună ținută. Vizită la generoasa – de asemenea! – familie Cornel Galben.  

Un om de mare suflet și incontestabilă erudiție – poetul Octavian Voicu (Pușcuță) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuțele de lemn de la Luncani și Merișor. Admirabile!

La Tescani este și veșnic va fi prezent spiritul lui Enescu. Aici fusese exilat și actualul ministru al culturii, Andrei Pleșu, vizităm și biblioteca pe care o îngrijea el, cu volume numerotate și ordonate de meticulosul estetician-filosof.

Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem și la Valea Arinilor. Vizităm școala, biserica, satul, casa directorului, dl Pruteanu. Moldovenii rămân moldoveni: generozitate, omenie, căldură sufletească, simplificare la maximum a etichetelor pretențioase, inutile.

Bacăul – tradițional târg moldav. Patria lui Alecsandri și Bacovia. Asistăm la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (firește, și de la Mircești). Întâlnim mulți basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari chișinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chișinău), elevi, studenți din stânga Prutului ce învață aici.

Monumentul lui Bacovia, curios și… înviorător. Expoziția marelui nostru contemporan Horia Bernea.

 

27.XI.1990

 

La Chișinău – Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu. Veniți la invitația Centrului de Artă și Cultură, unde se află și un reprezentant al României. „Centrul și reprezentantul” se comportă mișelește, „uitând” de invitați. Aceștia ajung, firește, la Uniunea Scriitorilor. Și bine fac. Stăm la taclale. Stoica e un poet bun, dar un vorbitor non-stop, cu reluări și repetări. Anghel Dumbrăveanu e cu figură de ascultător care își ispășește anumite „ceaușisme”. Anul trecut, la 12 decembrie, l-am cunoscut aici, la noi. Era împreună cu Dumitru Radu Popescu și Mircea Radu Iacoban, veneau de la Moscova.

...Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul Internațional de Cultură „Apostu”), Octavian Ghibu,Vasile Andru („Viața românească”), Ioan Adam, Arcadie Donose, alții.

Astfel de cunoștințe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în sfârșit, postul de șef la relații literare la US (funcție de vice-președinte). 

 

10.XI.1991, duminică

 

Joia trecută, ne-a vizitat la Uniunea Scriitorilor Constantin Donea, șef la Inspectoratul Cultură din Bacău. Ne-a adus invitațiile pentru Festivalul de Poezie „Bacovia”, care se va ține la 5-6 decembrie. Mi-a dăruit „Epistolarul” îngrijit de Gabriel Liiceanu.

O agapă la barul scriitorilor. Ne reținem ceva mai mult, pentru ca, dimpreună cu Cimpoi, să ne convingem pe propria-ne piele și grabă ce înseamnă criza energetică: după ora 24, nu mai circulă transportul în comun, iar taxiuri, particulari – rar de tot, fiind suprasolicitați și, deci, supraîncărcați. Cu chiu cu vai, găsim un creștin.

Evenimentul sufletesc din ultimele zile – lectura numărului de „Ateneu” dedicat ultimelor zile ale lui Marin Preda. La Bacău, am avut să-l cunosc pe fratele prozatorului, Alexandru, zis și Sae, care mi-a dăruit două romane ale fiului său Sorin Preda.

 

SCRIITORUL ȘI POLITICA

 

Turnul de fildeși versus Turnul... Havel

 

– În actualul context de declin planetar – moral, politic, intelectual, ecologic etc. – este scriitorul obligat să abandoneze scrisul său obișnuit și să intervină, prin scris critic și politic, la polemica socială, la neliniștea generală în în speranța de a contribui la o schimbare oarecare a lucrurilor?
 
