31 AUGUST 1989...

 

Organizatorii Conferinței Internaționale „Identitățile Chișinăului”, dedicată străzii 31 august 1989,  mi-au solicitat și mie contribuția/participarea. Ce temă! mi-am zis, care – să vezi! – îmi dau seama într-o clipă-două, este implicată chiar în destinul meu. Această stradă, pe durata a câtorva decenii, numită Kiev, deja de alte câteva decenii purtând emblematicul nume pentru reanimarea, revigorarea spiritului național românesc la Chișinău, în Estul pruto-nistrean al Moldovei istorice.

Dar s-o pornesc oarecât metodic, consecvent în urmărirea implicării acestei artere urbane, sui generis spiritual-culturale în destinul unui copil/elev, apoi student, culminând cu orășenizarea definitivă a acestuia.

Nu pot spune dacă, la prima mea descindeere la Chișinău, într-o excursie de cam șaizeci de ani, tovarășa învățătoare ne-o fi dus și pe strada imediat următoare bulevardului Lenin, numită Kiev. Țin minte doar plimbarea și distracția prin parcul Catedralei, pe lateralul acestuia dinspre strada Pușkin, unde ne luam avânt și lunecam pe trotuarul făcut loc de lunecuș de alții, înaintea noastră. Dezechilibrându-se în viteza lunecării, vreuna din mogâldețele ce eram se pomenea aruncată de pe pistă, bufnind, berbecește, cu capul în burta vreunui trecător care, bineînțeles, nu era orășean delicat în toate – mai înjura, mai te ajungea cu un picior în fund! „Bă, țărănoiule!”, auzeai cum agresatul îl preamărea, spre negativ, firește, pe colegul nostru făptaș care, ca fiecare altul dintre noi, nu era decât un pui de sătean de la Răut, ce dorea să-și petreacă din plin libertate ființei, la prima sa descălecare într-un oraș sadea, capitalie de re(s)publică unională. .

Dar e sigur că prima mea promenadă pe strada Kiev mi s-a întâmplat în 1964, când, în urma unor peripeții și răzvrătiri adolescentine (plecasem din școala medie din satul de peste Răut, Chițcani, unde eram subevaluat la unele materii), am fost înscris elev la școala medie Nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Atunci am făcut o tentativă de a deveni cititorul Bibliotecii Naționale, dar s-a dovedit că nu se poate: încă nu aveam pașaport, nici un alt document care să confirme locul meu de trai în oraș. „Cum să dăm noi cărți pe mâna unui necunoscut, fără repere de localizare administrativă?!”

Destinul îți corijează planurile, perspectivele, încât eu m-am văzut nevoit să mă reîntorc în sat (80 de kilometri nord de Chișinău), să-l susțin pe tatăl, care trecuse prin două complicate intervenții chirurgicale și, provizoriu, își pierduse capacitatea de muncă.

Însă destinul, spuneam, știe și să amelioreze, să te încurajeze din nou. Astfel că, chiar în zorii despărțirii de școala medie din Ciocâlteni (aveam patalama la mână, plus medalia de eminență), condus de clasa noastră a X-a C la șosea, eu porneam spre Chișinău în buzunar cu invitația de a participa la o conferință unională (adică din întreaga... Uniune Sovietică) a tinerilor literați. Recomandarea și invitația veneau din partea ziarului „Tinerimea Moldovei”, în care mi se întâmplase debutul poetic al elevului ce mai fusesem ca ieri.

În fine, ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef Axentie Blanovschi, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu prezent la deschiderea conferinței, pe strada Kiev numărul... (Să reținem: și Casa Presei avea atingere de strada Kiev, la intersecția ei cu str. Pușkin Nr. 22).  

DESPRE CARTE - DIN DOUĂ CĂRȚI

          ANTOLOGIA LEOLOGISMELOR

·  Nu citești o carte ca să înveți numaidecât să vorbești frumos, ci, eventual, să înveți să mai și taci.

·  Carte frumoasă, cu cinstea pentru cel care te-a scris, nu e nevoie să fii buricul pământului, dar uricul pământului – de ce nu ai fi?

·  Cioran: „De contat, contează numai cartea împlântată ca un cuțit în inima cititorului”. Ce facem, ascuțim cuțitele?

·  De regulă, o carte de versuri e și una de reversuri.

·  Există cărți atât de voluminoase (unele și consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten. Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.

·  Luați cărțile de proverbe din fața mea, pentru că aș putea să le deformez spre… adevăr!

· Cărțile au soarta lor. Ceea ce nu totdeauna se poate spune despre cei care le-au scris.

· Cărțile de memorii?... Trecutul e mereu ceva de restaurat, chiar de reinventat.

