POEME DE IOSF BRODSKI

 


DIN POEZIA LUMII
 
Iosif BRODSKI (1940–1996)
 

      

 Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

        Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

 
                                                                        

 În traducerea lui Leo BUTNARU
 

Versuri cu epigraf
 
Ceea ce-i este permis lui Jupiter
nu-i este permis și unui bou.
 
În fața zeului oricine-i gol,
gol,
Jalnic și gol, oricine
e nimeni.
Ah,
în fiece muzică e Bach,
În fiece eu – al meu, al tău
e un zeu.
Însă vecia –
zeilor li-i dată.
Ce-i trecător –
li-i dat boilor
din jug
sau cireadă....
Zeiește ne va fi dat tuturor
amurgul zeilor.
Și ar trebui să cutezăm a risca
cu cerul și noi,
chiar dacă nu-i exclus
s-o facem aiurea.
Nu o dată ne vor mai răstigni
ca pe urmă să spună:
decădere.
Și vom urla de răni, de durere.
După care vom râvni daruri...
Fiecare are propriul
altar,
Fiecare are propriul
mormânt
în cimitir
sau pe coclauri.
Fă-ți de cap, fură, roagă-te!
Fii singur ca singurătatea degetelor!...
...Pentru că boilor
biciul li-i dat,
Eterna cruce
zeilor.
 
1958
 
 
Monumentul
 
Să înălțăm un monument
la capătul celei mai lungi străzi a orașului
sau în centrul vastei piețe a urbei,
monument care
se va încadra perfect ansamblului arhitectural,
pentru că va fi
ușor constructivist și realist.
Să înălțăm acel monument
ce nu va deranja pe nimeni.
 
În jurul piedestalului
vom aranja răzoare de flori,
iar dacă părinții orașului ne vor permite, –
vom proiecta și un scuar nu prea mare,
iar copii noștri
își vor miji ochii în bătaia
soarelui portocaliu și voluminos,
luând figura de pe piedestal
drept a unui renumit cugetător,
compozitor
sau general.
 
Pe granitul piedestalului – vă pot jura –
în fiece dimineață vor apărea
flori.
Să înălțăm acel monument
ce nu va deranja pe nimeni.
Impozanta siluetă îi vor admira-o
chiar și șoferii.
În scuar
își vor da întâlnire îndrăgostiții.
Să înălțăm monumentul
pe lângă care vom grăbi spre serviciu,
lângă care
se vor fotografia turiștii străini.
Nopțile,
de jos în sus îl vom ilumina cu proiectoare.
 
Să-i înălțăm monument minciunii.
 
1960
 

DIN POEZIA AVANGARDEI

Merkaba*
 
În Geneva cale puțin umblată
Mai senină ca drumul spre Damasc
Luminile nu a-i putea să-i sperii
Cu vreo multiplicată verde cască.
Eu parcă aș fi la optsprezece ani
Nimeni n-ar reuși să mă păcălească.
Văd pledul vărgat și sus la fereastră
Vergeaua pentru perdea.
Peste cincizeci de minute
Neschimbându-ne cursul
Fără amânare vom traversa
Orașul de podiș pre nume Kursk.
Dar nu știu exact cam la ce răscruce
Sau la ce popas de rambleu surpat
La deconectarea timpuriilor stele
Cu alți camarazi am fost trimis și eu.
...Țin minte trenul cu aburi pufăind.
Probabil să fi fost deja dezamăgit
După care crunt obișnuit să nu mai cred
În dragoste nici chiar de-aș fi răstignit.
O piezișă rază atotluminătoare
Mă ocroti pe-acel șubred terasament
Cu neauzitul ei mers omenește desculț
Decât orice foc cu mult mai transparent.
 
(12 august 1915, pe Bug,
noaptea, când a fost îngrozitor)
____________
*Merkaba – „supraaspectul” influenței spiritului, energiilor universale asupra omului.
 
 
Eiffeleia
 
O d a  I
 
Acest văzduh fumegând în văi pe la zori
Cu răzlețele izbe pribege
Uluit de jocul turbinelor fără griji
Și de densele trepte ale coborâșului
În lustruitele și distratele metrouri –
Acolo nu cântă zânele,
Nu duce la deznădejde argintul
Gâdiliciului tristei Lorelei.
Și-l va țintui nu strigătul steagului,
Nu hohotul de plâns al rachetelor,
Nu-i vor transmite obișnuința-le, ticul
Șifonații esteți – cu dânșii procesul
De multă vreme a și fost încheiat;
Mai țin minte felinarele,

Contextul? Permanentă, iminentă contemporaneizare

 

Leo BUTNARU

Contextul? Permanentă, iminentă contemporaneizare

                                 (Chestionar „Mișcarea literară”)

 

Într-un interviu, Salman Rushdie spunea că e greu să scrii o carte care să dureze într-o lume aflată într-o continuă și rapidă schimbare, cu reguli foarte dinamice, la care nu ai timp să te adaptezi. Cum credeți că poate fi raportată literatura de azi – în curs – la o asemenea alegație? Cum „se adaptează” / integrează – sau nu – literatura la/ într-o astfel de lume? De fapt, cum face față unei asemenea provocări? Dar scrisul Dvs.?