– Nu este nimeni obligat (De cine ? A-a, de propria conștiință…), însă nu este exclus ca scriitorul să se implice. Din diverse motive. Primul: că chiar are talent, vocație pentru așa ceva. Și, important, că este încă tânăr, bătăios! Ar fi cazul scriitorului asistat și de un jurnalist; de alter ego său care a făcut școală prin redacții.
    Altă ipostază de implicare ar fi a scriitorului care, prin scris critic și politic, ar câștiga ceva mai mult pentru existență, decât îi poate oferi poezia, să zicem, gen mai că neonorat deja de onorarii. (Chiar dacă nu e ușor să te rupi din geopolitică pentru a rămâne în geopoetică...) Însă un scriitor care nu are vocație pentru jurnalism, ba nici nu o duce greu fără o remunerare ce ar veni de la presa „legată de sacul de bani” (azi, cam toată dependentă de structuri politice, partide, țuhali...), își poate urma vocația „pură” pentru literatură sadea. Ba chiar fără a încerca oarece remușcări de... neimplicare. Pentru că, domnii mei, există așa-numita putere a patra, a presei, cu batalioane, regimente, divizii, armate întregi de slujitori ai jurnalisticii propriu-zise. E drept, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică și nu prea onestă, această „jurnalistică”, azi. Scriu, cum pot, dar totdeauna agresiv, mulți dintre politicieni, șefi de partide, subalternii lor. Clamează in deserto mii de posturi TV și de radio. Plus rețelele sociale cu generalul Facebook în frunte. Vorba italianului Leonardo Sciacia: „În democrație, inteligența dă procură mediocrității pentru a face politică”. Astea culminând, periodic, cu demonstrativismele  clamoros-găunoase din perioadele electorale cu înghesuieli de pseudopoliticieni de o inteligență banală, ștearsă, chiar îndoielnică, plătind tribut proastei școliri, chiar analfabetismului.
     Iar scriitorul autentic și de caracter nu scapătă/alunecă el spre tragi-comice circării, clovnerii inter-partinice, cu jurăminte de alianță strânsă și trădări aproape instantanee... El își poate urma liniștit chemarea pur literară, apelând, drept argument, la polonezul Jan Parandowski: „Parcă ni s-ar părea oarecât mai reușite odele lui Pindar, dacă ni s-ar spune că poetul frecventa cu acuratețe ședințele consiliului municipal în Teba? După părerea noastră, întreaga activitate politică a lui Cicero mai curând i-a fost nocivă acestuia, iar uneori făcu anumite lucrări de ale sale de-a dreptul ridicole”. Sau la Mircea Eliade: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”.
    Așa îmi zic eu, și răspund, aici, în Estul postcomunist, ce ar putea fi caracterizat/ definit ca un Turn... Havel. Și nu e bai, dacă un scriitor autentic preferă Turnul de Fildeș, preferă poezia pentru poezie. În societate, fiecare trebuie să-și facă munca, cea pentru care are chemare, dotare și perseverență. 

DESPRE O CARTE DE ESEURI

 

Așa cum sugerează titlul, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020, se vrea un summum al raportării poetului la sine și la lumea literară. Cartea are două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, bazat parțial pe extrase de jurnal, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.

Interesat încă din studenție de cunoașterea și asimilarea structurilor înnoitoare ale artei, ale poeziei mai ales, Leo Butnaru declară: „Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din Luceafărul, România literară, Contemporanul, alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri” (p.5). Și,  meditând asupra formării sale, poetul precizează: „Arabii au un proverb excelent: «Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții». Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...” (p.6).

Atracția avangardismului. Scriitorul în formare sorbea cu nesaț învățăturile întâlnite destul de greu: „Iar Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii, vizibile și invizibile” (p.14). El subliniază izvoarele concepției sale poetice: „Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea să se înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător. Cred că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea pentru eseistica și exegetica literară, care conlucrau în firea mea cu poezia de pretutindeni, dar mai ales cu cea românească” (p.15). Și detaliază: „Amintind de Aleksandr Blok, mare poet, care trecea și el prin criza simbolismului, memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului, egofuturismului, futurismului, cu manifeste de genul O palmă dată gustului public” (p. 14). Sau: „Pot spune că revista Secolul 20 a fost unul dintre marii mei magiștri” (p.16).

