Leo BUTNARU
BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ. 10 POEȚI
(Chestionar
„Luceafărul de dimineață”)
•Încep... pluralist, cu un superb
locaș, chiar cu o catedrală a poeților: Panorama
poeziei universale contemporane a lui A.
E. Baconsky, ce întrunește zeci de autori celebri. E o ctitorie a virtuții
și talentului, sensibilității și erudiției unui relativ tânăr monarh înțelept
în regatul capodoperelor. Baconsky a fost poetul și traducătorul care a trăit
și a valorificat magistral momentele de vârf ale stării emoțional-estetice,
împământenind poezia lumii între Nistru și Dunăre. Pentru mulți scriitori
români contemporani Panorama a fost Alma mater a poeziei. Dar și a
eseisticii, eseismului, – prezentările succinte, însă foarte „miezoase”.
•Epopeea
lui Ghilgameș, capodoperă mesopotamiană mitografică, de
o perpetuă actualitate a ideației, care își confirmă cu prisosință validitatea
universală, având mereu ceva de comunicat, de dezvăluit, de sugerat, de „provocat”,
ca filozofie și artă. O construcție-arhetip implicată intrinsec în sistemul
dinamic al creației umane propriu-zise, ca rețea în continuă
desfășurare/amplificare de opere interdependente.
•Contele
de Lautréamont.
Citind Cânturile
lui Maldoror, trăiești o experiență psihopoetică
ce poate fi dată o dată la mia de cărți-capodopere-unicat. După lectură,
încercând să-ți explici linii de ițe (și de forță!) întrețesute atât de
neobișnuit în poetica de aur ceresc în amestec cu tina sau smoala infernului,
te surprinzi copleșit de întrebări mereu reluate: Ce s-a întâmplat cu mine? Ce fel de lectură ciudată – poate că magică –
să-mi fi prilejuit acest Maldoror, pe cât de dumnezeiesc ca făptuire artistică,
pe atât de satanic ca mesaj? Răspunsul ar putea veni, parțial, de la
Maurice Blanchot: „Cititorul are impresia că însăși pagina lecturii îl împinge
spre o anume transformare radicală, spre o astfel de situație, care ar
preschimba cititul într-un act absolut nou, ce nu prea are multe în comun cu pretenția de a înțelege”.
•Arthur
Rimbaud. Poetul adolescent cu o biografie
aproape... lipsă, atipică, chiar... exotică, se poate spune, rarisim
întâlnită în istoria literaturii. Fascinantul Arthur
Rimbaud, a cărui – deplină! – carieră literară n-a durat decât 4–5 ani, însă,
în pofida vârstei incredibil de primăvăratice, anticipează vizionar tendințele
esențiale ale viitorului, încât junele care a fost ajunge în rândul...
„străbunilor” ermetismului, în special, și ai poemului modern, în general.
•Charles
Baudelaire. Autor genial, irezistibil de influent în
poezia lumii, despre care Marcel Raymond a spus multe în faimoasa-i lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Un
volum de recitit. De studiat cap-coadă. Și de la capăt...
•Velimir
Hlebnikov.
Творения / Creații. Poetul-fenomen, geniu incontestabil nu doar în poezie,
ci în întreg arealul/arsenalul genurilor literare. Supranumit „Un Lobacevski al
limbajului”. Personalitatea sa e una
de-a dreptul excepțională, impetuoasă și polivalentă, conjugând în mod original
imaginația poetului, deducțiile omului de știință și viziunea filosofului în
stare de simbioze captivante, de o ideație de primat, stimulatoare a noi
descoperiri de orizonturi spiritual-entropice.
•Federico
García Lorca. Când invoci corifeii poeziei, cel mai cuminte e să o începi în mod
aproape comun, dar conform cu adevărul, în măsura în care acesta e atestat
într-un domeniu atât de subiectiv, cum este poezia, arta în general. În ce-l
privește pe Lorca, obiectivitatea a fost verificată în timp, în nenumărate scrieri
despre viața și opera sa, în baza cărora concluzia corolară ar fi că acesta
este cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o
personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX, adevăr
crono-transfrontalier, valabil și în acest prim pătrar al secolului curent, și
nici nu există semne că încă mult timp de azi înainte ar putea fi altfel.
•Vladimir
Maiakovski. E din spița nu prea numeroșilor poeți,
cărora li se potrivește calificativul de URIAȘ. Chiar dacă unora, în anumite ipostaze
ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creație, 1920-1930), el se pare asemeni
fantasticului șarpe Uroboros care,
făcându-se inel, mușcă din propriul trup (creație, destin, șansă, glorie etc.).
Da, pare a se autodevora, autoîmpuțina, dar, în esență, rămâne integru, cu
toate ale sale, bune și rele. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat,
îndreptățit din anumite considerente. El ar ieși ca și „disculpat”, dacă, pur
și simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăților,
uneori de-a dreptul frivole. Maiakovski e cel din portretul pe care i l-a
conturat marea poetă Marina Țvetaeva: Mai presus de cruci și goarne,/ Botezat în foc și fumu-n răsfir,/ Arhanghel
cu pasul de tone și toane – Fulminant, în veci Vladimir! (Trad. L.B.)
•Paul Valéry. A
convertit artistic preponderența rațiunii față de afectivitate (rigoarea
supraveghează fervoarea), ceea ce presupune și o conștiință critică de veghe a
poetului. Nu este exclusă, bineînțeles, nici emoția, însă trecută prin filtrul
dens al inteligenței. În toate, pare a fi poetul balanțelor calme, care se
situează pe o poziție mediană (juste
milieu) între clasicism și modernism. Versurile sale, tradiționale ca
formă, sunt inovatoare, moderne ca fond și par suduri între trecut, prezent și
viitor; între idee și metaforă.
•Nichita
Stănescu. Ar fi fost suficient să scrie doar cele 11 elegii, pentru a trasa atâtea
drumuri și poteci, terestre sau pentru zbor, pe care le-au urmat, unii destul
de inspirat, mulți poeți români din timpul lui și de după el.
