Eseurile (yes-euri, în
transcriere ludică) lui Leo Butnaru din Vedere
dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri)[*],
structurate într-un diptic, prima parte conținând 25 vederi dinspre alții, a doua, 19 vederi spre alții, pun în paradigmă literară relația de empatie cu
literatura și relațiile complexe cu celălalt,
relații în care se răsfrânge dragostea permanentă pentru literatură, simultan
cu alte umori – admirative, de prețuire, pe de o parte, polemice, ironice,
persiflante, pe de alta.
Iubind mult literatura care este artă
a cuvântului, Leo Butnaru nu poate rămâne indiferent la felul în care
cuvântul este reflectat în undele oglinzii artei fiecăruia și acolo unde
spiritul său critic identifică abaterile, improvizațiile grafomanului,
veleitarului, verbul devine sulfurant, vituperant.
Nu există teme privilegiate când este vorba despre creație și creator.
Eseurile din prima parte pot fi grupate tematic în jurul unor probleme care-l
preocupă din punctul de vedere al clarificării de sine în complexa și
complicata relație cu sine și cu ceilalți, cu literatura de bună calitate. Leo
Butnaru este, structural, un poet, resorturile sale profunde îl situează într-o
ecuație singulară cu lumea cuvântului, pe care-l face viu integrându-l în țesătura gândurilor și sentimentelor sale.
Așadar, Leo Butnaru este poet, dar trebuie luat în seamă și ca eseist,
întrucât eseurile, yes-eurile,
beneficiază de aceeași dăruire reverberată în alte ecuații de sens, care dau expresie
reflecțiilor asupra actului creator. El întoarce ocheanul când spre sine, când spre alții, când spre problemele
literaturii, orientate spre relația dintre creator și creație, interesat și
de sociologia literaturii, evidentă în
interesul pentru relația creație-creator-receptor.
Privind lucrurile dinspre particular spre general, la nivelul întregului,
cele aproximativ 50 de eseuri se restrâng în albia unui discurs eseistic
individual, personalizat, cu etapele sale, cu valențe memorialistice și eseistico-critice,
având un anume ceremonial al spunerii.
E, mai întâi, autoprezentarea, un fel de captatio benevolentiae, dacă ne imaginăm aceste yes-euri ca povestiri așezate într-o
structură, ce grupează eseuri-povestiri despre el ilustrative pentru relația
Leo Butnaru par lui-même: Starea de debutant, Acum 50 de ani, poet român debutant în URSS, Săteanul de ieri scriind despre oraș, Ghinion și învățăminte, Șaptezecist,
optzecist?; Leo Butnaru despre alții, Leo Butnaru prin alții: Dinspre alții spre mine, Liviu Damian: poetul dintr-o generație de
prunci cărunți, Mărturisiri la rupere
de vremi și cutremur de destine, Jurnalul
lui Vasile Vasilache, Ere și epoci pe
sponci, Mai că boemă la Chișinău.
Acestea sunt vederile admirative spre alții, despre prietenie, apreciere,
sentimente care-i leagă pe cei care scriu, despre atmosfera literară în
Chișinăul ante- și postdecembrist.
Vederile spre sine se evidențiază în eseurile care conțin dezvoltări ale
propriei concepții literare, dezvoltate în adevărate crezuri și mărturisiri
literare în care privirea se împarte spre sine și spre literatură. Sunt
mărturisirile de credință literară, reflectări ale eului creator în oglinda
literaturii: Odiseea ondulațiilor, Creația și politica sau scurtcircuitul de
personalitate, Din vremuri în care se
modifică paradigma, Să te pui sub
semnul întrebării, În
consubstanțialitate, Probabilitatea și poezia, „Metafora absolută”, Poezia
ca dezvăț de mulțime, Note la
ierarhie sau despre numărul 33.