ANTOLOGIA ASFALTULUIA Film de Leo BUTNARU și Constantin VACIU decembrie ...

SANTINELA, MUZA ȘI AHMATOVA

 

Leo BUTNARU
 

Santinela, Muza și Ahmatova
 
Mi-amintesc: eram student-cursant-militar
în miez de noapte
santinelă cu „kalașnikov”-ul de-a gata
în minte cu acțiunile necesare în caz de vine cineva
spre-a ataca perfid puterea sovietică
sau, posibil, să fie vreun tovarăș din lagărul socialist – ungur
polonez neamț bulgar
neexclus chiar frate român
într-o rătăcire confuză
 
și dintr-odată se auzi într-adevăr ceva
așa
un foșnet
ca un zbor de buburuză
și eu, conform regulamentului, am somat:
– Stai! Cine vine?!
 
Și se auzi un glas pașnic și cuceritor:
– Eu, Muza.
 
Brusc mi se spulberă din cap orice precept milităros
fulgerător-strălucitor revenindu-mi în minte
marea și oceanica poezie a lumii
cu sonurile-i divine – prin
culoarul de sârmă ghimpată
pe de lături cu negrul nopții hău
i-am luminat calea cu lanterna și
de cum se apropie
îmi amintii neamânat întrebarea Annei Ahmatova:
Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate
În fața musafirei cu flautul în mână?
Zău!
 
Apoi, ușor parafrazat, am întrebat-o ca Anna cea Mare: „Tu
i-ai dictat lui Dante Comedia despre Infern?”
Și ea îmi răspunse: „Eu”, – acolo
printre sârmă ghimpată
și inepții militare.
 
Plombagină
 
În ultimele clase de școală
când scrisul mai era încă de mână
apoi în studenție
la jurnalism
deja cu mecanisme de scris în față
când careta mașinii „Underwood” (vechișoară
dar laborioasă!)
în tur-returul ei făcea naveta
între nord și sud
sau est și vest – în dependență
de poziția mea la intersecția punctelor cardinale
la masă.
 
...Îmi amintesc că
la întâlnirile de tatonare în ale dragostei
când domnișoara vedea ce vedea pe cer
inclusiv constelația fericirii
(probabil)
mie – printre altele?
ba nu, în primul rând – mi se năzărea
că pe bolta cerească
de la steaua polară până
la bombat-tresăltătorul fetișcanei sân
fuseseră lipite miliarde de foi de plombagină
ici-colo găurite de literele mașinii de scris
în tastatura căreia bătea nerăbdător
aproape frenetic
un adolescent poet român.
 
Ușor nehotărât
 
Așa e – Hamlet în mare îndoială:
– A fi sau a nu fi?
 
Unii îl cred extrem de lucid
alții aproape nebun.
 
Și al Treilea
de fapt Primul peste Toate
Dumnezeu
întrebându-se nehotărât:
– Să-i spun sau să nu-i spun?
 

O CRONICĂ LA VEDERE...

 

