Contextul? Permanentă, iminentă contemporaneizare

 

Leo BUTNARU

Contextul? Permanentă, iminentă contemporaneizare

                                 (Chestionar „Mișcarea literară”)

 

Într-un interviu, Salman Rushdie spunea că e greu să scrii o carte care să dureze într-o lume aflată într-o continuă și rapidă schimbare, cu reguli foarte dinamice, la care nu ai timp să te adaptezi. Cum credeți că poate fi raportată literatura de azi – în curs – la o asemenea alegație? Cum „se adaptează” / integrează – sau nu – literatura la/ într-o astfel de lume? De fapt, cum face față unei asemenea provocări? Dar scrisul Dvs.?

 

– Este deja generalizată opinia că civilizația modernă ar fi una a imaginii și în care apar noi forme ale conștiinței umane. Adică trăim într-o lume a mai numeroaselor posibilități de diversificare, inclusiv în creație. Sub aspect estetic, artistic, pentru a-și menține „tonalitatea” permanentei contemporaneizări, lumea își modifică, mai mult sau mai puțin sensibil, modalitățile reprezentării și sistemul imaginar, influențate de noi structuri (achiziții) informaționale, în totalitatea entropică a hermeneuticii, în cadrul căreia creația artistică înseamnă sau ar trebui să însemne noutate. Sau – alte fațete, alte posibilități ale acesteia, noutății, ca predestinare a unei zămisliri, apariții nu doar în spațiul mental, de conștiință, al omului, omenirii (care, se zice, ar putea să dispară de la un moment încolo), ci în universalitatea permanentei, latentei re-geneze, re-generări, răsplămădiri, repoziționări cosmogonice. Altfel spunând, lumea, filosofia ei existențială și de creație se află într-un iminent proces de modificare prin permanentă contemporaneizare. Inclus în complexitatea acestui proces, bineînțeles că și scriitorului i se întâmplă, ar trebui să i se întâmple propria contemporaneizare/actualizare de spirit, de intelect, intuiție, inspirație etc. prin permanenta și inevitabila depășire a elementelor inactuale ale propriei sale conștiințe, personalități. E un fel de a trece de... tine însuși și, parțial, a trece în... rezervă, în prim-plan de manifestare fiind părțile tale „conectate” la mișcarea lumii, înnoirilor psiho-creatorii ale acesteia.

În ce privește operele trecutului, este vorba despre ceea ce se poate înțelege, accepta, reintegra și manevra, esteticește, ideatic, în contexte și textualitate drept comunicare/ intercomunicare posibilă – în anumite variante sau în mai multe accepții – numai și numai în timpurile noastre, care creează altfel de structuri psihologice, de la ele pornind modurile de acceptare, de filtrare sau de respingere ale omului/creatorului de azi. Să se rețină raportul diferențelor, să zicem, în simpla comparație între exemple extrase, la una și aceeași temă, din creația lui Eminescu, care scria cu atâta delicatețe acum peste un secol:  Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet pân-în poale/ Plutești ca visul de ușor și non-convenționalitatea comportamentului îndrăgostitului la Stănescu: Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ și ți-as săruta talpa piciorului,/ nu-i așa ca ai șchiopata puțin, după aceea,/ de teama sa nu-mi strivești sărutul?– ceea ce pe timpul romanticilor ar fi părut inadmisibilă... barbarie. Dar care poet grec de acum două-trei secole ar fi avut curajul să scrie, franc, aspru, curajos, ca Odysseas Elytis în secolul XX: Ah supărări și ah nebunii ale patriei?

Permanent, timpul, ca stare cosmică, biologică, dar, în artă, ca stare ideatică s-a mișcat și se mișcă mereu, modificându-ne, încât noi nu trăim, simțim, abstractizăm sau concretizăm aceleași stări sentimentale-ideatice ca lumea de acum două sau trei secole. Iar poetul, după George Topârceanu, e cel care trebuie să întrupeze „forma sensibilității speciale a epocii” în care trăiește.

Predestinat, prin secole, creația lumii se bazează pe și reiese din achiziții cultural-civilizatorii ce sunt incomensurabil mai ample decât cele ale omului din antichitate, din evul mediu, chiar din secolul trecut, dacă vreți. Însă aceasta nu fără a preciza că opera e interpretată și în funcție de „interesul” epocii concrete, care utilizează altfel constantele axiologice ale operei respective.