În tematica vederii spre alții, se relevă fațetele multiple ale
personalității lui Leo Butnaru, ca om și scriitor. Ca om, prețuiește valorile
prieteniei și limbajul său devine cald, afectiv când evocă prietenii: Liviu
Damian, Vasile Vasilache, când își exprimă admirația față de Nichita Stănescu,
evocat în trei eseuri din partea a doua: Osip
Mandelștam în românește și umbra lui Nichita Stănescu la Voronej, Nichita Stănescu la Chișinău, Despre urmele bunicilor lui Nichita Stănescu,
față de P. Istrati (P. Istrati,
deschizător de drum în spațiul literar rus), Filippo Tommaso Marinetti (Marinetti și avangardismul rus), Lev
Tolstoi (Lev Tolstoi în Moldova și Țara
Românescă. 1854).
Și când scrie admirativ, și când scrie polemic, scriitura lui Leo Butnaru
relevă spiritul critic – clar, tranșant, despărțind bine apele literaturii
pentru a distinge valoarea de impostură, adevărul de neadevăr și mistificare.
În Junimea a fost... o gașcă?,
polemistul Leo Butnaru recurge la toate armele: ironie, maliție, persiflare,
sarcasm pentru a demonta cu argumente imbatabile mistificările și denaturările
lui M.V.Ciobanu pentru care grup și gașcă sunt sinonime valoric, iar, în
acest context Junimea n-ar fi fost
decât o gașcă literară. Orice minimalizare a grupării junimiste este un atac la
reperele fundamentale ale literaturii române care afectează construcția în
întregime. Maiorescian, Leo Butnaru aplică, în aceste cazuri, sinteza generală în atac, pentru a-i
descuraja pe mistificatori, pe denigratori. Ar fi nevoie de o armată de Leo
Butnari pentru a opri ofensiva împotriva valorilor culturii noastre...
Polemic este și eseul Cititorii
mei/tăi/lui/noștri în care transpare interesul pentru receptarea operei,
dinspre cititorul autentic, interesat de propria cultivare a spiritului și de
adevărul operei. Necititorul „beneficiază” de un portret hilar: „Se întâmplă ca
vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei... Dumnezeu știe… Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.
Astfel,
cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire
sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații
rufoși de bunăvoie și «de lux» din zilele noastre. Cum nu au citit poezie
tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici
tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la
terase, prin baruri. Cum nu citeau papuașii care își puneau belciuge, inele în
nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă…”
În
consubstanțialitate dă o idee despre luciditatea în
analiză a lui Leo Butnaru. Din planul contempalției generalizatoare: „Odată ce contemporaneitatea
noastră acceptă confesiunea personală și autoreferențială nu în formule
solemne, aproape ritualice, ci în unele ușor ironice, autoironice, să zic și eu
ceva despre propria mea poezie, pe care o consider una a consubstanțialității care,
în diverse cazuri și lucrări aparte, poate integra deopotrivă aspecte,
elemente, mijloace, procedee, stiluri pe care le-au cunoscut mai multe direcții
lirice, metaforice, pe parcursul deceniilor, chiar secolelor, însă chiar de
vorbesc aici de o durată temporală, nu aceasta mă interesează, ci constantele și
caracteristicile revelate ale poeticului propriu-zis dintotdeauna și pentru
totdeauna și nu numai pe durata imagismului sau a romantismului, simbolismului sau
avangardismului. Indiferent de cuprinsurile acestor cadre periodizante,
există poezia, bună sau nu prea. Sau – ne-poezia, precum o dovedesc, fără să
vrea, mulțimi de autori care îți adjectivează apartenența (nu identitatea! – pe
aceasta nu o au) cu incertitudinile și libertinajul până la dezmăț ale postmodernismului”,
el coboară în particularitatea analizei aplicate operei, o adevărată autoscopie
livrescă: „Astfel, spre exemplificare din propriile-mi cărți, poemele din
volumul Sfinxul itinerant au o
atingere mai sesizabilă cu fenomenologia avangardismului, căreia îi este
specifică estetica și filosofia implicitului, parabolei, indirectitudinii. În
anumite cazuri am încercat tentația, ispita cvasidicteului, când, pot spune, nu
mi se revela (și mi se propunea de... mine însumi!) o «producție lingvistică
spontană» (Marcel Raymond), ci un flux de elemente poetice care, cred, apriori,
întrețineau oarecare iradieri mutuale între ele, ceea ce și avea să le facă
(foarte)-subiectiv-compatibile într-un poem sau altul”, pentru a ajunge la o
adevărată radiografie a eului/sinelui așa cum apare transfigurat în poezia Sfinxul itinerant. Poezia de aici e o reflectare
dinspre intimitatea eului profund spre conștiință, „conștiința mea”. Creatorul
este, așadar, consubstanțial operei, eul
biologic și eul creator sunt fețe
ale aceleiași personalități.