 

– Este deja generalizată opinia că civilizația modernă ar fi una a imaginii și în care apar noi forme ale conștiinței umane. Adică trăim într-o lume a mai numeroaselor posibilități de diversificare, inclusiv în creație. Sub aspect estetic, artistic, pentru a-și menține „tonalitatea” permanentei contemporaneizări, lumea își modifică, mai mult sau mai puțin sensibil, modalitățile reprezentării și sistemul imaginar, influențate de noi structuri (achiziții) informaționale, în totalitatea entropică a hermeneuticii, în cadrul căreia creația artistică înseamnă sau ar trebui să însemne noutate. Sau – alte fațete, alte posibilități ale acesteia, noutății, ca predestinare a unei zămisliri, apariții nu doar în spațiul mental, de conștiință, al omului, omenirii (care, se zice, ar putea să dispară de la un moment încolo), ci în universalitatea permanentei, latentei re-geneze, re-generări, răsplămădiri, repoziționări cosmogonice. Altfel spunând, lumea, filosofia ei existențială și de creație se află într-un iminent proces de modificare prin permanentă contemporaneizare. Inclus în complexitatea acestui proces, bineînțeles că și scriitorului i se întâmplă, ar trebui să i se întâmple propria contemporaneizare/actualizare de spirit, de intelect, intuiție, inspirație etc. prin permanenta și inevitabila depășire a elementelor inactuale ale propriei sale conștiințe, personalități. E un fel de a trece de... tine însuși și, parțial, a trece în... rezervă, în prim-plan de manifestare fiind părțile tale „conectate” la mișcarea lumii, înnoirilor psiho-creatorii ale acesteia.

În ce privește operele trecutului, este vorba despre ceea ce se poate înțelege, accepta, reintegra și manevra, esteticește, ideatic, în contexte și textualitate drept comunicare/ intercomunicare posibilă – în anumite variante sau în mai multe accepții – numai și numai în timpurile noastre, care creează altfel de structuri psihologice, de la ele pornind modurile de acceptare, de filtrare sau de respingere ale omului/creatorului de azi. Să se rețină raportul diferențelor, să zicem, în simpla comparație între exemple extrase, la una și aceeași temă, din creația lui Eminescu, care scria cu atâta delicatețe acum peste un secol:  Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet pân-în poale/ Plutești ca visul de ușor și non-convenționalitatea comportamentului îndrăgostitului la Stănescu: Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi/ și ți-as săruta talpa piciorului,/ nu-i așa ca ai șchiopata puțin, după aceea,/ de teama sa nu-mi strivești sărutul?– ceea ce pe timpul romanticilor ar fi părut inadmisibilă... barbarie. Dar care poet grec de acum două-trei secole ar fi avut curajul să scrie, franc, aspru, curajos, ca Odysseas Elytis în secolul XX: Ah supărări și ah nebunii ale patriei?

Permanent, timpul, ca stare cosmică, biologică, dar, în artă, ca stare ideatică s-a mișcat și se mișcă mereu, modificându-ne, încât noi nu trăim, simțim, abstractizăm sau concretizăm aceleași stări sentimentale-ideatice ca lumea de acum două sau trei secole. Iar poetul, după George Topârceanu, e cel care trebuie să întrupeze „forma sensibilității speciale a epocii” în care trăiește.

Predestinat, prin secole, creația lumii se bazează pe și reiese din achiziții cultural-civilizatorii ce sunt incomensurabil mai ample decât cele ale omului din antichitate, din evul mediu, chiar din secolul trecut, dacă vreți. Însă aceasta nu fără a preciza că opera e interpretată și în funcție de „interesul” epocii concrete, care utilizează altfel constantele axiologice ale operei respective.

Astfel, în diferite cazuri și etape de situare profesională ca bagaj de experiență și măiestrie, scrisul tău este o expresie dirijată mereu de alt grad de competență. De alt, dar și de altfel de grad de asistență. Pentru că altele și altfel sunt pulsațiile, pulsogramele, să zic, literaturii/creației contemporane și în permanentă contemporaneizare.

