Paul VALÉRY (1871 – 1945)
S-a născut în Sète. După absolvirea
liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același
an publică primele versuri de nuanță simbolist (în „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se
stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane
Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar
Degas.
Poemele din perioada 1889-1898, afine
creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu
(„Album de vers anciens”, 1921).
Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să
fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând
reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de
la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor
resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.
În anii 1894-1900 este redactor cultural la
ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey,
directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet
oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul
următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie
la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze
cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de
administrator al centrului universitar din Nisa.
Principalele sale cărți de poeme: „La jeune
parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920),
„Charmes” (1922).
Rodii
Rodii mari întredeschise
De excesul semințelor,
Eu cred că văd frunți distinse
În raza desfacerii lor.
Soarelui cășunându-i chin,
Rodii în două crăpate,
Aveți orgoliu cât șapte
Să sfărmați pereți de rubin.
Iar dacă uscata scoarță
Presată de mare forță
Erupe-n salba mustului
Raza din astă ruptură
Trezi visul sufletului
Cu zvelta-i arhitectură.
Insinuant
O, curbă, și tu, meandru,
A minciunii ascunzătoare,
Există meșteșug mai tandru
Decât această lentoare?
Eu știu încotro țin cale,
Să te duc acolo râvnesc.
Neșansa viețuirii tale
Nu cumva să o sporesc.
Deși zâmbind, se pare
Cu mândrie ce radiază,
Atâta libertate oare
Nu te dezorientează?
O, curbă, și tu, meandru,
A minciunii ascunzătoare.
Să aud cuvântul tandru
Aștept în continuare.
Moarta falsă
Umil, tandru, pe mormânt fermecător
Cu insensibil monument
Cu umbre, pustiu, amor risipitor
Formează-al grației chip somnolent,
Căci eu mor, mor, peste tine cad absent,
Însă abia căzut pe sumbrul mormânt
A cărui criptă fierbinte mă cheamă departe,
În aparenta moarte viața revine,
Tremură, deschide ochii, sare să rupă
Și mă sfâșie cu o altă moarte
Decât viața mai scumpă.
Interior
Sclava cu ochi migdalați plini de lanțuri
fine
Îmi schimbă apa florilor și-n ghețuri
vecine
Se-afundă, apoi pe pat tainic mâinile-și
pune,
Închizând o femeie între zidăriile bătrâne
Care în reveria mea ce e numai decență
Îmi trece prin priviri, păstrându-le
absența,
Cum ar trece prin sticlă soarele, înaltul,
Și rațiunea pură, reglându-și aparatul.