· Ucide fiara din tine. Însă mai întâi vezi, dacă nu e introdusă în Cartea Roșie. Sau chiar dacă e introdusă în această Carte.

· Nu e adevărat ce scria Dimitrie Cantemir despre conaționalii noștri, că, chipurile, ei ar fi cam leneși la carte. Nu, nu, ei ar dori să-și procure niște cărți, însă banii nu le ajung decât pentru băutură. Însă astăzi, când încearcă să scrie cărți (nu, nu să și citească...) oricine cui nu-i este lene, unii parcă ar căuta și partea bună a spusei lui Cantemir că, chipurile, avem un popor cam leneș la carte parcă ar fi de bine.

· Ca o condică de reclamații – cartea destinului.

· Biblia – Cartea cărților, adică a decepțiilor.

·  Cartea verde – ce bestseller! Cartea roșie – cel mai trist bestseller.

·  Iar azi, regele Solomon ar zice în Cântarea cântărilor: „Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, / pe gazelele”, în genere – pe Cartea roșie vă jur și chiar pe rezervația naturală.

·  Unele livrete de economii ar fi mai curând niște cărți roșii, de ocrotire a ceea ce e pe cale de dispariție...

·  Am descoperit că în cartea mea, „În ambuteiaj” nu am folosit cuvintele nemurire / nemuritor. E o performanță: Sau... am mai prins la minte?

·  Aceasta e recenta ediție a cărții de telefoane a orașului nostru. Deocamdată – parțial – o carte vie. Pentru că, până la ea, au mai fost câteva cărți de telefoane, deja moarte.

·  O carte născându-se din alte cărți? Cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate.

·  Ce veche, ce bătrână e cartea lui Nostradamus; carte din care izvorăsc, se risipesc vești atât de noi, de proaspete și, din păcate, totdeauna proaste.

·     Uneori, când închizi Marea Carte, sufletul tău tresare înfiorat, părându-i-se că s-a închis o capcană!

·  Unul dobă, altul dubă de carte.

·  Dacă pompierii din Alexandria ar fi știut carte, poate că salvau totuși biblioteca.

·  Și totuși, istoria scrisă seamănă mai mult a graffitti, decât a carte fundamentală.

·  Să te depășești pe tine însuți? Parcă e atât de complicat? Mai citește vreo carte, două și te-ai și depășit.

· Ieșind din biblioteca publică, vârsta a treia pocnește sonor una de alta două cărți, desprăfuindu-le. Mda, se citește tot mai puțin...

·  „Hai să ne iubim, să vedem dacă e adevărat ce spun cărțile – că iubirea învinge moartea”. „Da, pentru că s-ar putea naște un prunc...”

·  Stăpânul s-a dovedit a fi ușor nesimțit, încât, cât el a tot vorbit la telefon, oaspetele său reuși să citească aproape jumătate din inscripțiile de pe cotoarele celor câteva sute de cărți din cabinetul-bibliotecă.

·  Bineînțeles, roagă-te și în bibliotecă imensă sau doar cât o chilie – Dumnezeu se află și printre cărți, dar mai ales în ele.

·  Pustiu orizontul pustiului, unde, cu o linie vălurată, dunele subliniază cursivul din cărțile cerului.

·  Îmi amintesc de prima vacanță la mare, după care a trebuit să fac ceva extraordinar de poetic, de metaforic: să scutur nisipul dintre filele cărților pe care le citisem la plajă. Astăzi, mă întorc de la mare cu displayul tabletei nițel zgâriat de fire de nisip.

·  Biblioteca este o inimaginabilă sumă nu atât de cărți, cât de fapte.

·  Să nu crezi că nu ți se întâmplă nimic, dacă nu citești cărți.

·  Sigur că aș găsi motiv să-i critic textele. Însă el are norocul că scrie cărți voluminoase, care mă descurajează să le citesc. Cum s-ar spune, sunt niște tomuri peste care se așterne tăcerea. Inclusiv a mea.

 

Leo Butnaru

 

Desen, 

pictură, poezie...

 

 

La vârstă precoce, sufletul meu căuta să-și exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în fața culorilor, precum li se spunea, la Negurenii mei de baștină, creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Culoarea mă interesa și mă fermeca chiar și atunci, când nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori, putea fi nu doar brună, ci și roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neștiința că, până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanțe inflamabile se adăuga și un colorant sau altul.

Dar, chiar dacă ai… dar de la Cel de Sus, tu, copil într-o casă de țară, cum să ajungi să pictezi, să sculptezi, să modelezi măști din papier mâche? Și totuși, pe astea eu unul le-am încercat, le-am probat, lăsându-mă, pe un timp, acaparat de fiecare din ele sau de toate odată. Apoi, tot autodidact, am învățat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italianca).