Astfel, în diferite cazuri și etape de situare profesională ca bagaj de experiență și măiestrie, scrisul tău este o expresie dirijată mereu de alt grad de competență. De alt, dar și de altfel de grad de asistență. Pentru că altele și altfel sunt pulsațiile, pulsogramele, să zic, literaturii/creației contemporane și în permanentă contemporaneizare.

Alta e starea generală a culturii într-o epocă sau alta; alta e starea psiho-intelectuală a receptorilor. Azi e alta și altfel arta, literatura și receptarea lor. Azi, când se fac și referințe neliniștitoare la așa-zisa „dezumanizare” a artei. Sigur, nu s-ar avea în vedere, frust vorbind... animalizarea, sălbăticirea artelor, ci se pornește de la faptul ininteligibilității sau a minimalizării până la vulgarizare a discursului artistic, de-estetizarea lui. George Uscătescu era de părerea că „așa-numita artă dezumanizată este o mare absurditate. Orice artă corespunde schimbării structurilor imaginare ale timpului ei”.

În context general, literatura contemporană simte necesitatea de a-și reînnoi practica și teoria, de a descoperi altceva decât este, poate chiar până în liberalismul, uneori permisiv până la iresponsabilitate a postmodernismului, care tot amână să recunoască onest că, de fapt, el nu prea știe ce vrea, că vorbește/scrie mult, însă irelevant, neconvingător și cu destule concesii acordate veleitarismului.

Astăzi, în postmodernismul difuz, în agresivitatea minimalismului vulgarizator noțiunea de artă pare mai ambiguă ca oricând altădată, vizând sau exprimând tentative modelatoare (ar fi prea mult să se spună: creatoare, de creație) nespus de contradictorii. Arta pare să fi adoptat irevocabil metodologii și... neseriozități/iresponsabilități paralizante. Degenerescența pare a fi ștafeta fumegoasă pe care i-a transmis-o sfârșitul secolului trecut începutului acestui secol. Prevedea George Uscătescu că arta lumii va fi dominată de „mareea nihilismului”. Azi i s-ar putea spune: marea minimalismului, în care cam totul e sub cerințele nivelului artistic de cândva, chiar de până în deceniile șase-șapte ale secolului trecut. Azi, când e atât de șubredă evaluarea cât de cât corectă a valorilor; oggi, quando tutti ci chiamiamo grandi, cum ar zice amar-nedumerit italianul. În o parte, deloc de neglijat, a literaturii de azi multe componente rămân nepoziționate, neconturate cât de cât explicit, credibil; sunt indeterminabile, gata de metamorfoze – se pare – spre mai rău, care pornește de la timpurile, când au prins a fi lansate ecuații fără rezolvare, jocuri gratuite de tot soiul, provocări de tensiuni și corespondențe cu niște absențe.

ROMANȚĂ DE CRĂCIUN

 Iosif BRODSKI

 Lui Evgheni Rein
 
Plutește în tristețea de nelămurit
printre cărămizile îndurerării, iar
luntrișoara nocturnă arde pâlpâit
în grădina Aleksandrovski, felinar
de miezul nopții, însingurat,
semănând cu galbenul petalelor,
peste creștetul iubitelor îngândurat,
la picioarele trecătorilor.
 
Plutește în tristețea de nelămurit 
un cor somnambul de albine, de bețivi.
În eterna capitală un străin rătăcit
a făcut fotografii cu oameni captivi
și cotește, ieșind pe Ordînka,
un taxi, pasagerii au bolnave fețe,
iar cei morți prind a se îmbrățișa
cu case răzlețe.
                                    
Plutește în tristețea de nelămurit 
cântărețul trist prin capitală,
lângă o gheretă s-a pripășit
un măturător cu fața ovală,
pe uliță grăbește, oarecum banal,
amant bătrân, dar frumos și-aiurit.
Trenul de noapte și nupțial
plutește în tristețea de nelămurit.
 
Plutește-n bezna de peste râu
înotător întâmplător în nefericire,
rătăcește grai evreiesc, arămiu,
pe scările galbene, ca-n jelire,
și de la dragoste la ne-bucurie
în ajun de An Nou, de duminică,
plutește frumusețea ce scrie,
însă tristețea nu și-o explică.
 