Aproape dat uitării în deșănțata snoberie anglofonă din ziua de azi, adagiul „ex ungue leonem” s-ar fi pierdut probabil în negura vremurilor dacă marele Erasmus nu l-ar fi pomenit în Proverbele sale. Aș putea paria pe o sută de măști sanitare că originalul lui Alceu de acum douăzeci și cinci de veacuri („ex onyhoz ton leonta”) nu mai e în circulație nici barem în insula Lesvos, la el acasă. Nouă în schimb, ăstora de ginte latină, ni-l mai scoate de la naftalină din când în când semnătura lui Leo Butnaru pe câte o nouă carte.
            Iată, bunăoară, eseurile Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Editura Epigraf, Chișinău, 2020), ale căror trei sute de pagini abundă de amprente „leonine” așa de vizibile, încât volumul de față i-ar trebui recunoscut autorului drept pașaport valabil la oricare trecere a Prutului. E o dactiloscopie ce se lasă verificată începând cu coperta însăși, unde glumeața paranteză Yes-Euri remorcată genericului îți aduce instantaneu aminte de jurnalele călătorului de pe Drumul cu și fără hieroglife (2012). Cât despre titlul propriu-zis, perspectivismul anunțat de el, cum se poate vedea, nu este acela disjunctiv și univoc din dilematica poză tolstoiană „Sunt eu nebun că văd ce fac alții, ori sunt alții nebuni că fac ce văd eu ?”. Cu alteritatea, născocitorul de „leologisme” operează în mod diferit, servindu-se de ea ca de o oglindă. La drept vorbind însă, ceea ce s-a obținut în final din încrucișarea propriei biografii și opere cu cele ale unor contemporani basarabeni sau ruși – ca să nu mai vorbim de clasici – a depășit intențiile eseistului, oferind un agregat caleidoscopic de istorie literară. Impresia generală este de turism literar, unul ale cărui descoperiri își văd atracția disputată la tot pasul de calitățile ghidului însuși, după cum pe la începutul anilor `70 băteai drumul să vizitezi Mănăstirea Putna nu că mureai de dorul răposatului de-acolo, ci pentru a asculta strălucitele expuneri ale ghidului local, poliglotul monah Cucoșel. O călăuză de același calibru, școlită nu de naveta Chișinău–București („am plecat de-acasă și-am ajuns acasă”, vorba lui Nichita), ci de o viață de lecturi, traduceri, jurnalistică, este și poetul Sfinxului itinerant, în stare să-ți stârnească interesul oricare ar fi epoca și locul, de la sejurul din 1854 în Țările Române al lui Tolstoi ca ofițer și fabulosul său jurnal de 4700 file (cf. 5200 manuscrisul lui Război și pace) până la circul anecdotic al numerotării carnetelor membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova în iunie 1993.
            Tehnica elaborării acestor „narațiuni eseistice”, cum le numește undeva autorul, e bazată îndeobște pe maxima circumstanțiere și pe reacția în lanț a asocierilor. Mai rar, câte un readymade este exploatat în manieră Marcel Duchamp, precum misterioasa coincidență a încrucișării la Voronej a destinelor lui Osip Mandelștam, Nichita Stănescu și Ivan Bunin în 1933. Acolo Osip Mandelștam fusese exilat după celebra revoltă în versuri contra mustăciosului de la Kremlin, scrisă în anul când Nichita era adus pe lume de fiica generalului Nikita Cereaciukin născută la Voronej, Tatiana (ajunsă în portul Constanța după ce rătăcise pe mare însoțindu-și tatăl plecat în exil) și tot la Voronej se mai născuse cel dintâi rus laureat Nobel pentru Literatură, Bunin, ce primise premiul în același an 1933 pe când se afla (și el) în exil. Ei bine, câte parale mai face definiția lui Lautréamont cu „întâlnirea neașteptată, pe o masă de disecție, dintre o mașină de cusut și o umbrelă” pe lângă frumusețea unor asemenea ciocniri de „particule grele” în istoria literaturii? Detaliile biografice sunt luxuriante și pitorești (spre pildă cazul „kafkianului” Eugen Cioclea care, după ce „mai trăgea câte un guleai” prin bodegile moscovite, întors acasă în puterea nopții schingiuia fără milă pianul soacrei, de nu mai putea dormi nici mumia lui Lenin), iar aglomerarea lor poate produce vaste extensii, precum cele 28 de pagini dedicate relației lui Marinetti cu avangarda rusă și celor două vizite ale marțialului poet italian în Rusia (câte una de fiecare Război Mondial), demers estetic pe măsura unui exeget ca Leo Butnaru, căruia avangardiștii de pe coclaurile alea își datorează traducerea și popularizarea în limba lui Eminescu.
            De altfel, cu sau fără apologia avangardismului („necesara răscoală împotriva anchilozării, clișeizării”), volumul de față se lasă deslușit, în întregul său, și ca un manifest antidogmatic propriu al fostului Student pe timpul rinocerilor (2000), care a învățat pe pielea lui cum e să ți se închidă „săltariul”. Căci doar un autentic spirit liber, ce face în voie rugăciuni Cu genunchii pe zaruri (2014) și Surfing în Galileea (2017), poate lăsa o urmă inconfundabilă precum slova celui de dincolo și dincoace de Prut.
 