Alta e starea generală a culturii într-o epocă sau alta; alta e starea psiho-intelectuală a receptorilor. Azi e alta și altfel arta, literatura și receptarea lor. Azi, când se fac și referințe neliniștitoare la așa-zisa „dezumanizare” a artei. Sigur, nu s-ar avea în vedere, frust vorbind... animalizarea, sălbăticirea artelor, ci se pornește de la faptul ininteligibilității sau a minimalizării până la vulgarizare a discursului artistic, de-estetizarea lui. George Uscătescu era de părerea că „așa-numita artă dezumanizată este o mare absurditate. Orice artă corespunde schimbării structurilor imaginare ale timpului ei”.

În context general, literatura contemporană simte necesitatea de a-și reînnoi practica și teoria, de a descoperi altceva decât este, poate chiar până în liberalismul, uneori permisiv până la iresponsabilitate a postmodernismului, care tot amână să recunoască onest că, de fapt, el nu prea știe ce vrea, că vorbește/scrie mult, însă irelevant, neconvingător și cu destule concesii acordate veleitarismului.

Astăzi, în postmodernismul difuz, în agresivitatea minimalismului vulgarizator noțiunea de artă pare mai ambiguă ca oricând altădată, vizând sau exprimând tentative modelatoare (ar fi prea mult să se spună: creatoare, de creație) nespus de contradictorii. Arta pare să fi adoptat irevocabil metodologii și... neseriozități/iresponsabilități paralizante. Degenerescența pare a fi ștafeta fumegoasă pe care i-a transmis-o sfârșitul secolului trecut începutului acestui secol. Prevedea George Uscătescu că arta lumii va fi dominată de „mareea nihilismului”. Azi i s-ar putea spune: marea minimalismului, în care cam totul e sub cerințele nivelului artistic de cândva, chiar de până în deceniile șase-șapte ale secolului trecut. Azi, când e atât de șubredă evaluarea cât de cât corectă a valorilor; oggi, quando tutti ci chiamiamo grandi, cum ar zice amar-nedumerit italianul. În o parte, deloc de neglijat, a literaturii de azi multe componente rămân nepoziționate, neconturate cât de cât explicit, credibil; sunt indeterminabile, gata de metamorfoze – se pare – spre mai rău, care pornește de la timpurile, când au prins a fi lansate ecuații fără rezolvare, jocuri gratuite de tot soiul, provocări de tensiuni și corespondențe cu niște absențe.

ROMANȚĂ DE CRĂCIUN

 Iosif BRODSKI

 Lui Evgheni Rein
 
Plutește în tristețea de nelămurit
printre cărămizile îndurerării, iar
luntrișoara nocturnă arde pâlpâit
în grădina Aleksandrovski, felinar
de miezul nopții, însingurat,
semănând cu galbenul petalelor,
peste creștetul iubitelor îngândurat,
la picioarele trecătorilor.
 
Plutește în tristețea de nelămurit 
un cor somnambul de albine, de bețivi.
În eterna capitală un străin rătăcit
a făcut fotografii cu oameni captivi
și cotește, ieșind pe Ordînka,
un taxi, pasagerii au bolnave fețe,
iar cei morți prind a se îmbrățișa
cu case răzlețe.
                                    
Plutește în tristețea de nelămurit 
cântărețul trist prin capitală,
lângă o gheretă s-a pripășit
un măturător cu fața ovală,
pe uliță grăbește, oarecum banal,
amant bătrân, dar frumos și-aiurit.
Trenul de noapte și nupțial
plutește în tristețea de nelămurit.
 
Plutește-n bezna de peste râu
înotător întâmplător în nefericire,
rătăcește grai evreiesc, arămiu,
pe scările galbene, ca-n jelire,
și de la dragoste la ne-bucurie
în ajun de An Nou, de duminică,
plutește frumusețea ce scrie,
însă tristețea nu și-o explică.
 
În ochi plutește seara rece,
fulgii tremură pe vagoane,
vânt geros și palid trece-trece,
înroșindu-ne obraji și palme,
și se revarsă mierea felinarelor,
și miroase a dulce halva;
tortul nopții în mâinile anilor
peste cap undeva.
 
Anul tău Nou pe val siniliu, grăbit,
în această mare de oraș cunoscut
plutește în tristețe de nelămurit,
de parcă viața din nou a început,
de parcă va fi glorie și lumină,
zi bună și pâine pentru-a ne sătura,
de parcă viața în dreapta se-nclină,
după ce se lăsase spre stânga.
 