În ochi plutește seara rece,
fulgii tremură pe vagoane,
vânt geros și palid trece-trece,
înroșindu-ne obraji și palme,
și se revarsă mierea felinarelor,
și miroase a dulce halva;
tortul nopții în mâinile anilor
peste cap undeva.
 
Anul tău Nou pe val siniliu, grăbit,
în această mare de oraș cunoscut
plutește în tristețe de nelămurit,
de parcă viața din nou a început,
de parcă va fi glorie și lumină,
zi bună și pâine pentru-a ne sătura,
de parcă viața în dreapta se-nclină,
după ce se lăsase spre stânga.
 
1962

Traducere de Leo BUTNARU

* * *

 

Biblioteca poeziei de avangardă

                           Sighizmund KRJIJANOVSKI                                                                 

(1887 – 1950)

 
Este autorul care se reînfățișează, ca din anonimat, avidului, curiosului public cititor din epoca „perestroika”, exegeții constatând, atât în Rusia, cât și peste hotarele ei, că ar fi vorba de un mare scriitor, în primul rând – nuvelist ce poate sta alături de Borges sau Kafka. 
În ce privește poetul Sighizmund Krjijanovski... S-o luăm din altă parte, „în răspăr” cu o formulă general acceptată: dacă, de regulă, se vorbește de „proza poeților”, iată un caz „perfect”, în care se poate discuta, pe invers, despre poezia unui mare prozator. 

Versurile lui Krjijanovski datează, în mare, din al doilea deceniu al secolului trecut, anii 1911–1918, și aveau să apară în volum aparte – „Suflet din cărți” (Knijnaia dușa) – abia la început de secol XXI, în 2007. E o poezie... interstițială, aș zice, plăsmuită la hotarele simbolismului lui Briusov și akmeismului lui Gumiliov.

Scriitorul s-a născut la Kiev, într-o familie de polonezi. Licențiat în drept al Universității din orașul de pe malurile Niprului. În anii 1912–1913 locuiește în Franța, Italia, Elveția și Germania. Din 1922 se stabilește la  Moscova.
Debutul în presă – 1912. Ca prozator se realizează în perioada 1920–1940, după care nu scrie mai nimic demn de atenție, în țara în care un oarecare redactor îi putea striga: „Dar înțelege odată, cultura dumitale ne jignește!” Într-adevăr, a fost un intelectual de excepție.
A tradus din literatura poloneză, din dramaturgia occidentală. Ruinat de alcool, moare în sărăcie și uitare.
 

Prezentare și traducere de Leo BUTNARU

 
 
Amurgul
 
Se îndeasă amurgul. Se târăște-n minte ziua obosită
Cu negurile sale umede și reci,
Împletiri de sentimente gri și inelări de gânduri pale...
Vreau să le împrăștii cu libere eforturi – dar voința
Doarme a prostie. Pe amurgul tot mai dens pe o, deja,
Nevăzută vale...
 
În suflet înserarea cântă tânguios și mohorât.
Și dintr-o dată izbucnesc lumini necunoscute!
Dar toate astea, îmi amintesc... – au mai fost...
Și-n suflet iar se înstăpânește el –
Amurgul tot mai dens
Și tot mai fără rost.
 
 

*     *     *
 
În suflet, ca în odaie neîncălzită.
Căci viața-i totuși inconfortabilă chestiune:
Astăzi alean, mâine plictiseală...
Cam astea ar fi, s-ar putea spune.
 
Stau plecat peste carte, rebegesc ca și cum moral:
Parcă prin rânduri scrise-i posibil a exprima ceva?
– Se poate minți, sigur... se poate minți cu talent –
Cam asta e, sau așa ceva.
 
Atât se mai frământă, se zbate „stilul” nostru!
Atât de nemișcată sufleteasca-ne acalmie.
Atât de aptere ne sunt și tristețe
Și veselie...
 