ALȚI POEȚI AI AVANGARDEI

Din poezia avangardei ruse
                                                     În traducerea lui Leo BUTNARU




Aleksandr BELENSON
(1895 – 1949)

Poet, editor al almanahurilor „Streleț” (Săgetătorul), celebre la timpul lor, care îi aveau de autori pe A. Blok, D. Burliuk, V. Kamenski, A. Krucionîh, M. Kuzmin (de altfel, unii critici susțineau că Belenson ar fi fost un imitator, ba mai mult – un vulgarizator al acestuia; e o afirmație în exces), B. Livșiț, V. Maiakovski, V. Hlebnikov ș.a., inclusiv însuși poetul-editor. Prin urmare „Săgetătorul” reprezenta, poate, o punte de legătură dintre simboliștii și futuriștii pe care îi întrunea între coperte, dar nu este exclus să fi fost expresia a două versanți, unul expus spre adumbritul ieri în provizoriu declin de interes, celălalt – spre năvalnicul azi (de acum... o sută și ceva de ani, din acea epocă...).
Belenson a publicat câteva cărți de poeme. Peste ani, cel ce fusese aliatul futuriștilor moderați a semnat, cu pseudonimul A. Lughin, texte pentru mai multe cântece de masă de inspirație sovietică.


THAITI

Bun rămas, Tais, chiar plec,
Nava mă va duce spre Thaiti
Unde-mpovărate roade de mais
Se-nclină spre pământ, tihnite.

Ești tristă azi? De ce ascunzi?
Plecați voi, marinari, fără de mine:
Gura ei mai dulce-i ca maisul,
Tais mi-e mai dorită ca Thaiti!


GUATEMALA

De dragul dumitale aș putea ajunge
Prințul care stăpânește Guatemala, însă
Dumitale Guatemala-ți e prea mică
Iar eu nu țin minte vreo altă țară care
Să-ți convină.


ETIOPIANA

Ce poate fi mai nou, mai fermecător și mai simplu
Decât mărturii ne-nțelese, dulci ca o banană, –
Întâlniri amoroase în crângurile de măslini
Cu o neagră, firește, fragedă etiopiană?!

Ce naive, hazlii, drăgălașe sunt astea toate
Și că ea nu seamănă deloc cocotelor, mi-am zis,
Că nu se sfiește de fălcile crocodilului
Căscate atât de convingător și-atât de precis.


UNEI CHINEZE

În Shanghai-Kitai topindu-se
Gheișa bea chinezescul ceai.
Dar eu voi proceda, firește, delicat,
În China venind neașteptat.

Însă n-am bani – ciudată întâmplare,
Dar e decis – nu mă întorc din drum!
Ah, dar gologani de nu găsesc, în China
Spuneți-mi, oameni buni! – cum să ajung?


* * *

Prins de ritual și grații,
Cu zâmbet de bogdo-han despotic
Eu îi declamam odele lui Horațiu
Unei chineze, ce aromea erotic.

Moțăiau severii mandarini –
Se vede, în Pekin e pravilă divină,
Iar eu orice silabă ce dragă îmi era
O repetam, viclean, în antica latină.

(1914)


ACTRIȚA

Voi veni în vizită, cum am promis,
La tine în hotel, fix la ora cinci,
Să bem ceai cu biscuiți crocanți, englezi,
Și să pălăvrăgim, pe-alocuri cinici…

Voi pleca înduioșat, mai îmbătrânit
Sperând că-mi ești fidelă, că-o să revin,
Apoi în barul cu fum înecăcios
Unei bătrâne doamne-i voi comanda vin.