Temele prezentului literar: ierarhiile din literature, relația dintre
individualitatea creatoare și grup, ispita puterii și relația dintre creator și
putere, văzută ca un „scurtcircuit de personalitate”, generațiile literare și
relația dintre generații, toate acestea îl preocupă pe Leo Butnaru și asupra
lor meditează. Integrându-se, biologic, în generația '70, Leo Butnaru notează
că „noi, generația '70, am trăit în timpuri diferite”, „am viețuit chiar în
epoci diferite”: „Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o
epocă în alta se modifică și ceea ce înțelesesem, ca ieri alaltăieri, prin
noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el…” Un mod
original de a vedea concret celebra teză a negării
negației: noul neagă ceea ce e vechi și, la rândul lui, devine vechi.
În eseurile din partea a doua, Leo Butnaru face adevărate exerciții de admirație, folosindu-se de
instrumentele criticului și istoricului literar, adept al ideii potrivit căreia
critica nu este doar arta de a admira, ci arta
de a admira exigent.
Undeva,
Leo Butnaru face o precizare: „În literatură, limbajul, cuvintele nu
interesează atât în ipostaza lor de semnificare
cognitivă, cât în cea de percepție
imaginativă, virtuală, prin ceea ce Spraier numea «surori de imagini»”.
Ideea se aplică chiar literarității eseurilor lui Leo Butnaru, eseuri care
răspund acestei duble intenții – tranzitivă, semnificare cognitivă, și reflexivă, percepție imaginativă, întrucât informațiile despre Lev Tolstoi
sau Boris Pasternak, de exemplu, nu sunt indiferente, implicându-l, emotiv și persuasiv,
pe cititor în adevărurile relevante pentru personalitatea scriitorilor.
Clarificările
de istorie literară sunt extreme de interesante: referirile la bunicii slavi ai
lui Nichita Stănescu (Nichita Stănescu la
Chișinău), cu precizarea momentului de mulțumire adresată destinului care
l-a făcut poet de limbă română; sau explicarea numelui Jivago din titlul romanului lui B. Pasternak: în limba rusă jivago este un adjectiv în genitiv
însemnând „celui viu”. Această etimologie apare într-o explicație a lui
Pasternak însuși: „«Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul
«Dumnezeu». Ca și cum apărea un (alt) nume tainic al lui Hristos, «Jivago»
(«Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, al cărui nume,
«Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru
ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume
personajului romanului meu. Iată istoria adevarată, «substratul» alegerii. În
afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemenea unor nume siberiene sonore și
expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine»”.
Vedere dinspre alții,
vedere spre alții (Yes-euri) este o carte stimulantă, motivantă pentru cititorul dornic să știe, să
afle, interesantă prin tematică și scriitură, o carte care satisface,
deopotrivă, curiozitatea intelectuală și plăcerea lecturii. A o parcurge prin
lectură cognitiv-empatică înseamnă a-ți oferi șansa de a intra în vibrația
autenticului și a valorii adevărate.
ANA
DOBRE
25
noiembrie 2020
[*] Leo Butnaru, Vedere dinspre alții, vedere spre alții
(Yes-euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020.