DIN AVANGARDA RUSĂ

 

x
Din poezia avangardei ruse
                                  

                                       în traducerea lui Leo BUTNARU
 
 

Nikolai AGNIVȚEV     (1888 – 1932)
 
Născut într-o familie de aristocrați, tatăl său fiind președinte de tribunal. Din cauza transferurilor de serviciu ale părintelui, Nikolai a învățat în gimnaziile din mai multe orașe (Blagoveșcensk, Vladivostok, Moscova). Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din Petersburg (1906), însă nu încheie cursurile – anii de studenție îi coincid cu evenimentele primei revoluții ruse, care își găsesc reflectarea în prima sa carte „Cântece studențești. Satiră și umor” (1913). Publică în revista „Satirikon”, ca și Sașa Ciornîi, autor cu care are

afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
 
 
Idilă Africană
 
Odată-n Africa
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
 
Însă ea
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
 
Fără-a răspunde vreun cuvânt, oricare
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
 
Despre un crocodil
 
Vă voi povesti despre un crocodil
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Deocamdată astea-s floare la ureche
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
 
Harta orașului Sankt-Petersburg
 
La Constantinopol, of, la turci
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
 
Și tresăriră vechile-amintiri!...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...
 

JURNAL DE BACĂU

12-19.XI.1990

 O deplasare captivantă Iași–Bacău–Roman, împreună cu Zinovia.  Spre Bacău, luăm trenul de Piatra Neamț. Vagoane etajate, prost întreținute. Staționări frecvente, aflux și reflux de navetiști. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orișicare întrebare”.

După 4 ore, la Bacău suntem întâmpinați de excepționalul coleg și om Sergiu Adam și de colegul său de redacție Iacob Florea. Mai așteptăm un sfert de oră pe peron, sosește trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureșan.

La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici, care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Adam. Ulici interoghează. Însă criticul eșuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „Gheorghe Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”.

La Teatrul Bacovia – un spectacol, ceva Alecsandri, ceva Caragiale. Trupă de bună ținută. Vizită la generoasa – de asemenea! – familie Cornel Galben.  

Un om de mare suflet și incontestabilă erudiție – poetul Octavian Voicu (Pușcuță) ne este ghid în drumul spre Tescani – locuri legate de destinul lui George Enescu. Facem popas la două vechi bijuterii de artă rurală: bisericuțele de lemn de la Luncani și Merișor. Admirabile!

La Tescani este și veșnic va fi prezent spiritul lui Enescu. Aici fusese exilat și actualul ministru al culturii, Andrei Pleșu, vizităm și biblioteca pe care o îngrijea el, cu volume numerotate și ordonate de meticulosul estetician-filosof.

Domnul Voicu face tot posibilul să ajungem și la Valea Arinilor. Vizităm școala, biserica, satul, casa directorului, dl Pruteanu. Moldovenii rămân moldoveni: generozitate, omenie, căldură sufletească, simplificare la maximum a etichetelor pretențioase, inutile.

Bacăul – tradițional târg moldav. Patria lui Alecsandri și Bacovia. Asistăm la deschiderea casei-muzeu a bardului de la… Bacău (firește, și de la Mircești). Întâlnim mulți basarabeni: pedagogi de la Orhei, bibliotecari chișinăuieni, Pavel Savin de la Teatrul „Luceafărul (Chișinău), elevi, studenți din stânga Prutului ce învață aici.

Monumentul lui Bacovia, curios și… înviorător. Expoziția marelui nostru contemporan Horia Bernea.

 

27.XI.1990

 

La Chișinău – Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu. Veniți la invitația Centrului de Artă și Cultură, unde se află și un reprezentant al României. „Centrul și reprezentantul” se comportă mișelește, „uitând” de invitați. Aceștia ajung, firește, la Uniunea Scriitorilor. Și bine fac. Stăm la taclale. Stoica e un poet bun, dar un vorbitor non-stop, cu reluări și repetări. Anghel Dumbrăveanu e cu figură de ascultător care își ispășește anumite „ceaușisme”. Anul trecut, la 12 decembrie, l-am cunoscut aici, la noi. Era împreună cu Dumitru Radu Popescu și Mircea Radu Iacoban, veneau de la Moscova.

...Alte întâlniri/ reîntâlniri: Radu Cârneci, Gheorghe Popa (Bacău, Centrul Internațional de Cultură „Apostu”), Octavian Ghibu,Vasile Andru („Viața românească”), Ioan Adam, Arcadie Donose, alții.

Astfel de cunoștințe vor fi mai frecvente, deoarece am acceptat, în sfârșit, postul de șef la relații literare la US (funcție de vice-președinte). 