DIRIJABILUL NANA

Tu ai venit la mine pe trei ore,
Eu așteptam dirijabilul la geam.
Buzele tale-s mai tandre ca pasta,
O, atmosferică Nana, aprig neam!

Se-ntâmplă că iubirea schimbă planuri,
Aducând în viață modificări, candori;
Tu ai venit la mine pe trei ore, dar
Așteptat-ai dirijabilul până în zori.


KULBIN

Amator de piper și liliac,
Amabil până și cu etiopienele.
Verifică: trei unghiuri – revelație
Pe marțieni contuzionându-i cu dopurile.

În trilul săltăreț el încarcă săgeți
Și în mantie – manii hazlii
Brutus sau un bronzat mus
Din deschise vraiște Oceanii?

Evită lesne infernul, catranul și
Ținând cont că-i persecutat, în fond,
Numele-i titular de placat afișat
Și-l încondeiază cu jucăuș afront.

Dar când singur, retras cu Dumnezeu,
Cu arta sa geniul nu se mai logodește
Dânsul pretinde pe ascuns și insistent
Celebritate, sfințenie, Doamne, ferește!

(1914)


RĂSPUNS ANNEI AHMATOVA

Aspru-i veacul și e povară peste măsură
Veac nu al ultimelor lupte și răni din urmă
Noi rătăcim prin orașe părăsite fără credință
Iar în cerul pustiu vuiesc aeroplanele-turmă.

Condamnați la ignoranță și captivitate
În fumul denumirilor numele le-am uitat
Și parcă-i straniu că soarele nu mai răsare
În aceste timpuri de mare păcat!

Însă trece-vor zilele și legi terestre
Și poate că poetul în versuri ne-nțelese
Pe nou va povesti va înfățișa
Veacul ajuns netrebnic de poveste.

Da, multe-s maladiile, dar mai rea ca toate
E cea care curmă lumina-n veac-abator.
Noi toți suntem egali, dar de pericolul ei
Fiece om este propriul său salvator.

(1922)


NIETZSCHE – SPENGLER – FEODOROV

Parcă mânat printre rândurile de pedeapsă
Ale fragmentelor metafizice
Și inițiat de Zarathustra
Magistru ne-nțeles dar priceput!

Durerea întregii omeniri
Străpunge subtilul scepticism
Iar spiritul, rătăcind în nevolnicie
Cere să iubim, tinzând spre cald.

Beirut, Alpii și Pyrrhon
Apoi eternele orbite de lumi
Însă pe cei obidiți nu-i va atinge
El, cel ce trece pe alături.

– Apus de Europe! Al Europelor apus!...
Radioul lumii trâmbițează vestea.
Da, Nietzsche cunoștea rum de-ntoarcere, –
Ultim elen fiind și păgân de-asemeni!

Relativismul frazelor pustii
Cu prusace căști victorioase.
Haoticul Spengler spre apusul său
Dând prea grăbite indicații.

În veci Rusiei noastre sfinte
Smerenia-i necunoscută?
Au nu-i al ei efortul prim
De înviere a frăției?

Cei de-l slujesc pe Phoebus n-au nevoie
De aripi. Capi-politicieni sunt mai vinovați
De când Fiodorov, fiu îndatorat,
Descoperi menirea creștinătății.

(1922)



Pavel ANTOKOLSKI
(1896 – 1978)