1962

Traducere de Leo BUTNARU

* * *

 

Biblioteca poeziei de avangardă

                           Sighizmund KRJIJANOVSKI                                                                 

(1887 – 1950)

 
Este autorul care se reînfățișează, ca din anonimat, avidului, curiosului public cititor din epoca „perestroika”, exegeții constatând, atât în Rusia, cât și peste hotarele ei, că ar fi vorba de un mare scriitor, în primul rând – nuvelist ce poate sta alături de Borges sau Kafka. 
În ce privește poetul Sighizmund Krjijanovski... S-o luăm din altă parte, „în răspăr” cu o formulă general acceptată: dacă, de regulă, se vorbește de „proza poeților”, iată un caz „perfect”, în care se poate discuta, pe invers, despre poezia unui mare prozator. 

Versurile lui Krjijanovski datează, în mare, din al doilea deceniu al secolului trecut, anii 1911–1918, și aveau să apară în volum aparte – „Suflet din cărți” (Knijnaia dușa) – abia la început de secol XXI, în 2007. E o poezie... interstițială, aș zice, plăsmuită la hotarele simbolismului lui Briusov și akmeismului lui Gumiliov.

Scriitorul s-a născut la Kiev, într-o familie de polonezi. Licențiat în drept al Universității din orașul de pe malurile Niprului. În anii 1912–1913 locuiește în Franța, Italia, Elveția și Germania. Din 1922 se stabilește la  Moscova.
Debutul în presă – 1912. Ca prozator se realizează în perioada 1920–1940, după care nu scrie mai nimic demn de atenție, în țara în care un oarecare redactor îi putea striga: „Dar înțelege odată, cultura dumitale ne jignește!” Într-adevăr, a fost un intelectual de excepție.
A tradus din literatura poloneză, din dramaturgia occidentală. Ruinat de alcool, moare în sărăcie și uitare.
 

Prezentare și traducere de Leo BUTNARU

 
 
Amurgul
 
Se îndeasă amurgul. Se târăște-n minte ziua obosită
Cu negurile sale umede și reci,
Împletiri de sentimente gri și inelări de gânduri pale...
Vreau să le împrăștii cu libere eforturi – dar voința
Doarme a prostie. Pe amurgul tot mai dens pe o, deja,
Nevăzută vale...
 
În suflet înserarea cântă tânguios și mohorât.
Și dintr-o dată izbucnesc lumini necunoscute!
Dar toate astea, îmi amintesc... – au mai fost...
Și-n suflet iar se înstăpânește el –
Amurgul tot mai dens
Și tot mai fără rost.
 
 

*     *     *
 
În suflet, ca în odaie neîncălzită.
Căci viața-i totuși inconfortabilă chestiune:
Astăzi alean, mâine plictiseală...
Cam astea ar fi, s-ar putea spune.
 
Stau plecat peste carte, rebegesc ca și cum moral:
Parcă prin rânduri scrise-i posibil a exprima ceva?
– Se poate minți, sigur... se poate minți cu talent –
Cam asta e, sau așa ceva.
 
Atât se mai frământă, se zbate „stilul” nostru!
Atât de nemișcată sufleteasca-ne acalmie.
Atât de aptere ne sunt și tristețe
Și veselie...
 

DIN AVANGARDA RUSĂ

 

x
Din poezia avangardei ruse
                                  

                                       în traducerea lui Leo BUTNARU
 
 

Nikolai AGNIVȚEV     (1888 – 1932)
 
Născut într-o familie de aristocrați, tatăl său fiind președinte de tribunal. Din cauza transferurilor de serviciu ale părintelui, Nikolai a învățat în gimnaziile din mai multe orașe (Blagoveșcensk, Vladivostok, Moscova). Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din Petersburg (1906), însă nu încheie cursurile – anii de studenție îi coincid cu evenimentele primei revoluții ruse, care își găsesc reflectarea în prima sa carte „Cântece studențești. Satiră și umor” (1913). Publică în revista „Satirikon”, ca și Sașa Ciornîi, autor cu care are

afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
 
 
Idilă Africană
 
Odată-n Africa
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
 
Însă ea
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
 
Fără-a răspunde vreun cuvânt, oricare
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
 
Despre un crocodil
 
Vă voi povesti despre un crocodil
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Deocamdată astea-s floare la ureche
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
 
Harta orașului Sankt-Petersburg
 
La Constantinopol, of, la turci
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
 
Și tresăriră vechile-amintiri!...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...