 

10.XI.1991, duminică

 

Joia trecută, ne-a vizitat la Uniunea Scriitorilor Constantin Donea, șef la Inspectoratul Cultură din Bacău. Ne-a adus invitațiile pentru Festivalul de Poezie „Bacovia”, care se va ține la 5-6 decembrie. Mi-a dăruit „Epistolarul” îngrijit de Gabriel Liiceanu.

O agapă la barul scriitorilor. Ne reținem ceva mai mult, pentru ca, dimpreună cu Cimpoi, să ne convingem pe propria-ne piele și grabă ce înseamnă criza energetică: după ora 24, nu mai circulă transportul în comun, iar taxiuri, particulari – rar de tot, fiind suprasolicitați și, deci, supraîncărcați. Cu chiu cu vai, găsim un creștin.

Evenimentul sufletesc din ultimele zile – lectura numărului de „Ateneu” dedicat ultimelor zile ale lui Marin Preda. La Bacău, am avut să-l cunosc pe fratele prozatorului, Alexandru, zis și Sae, care mi-a dăruit două romane ale fiului său Sorin Preda.

 

SCRIITORUL ȘI POLITICA

 

Turnul de fildeși versus Turnul... Havel

 

– În actualul context de declin planetar – moral, politic, intelectual, ecologic etc. – este scriitorul obligat să abandoneze scrisul său obișnuit și să intervină, prin scris critic și politic, la polemica socială, la neliniștea generală în în speranța de a contribui la o schimbare oarecare a lucrurilor?
 
– Nu este nimeni obligat (De cine ? A-a, de propria conștiință…), însă nu este exclus ca scriitorul să se implice. Din diverse motive. Primul: că chiar are talent, vocație pentru așa ceva. Și, important, că este încă tânăr, bătăios! Ar fi cazul scriitorului asistat și de un jurnalist; de alter ego său care a făcut școală prin redacții.
    Altă ipostază de implicare ar fi a scriitorului care, prin scris critic și politic, ar câștiga ceva mai mult pentru existență, decât îi poate oferi poezia, să zicem, gen mai că neonorat deja de onorarii. (Chiar dacă nu e ușor să te rupi din geopolitică pentru a rămâne în geopoetică...) Însă un scriitor care nu are vocație pentru jurnalism, ba nici nu o duce greu fără o remunerare ce ar veni de la presa „legată de sacul de bani” (azi, cam toată dependentă de structuri politice, partide, țuhali...), își poate urma vocația „pură” pentru literatură sadea. Ba chiar fără a încerca oarece remușcări de... neimplicare. Pentru că, domnii mei, există așa-numita putere a patra, a presei, cu batalioane, regimente, divizii, armate întregi de slujitori ai jurnalisticii propriu-zise. E drept, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică și nu prea onestă, această „jurnalistică”, azi. Scriu, cum pot, dar totdeauna agresiv, mulți dintre politicieni, șefi de partide, subalternii lor. Clamează in deserto mii de posturi TV și de radio. Plus rețelele sociale cu generalul Facebook în frunte. Vorba italianului Leonardo Sciacia: „În democrație, inteligența dă procură mediocrității pentru a face politică”. Astea culminând, periodic, cu demonstrativismele  clamoros-găunoase din perioadele electorale cu înghesuieli de pseudopoliticieni de o inteligență banală, ștearsă, chiar îndoielnică, plătind tribut proastei școliri, chiar analfabetismului.
     Iar scriitorul autentic și de caracter nu scapătă/alunecă el spre tragi-comice circării, clovnerii inter-partinice, cu jurăminte de alianță strânsă și trădări aproape instantanee... El își poate urma liniștit chemarea pur literară, apelând, drept argument, la polonezul Jan Parandowski: „Parcă ni s-ar părea oarecât mai reușite odele lui Pindar, dacă ni s-ar spune că poetul frecventa cu acuratețe ședințele consiliului municipal în Teba? După părerea noastră, întreaga activitate politică a lui Cicero mai curând i-a fost nocivă acestuia, iar uneori făcu anumite lucrări de ale sale de-a dreptul ridicole”. Sau la Mircea Eliade: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”.
    Așa îmi zic eu, și răspund, aici, în Estul postcomunist, ce ar putea fi caracterizat/ definit ca un Turn... Havel. Și nu e bai, dacă un scriitor autentic preferă Turnul de Fildeș, preferă poezia pentru poezie. În societate, fiecare trebuie să-și facă munca, cea pentru care are chemare, dotare și perseverență.