S-a născut la Petersburg în familia unui jurist, bunicul său fiind sculptor apreciat. Din 1904 locuiește la Moscova, în universitatea de aici studiind la Facultatea de Drept (1915-17), de unde se transferă în Studioul Teatral „Vahtangov”. Până în 1934 este regizor.
Scrie de mulți ani, însă publică abia în 1921. În prima sa carte, „Poeme” (1922), se resimte puternica influență akmeistă. În volumele ulterioare, „Occidentul” (1926), „A treia carte” (1927), „Robespierre și Gorgona” (1928), „François Villon” (1934) predomină tematica inspirată din istoria occidentală.
Preocupările legate de teatru se resimt și în prozodia sa, versurile fiind ușor afective, declamative, nu de puține ori predominând efectele exterioare ce țin mai curând de formă decât de conținut.
Printre prietenii săi a fost și Marina Țvetaeva, care i-a schițat portretul în nuvela „Sonecika Gallidei”.
În anul 1949, când în URSS se declanșase „lupta cu cosmopolitismul”, Pavel Antokolski este eliberat din postul de conducător de seminar la Institutul de literatură. În 1968, la vârsta de 72 de ani, se pomenește sancționat pe linie de partid pentru că semnase o scrisoare în apărarea disidenților.
A tradus din poezia franceză, gruzină, ucraineană și azeră.


SHAKESPEARE

N-a fost decât un nimeni. Trândav analfabet.
Braconier din Stratford – a pădurarilor groază,
Amic vesel în compania lui Falstaff.
Și cine încă fu? Un obsedat suspinător
După-o smolită lady cu ochii ca de turcoază.

Și cine încă fu? Comediant, bufon și rege,
Căruntă vidmă descântând de om spurcat,
Venețiană doamnă, complotaș roman –
Sau astea nu-s decât roluri ce le-a jucat?

Iată, chiar acum va năvăli pe scenă,
Indiferent de-i elf, golan sau măscărici sadea,
Va îmbrăca dudui, ca să le crească prețul,
Gălăgios surâzându-le la toți din calea sa.

Dar le va ajunge minte bravilor marinari
Să țină-n mâini bețivi dați în frivol cancan
Și de-a găsi-n sfârșit misteriosul ostrov
Unde-i gol canibalul și ferice – Caliban.

Și iată eroul nostru ce și-a uitat parola;
Îi e de adevăr floreta, dușman i-i orice rege,
Iar silogismul său ca sens e-amar, cumplit,
Încât l-ar reînvia din morți pe bietul Yorick –
Sau ăsta nu-i decât un rol ce n-a sfârșit?

(1916)


PAVEL ÎNTÂIUL 1

În liturghii proslăvit de popi cu glas răsunător,
Cu larmă, cu icnete gonește spre groaznic Petersburg,
Pe poduri, pe secole, verste-și gonește-n ca-n memorie
Și gonaciul sună din cornul viforniței ce urlă-n amurg.

Ocârmuitorul întregii Rusii... Ce-l râcâia? Cărei țări
I se năzări acest cârn și gângav despot, rămășiță de rus?
Sau viscole scitice, precum le ordonase-n poeme Derjavin2,
Erau gardă de-onoare năucilor asemuiți Celui de Sus?

Sau, poate, ca stea de Malta3, însuși destinul l-a otrăvit?
Sau glasu-i croncănitor asmuți-amuți pe caldarâmul pieței?
Sau, poate, înrăita-i privire era tulburată-a hăituire mortală?
Sau doar cârlionții pudrați i-au tresăltat pe spaima feței?

O, încă nu e totul devastat! Soarta bate-o altă carte!
Europa va cabra-n muzică de regiment sub pâlpâirea torței!
O, încă nu se știe de ce în albă vifornița de mart
El limba sa vânătă le-o arătă Imperiului și Morții.

(1922)
_____­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________
1. Pavel Întâiul (1754-1801) – împărat rus (din 1796). Uneori, excentric, frivol. Ucis (strangulat) de curteni-complotiști.
2. Gavrila Derjavin (1743-1816) – poet, reprezentant al clasicismului rus.
3. În 1796 Pavel Întâiul își atribuie titlul de magistru al Ordinului maltez, sfidându-l astfel pe Napoleon care ocupase Malta.


COPILUL MEU TOAMNĂ

Copilul meu toamnă, tu ai prins să plângi?
Auzi cum dansează războiu-mi de țesut,
Când îți rostuiesc cenușii veșminte,
În oraș covrigit la picioare, hirsut.