Cel mai fidel am fost față de desen și pictură. Cumpărasem acuarele și vopsele. Ieșeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje.

Aici e cazul să-mi amintesc și de primele… „sculpturi”. Încă mic de tot, luam câte un fus din cele cu care torcea mama, depunând / aranjând pe el bucățele de plastilină, netezindu-le, modelându-le, pentru a obține vreun chip de om. Configurația fusului… amforat la mijloc îmi oferea baza viitoarei „opere sculpturale” (între ghilimele fie spus despre... fus).

Peste ani, deja destul de mulți, a fost firesc să mă întreb, să mă iscodesc pe mine însumi despre cum, de unde porniseră acele prime impulsuri spre desen, spre pictură, sculptură?...

Ar fi fost mai multe modele de inițiat și de urmat, fie și cei doi fierari, sculptați / modelați de tatăl meu parcă din două popice ceva mai mari. Era superb duetul / „duelul” muncitorilor cu barosul! Două figuri de bărbați plasate pe o pereche de tije paralele, prinse pe axe la mijloc și la glezne, astfel că, atunci când tijele-pârghii erau trase în dreapta-stânga și invers, zeloșii fierari se mișcau ritmic, lovind ba unul, ba celălalt cu ciocanele în nicovala montată la mijlocul distanței dinte unul și celălalt... (Mai târziu, prin clasa a patra, a cincea, aveam să traforez din placaj un bărbat și un urs care mânuiau în tandem un ferestrău; principiul acționării figurinelor era similar cu cel al fierarilor pe care mi-i modelase tata.)

Fierarii erau deja păpuși sadea, aproape… orășenizate, perioada de trecere spre ei fiind cea a cocuțelor rudimentare improvizate dintr-un știulete de păpușoi fără boabe, „îmbrobodit”, stângaci, cu o cârpuliță oarecare. Ce de-a ritualuri punem noi la cale cu toate păpușelele de știulete, adunate din mahala! Nunți, cumetrii, hore în sat!... Dar și…  înmormântări… Ce mai bocete improvizam la „înmormântarea” vreunei atare cocuțe, petrecute la cele veșnice de alte asemenea improvizații a chip de oameni – cocuța-preot, cocuța-dascăl, dar înaintea lor – cocuțele mamă și tată, părinți  răpuși de durere, când dădeam țărână peste cocuța-fiu sau fiica lor, jelită sfâșietor de toată lumea gâgâlicilor…

UN NOVATOR ÎN POEZIA AMERICANĂ

 

Din poezia lumii

Stephen CRANE

(1871 – 1900)

 

Traducere și prezentare: Leo BUTNARU

 
Poet și prozator, promotor al naturalismului și realismului în literatura americană. În scrierile sale a evocat, cu un realism acut, în special lumea interlopă newyorkeză. A influențat considerabil literatura țării sale, fiind considerat unul dintre cei mai inovativi scriitori de la confluența secolelor XIX și XX. Ernest Hemingway l-a inclus printre autorii care trebuie citiți.
Selectiv, din bibliografie: „Maggie, fată a străzilor” (1892), „Semnul roșu al curajului” (1895), „Mama lui George” (1896), ”Războiul este blând” (1898), „Răni în ploaie” (1899).
 
 
*     *     *
 
Călăreții negri veniră dinspre mare.
Zângăneau din sulițe și scuturi;
Mai băteau din copite potcovite, din pinteni,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.
 
 
*     *     *
 
Trei păsărele stau pe o rămurea
A piroteală.
Prin preajmă le trecu un om și ele
Își dădură ghionți cu subînțeles.
 
 „El crede că poate cânta”, vorbiră-ntre ele
Și, dându-și căpșoarele de spate, se prăpădeau de râs.
După care cu sinceră compasiune
I-au tot privit pe urmă.
Ce curioase și hazlii erau
Cele trei păsărele de pe ram.
 
 
*     *     *
 
În pustiu
Am văzut o creatură goală, bestială, care,
Chircită la pământ,
Își ținea propria inimă în mâini
Și mușca, înfuleca din ea.
Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”
„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura.
„Dar îmi place
Că este amară
Și încă pentru că-i inima mea”.
 

ION CREANGĂ NU A VRUT SĂ RĂMÂNĂ LA OTOMANI...

 

ÎN CVASI-OCCIDENT, 

SEMI-ORIENT. 

ȘI INVERS
 
        Răspunzând la chestionarul „României literare” (Nr. 17-18, 2021) despre prima vizită dincolo de cortina de fier, menționam și faptul că, în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem.
        Cum a fost?

      Pe 13 mai 1991, ora 8.00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre Istanbul. Se fumează abitir, se vorbește bișnițărește, personajele, în majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă, măturătoare la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de argint. Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese preîntâmpinată până și de șoferul turc, să nu riște, însă prostia a împins-o în prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel și, în românește, întreabă de „dna de la Chișinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de intrare în Turcia. La fel o pățește și un bleg nebărbierit de la Chișinău, el păgubind 150 de mărci germane.