Copil cărunt și trist, și cocoșat,
Năzărescu-mi-se puterile-ți toate –
Pe-acoperișuri și-n sticlării, pe Arbat*, –
Pieziș și năvalnice-n ploaia ce bate.

Devreme și slăbuț, fragilul meu copil,
Plânsul tău în beznă grea se izvodește,
Dar câți alți copii prin case somnoroase
Mai stau ne-ngropați și azi, creștinește?!

Din averi deja nu mi-a rămas decât
Meserie surie – ploaia, rece-aversă.
Dar tu nu-mi ești dușman. Vei învoi
Să sporească-n sens de controversă

Durere, despărțire neagră între noi,
Ce le-nclină vânt sau poate că și ură,
Până această cenușă sărată va fi
Eu s-o șterg ca de pe răni – de pe gură.

(1924)
______
*Arbat – celebră stradă pietonală în Moscova.


HIERONYMUS BOSCH

Prin diată voi lăsa urmașilor notițe
În care-oi spune fără teamă și tăgadă
Deplin adevăr despre Hieronymus Bosch.
În vremi trecute pictorul nu fu sărac,
Era voios din fire, amabil, cordial,
Chiar de știa că ar putea să fie spânzurat
În plină stradă, lângă orișicare turn,
Ca semn că e aproape Județul de apoi.

Odată Bosch mă-adusese-n crâșmă sordidă.
Abia de lumina o lumânare groasă.
Acolo chefuiau călăii guralivi,
Obraznic lăudându-și spurcata meserie.
Bosch îmi făcu din ochi: „Adică, noi venirăm
Nu să ciocnim căni știrbe sau să pișcăm de fund
Slujnice, – ci, iată, pe-o pânză grunduită
Pe toți să-i adunăm, să-i aranjăm,
Fixându-i peste timpuri sau dându-i năruirii”.

Se trase-ntr-un ungher și, mijindu-și ochii,
Prinse a turti un nas sau a mări
Urechile vreunui mușteriu – nimeni din ei
Nu rămase teafăr, cu chip nescofâlcit.
Josnicia-ntreagă prinse-a li se vedea.
Dar cheful bleg era în plina lui măsură.
Potlogarii revărsându-se în hohote
Nu știau că-a Judecății zugrăveală
Le prezice-ocară, rușine, decădere.

Nu pricepea cea diavolească ceată
Că arta, de-i onestă, veselă, deschisă,
Pedepsește hoțul, hapsânul, ucigașul.
Astfel pornise marea faptă. După care
Noi cârciuma lăsarăm cam spre zori de zi.
Peste urbea vicleană și rău înrăita
Pluteau doar nori goniți de vânt buimac
Spre-a se-nmlădia în curioase forme.

Se deșteptară negustori, călugări,
Judecători, vecini ce lărmuiau în stradă.
Iar printre ei mărunții drăcușori
Se comportau ca niște Domni sadea.
Atât de-obraznic obrazul arătându-și,
Cei necurați înlocuiră oameni
Cărora le povesteau final de soartă,
Adică – necruțarea Județului de-apoi.

Bosch știa că va picta anume iadul,
La dezastru nu-și va pierde firea,
Presimțind că timpul va răvăși-n brăzdare
Cimitire, vetre, scrumul lor și smoala.
De-aceea pictorul privea atent urgia
Din lumescul bâlci funebru și deșert.
Peste Rin, Tamisa sau Marna – dânsul
Vedea chiar moartea-n deplină frumusețe.

Eu observai cum la Crăciun sau pe la Paște
Lângă tablouri ce rămas-au de la Bosch
Se-nghesuia mulțimea, se-apropia de ele,
Pentru ca-ngrozită s-o ia la goană-aiurea,
Spre-a reveni și, dând de-asemănări,
Să strige: „Blasfemie! Hulă! Nerușinare!” –
Cu gând de-a se salva la strașnicul Județ.