Staționările în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante și, firește, enervante. Drumul de peste 20 de ore nu-ți prea procură liniște și plăcere. Borfășismul și cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.
    Ajunși la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia peste 9 zile, la întoarcere.
Primele impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală, cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare și… ioc parale în buzunarele celor veniți din Chișinău, București sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustorași fac ei ceva lire sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, mărfuri multe în Turcia, puține în țările din care vin ei, unde le realizează la prețuri cât de cât convenabile.
    La Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților „Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100 de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
    Te oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul „Altînșik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenție sporită, cu care noi nu prea suntem obișnuiți.
Trafic de circulație infernal, non-stop. În Ankara se construiește metroul și automobilele sunt direcționate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4 dimineața, prin difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor: „Allah akbar, Allah akbar!” Iar oboseala ne face să ne obișnuim cu vârtejirile sonore.
Oficiul dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești. Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia, simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
    Cu o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate la Ambasada României. Discuție dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul din șoferii ambasadei, polițiștii turci îi arată simpatie și-l cruță, absolvindu-l de anumite sancționări posibile. În 2 luni, șoferul a deprins binișor limba turcă. Polițiștii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care o are pe frunte și amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort știu ele pe cine trimit în țări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman și Liviu.
Turcia e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul lui Atatürk. Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă de Frontul Popular Azer.
Mausoleul – uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î. e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite, celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe. Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
    Rețin că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre. Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de proporții într-un sector din Ankara.
    Prin restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic, nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă șansa de a viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am tradus-o astfel: „Nici printre morți, nici printre vii nu este cel care trăiește”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuția translatorului, i-am înțeles mesajul.
    Din Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă, programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și sportului, zi de bairam, și la Konya am nimeri la… uși închise.
    Plecăm spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine, redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care, observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă considerabil.

DINCOACE, DINCOLO...

 

DINCOLO DE CORTINA DE FIER. PRIMA CĂLĂTORIE ÎN OCCIDENT

Când ați călătorit pentru prima dată în/spre Occident? În ce împrejurări? Care sunt amintirile cele mai pregnante ale acelei călătorii?

Leo Butnaru

Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului... Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să... emigrez), abia în 1987...Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance”, care, cunoscătorii de engleză, ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii”, dar și „Lumea Renașterii”. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.

Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi înlocuiau, dislocau în firea, în memoria mea alte sentimente cam diametral opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!

Apoi ar mai trebuie să precizez: în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient, în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care venisem în ea.

Dar, în noiembrie 1994, mă pomeneam, cum ar veni, în plin Occident, în Grecia!

Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Hefes, Pergam, Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria, Spania, Anglia... (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi, basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor...)  Din păcate, trei din minunații colegi cu care am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac, Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.

            Țin minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi (... mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am hoinărit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dăduse o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

            Apoi, coborând în Piața Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe atunci, era încă minunea „simplă” a telefoniei de viitor: cartela ... globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Abia atunci conștientizam că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia și măreția lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a luat sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.

O CARTE RĂMASĂ PE PRAGUL TIPOGRAFIEI...

Acum 38 de ani, pe 28 aprilie 1993, era semnată foaia de parcurs (spre... tipografie) a primei mele cărți de poeme, traduse în rusește de Victor Ciudin. Se numea „С субботы на воскресение”, preluând titlul cărții mele a doua de poeme, „Sâmbătă spre duminică”, pe care o publicasem cu 10 ani înainte (1983). Era la editura „Hyperion”, până mai ieri – „Literatura artistică”. Însă, precum își amintesc unii, a explodat sălbatic inflația, economia se dezumflase ca un balon de săpun post-imperialist-sovietic, încât a rămas dincolo de linia de plutire prin spațiile internaționale ale literaturii și prima mea carte tradusă. Reproduc aici coperta ei (autor: Iar. Olliinîk) și fișa de parcurs, semnată de redactorul superior L. Nikolaeva. De atunci, unele din poemele din manuscrisul needitat au apărut în presa rusă, în unele din cele câteva cărți, publicate la Moscova. Poetul, traducătorul și prietenul Victor Ciudin a plecat în Rusia, pierzându-se pe undeva prin imensele ei spații. Eu unul însă cred că, dacă rămânea la Chișinău, avea numai și numai de câștigat, muncind inspirat la traducerea literaturii panromânești.

Însă... iată coperta, iată amintirea...

P.S. Ah, da: tirajul planificat, nici mai mult, nici mai puțin, decât... 5 mii de exemplare...