YVAN GOLL - NOUL ORFEU

 

Din poezia lumii

 

Yvan GOLL (1891-1950)

 Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).

Prezentul grupaj e din volumul  Le Nouvel Orphee (1923) / Noul Orfeu (1923)

 

În traducerea lui Leo BUNTARU

 

Patru cântece pentru ea

            

            I

 

Să transformi mansarda într-o oază!
Caravana hornurilor merge
Auto-Dromaderele bulevardului sunt departe!
Palmierii cântecului tău fac umbră
Amintește-mi de lungile bărbi roșcate ale poporului tău
Și de peștele-fericire din Mărea Roșie
O toarnă-mi (Toarnă-mi Rebecca)
Verdele lichior al ochilor tăi visători.
            
            II
 
Ia mantiile întregii mele iubiri
Pe umeri tăi prea temători:
Nu tuși! Acopere-te cu suspinele mele calde!
Voi alunga muștele stacojii de la febra ta
Și iată baticul din lână maro
Din privirea mea care alungă frigul iernilor
Inima ta își va găsi izvorul
 
            III
 
Trandafirul Mareșalul-Niel: SOARE
Înflorit pe tulpina înclinată a unui meridian
Și seară de seară petalele tale eterne
Și în fiecare noapte frunzele voastre eterne
Mor
Dar acest trandafir născut într-un pahar cu apă
Ghețari vertiginoși în care bate greu
Marele clopot al inimii mele
Roză îmbobocind în mâna lui matinală:
Și tu te vei dezbrăca atât de repede?
 
            IV
 
Dacă nu aș fi decât țigara aceasta
Umil parfum din care se naște Orientul plural
Flacără pe durata a trei minute –
O, câtă eternitate de trăit!
Stea roșie iradiază ochii tăi înserați
Fluturași sinucigându-se în gazul albastru al ochilor tăi
A muri, a muri acolo unde începe sufletul tău:
Să nu fie decât scrum! Întrucât
Tot ce moare într-o zi devine Phoenix!
 
Mică trilogie alpină
 
1. Valea
 
Pentru a culege flori de nu-mă-uita
În luncă
Ne udăm picioarele
Un prun
O face pe sentimentalul
Cu lacrimile lui violete
Pe-aici sunt vaci
Fete blonde:
Pace, eternă prostie.
            
 2. Muntele
 
Îmi simt inima roșie
Bătând contra pietrelor
O deschid ca pe o bombonieră
Și ofer tuturor
Sufletul meu albastru-celest
Este un nor
Stânca ce mă așteaptă deja de o sută de mii de ani
Capre de munte încrezătoare în fiece destin
Cimbru umed de dragostea unei zeițe
Eu plâng în aceasta imensitate
În care nu sunt decât un simplu om.
 
             3. Ghețarul
 
Zăpadă murdară
Fardul se estompează
Într-un cer vechi
Soare mucegăit
Reziduuri ale eternității
Întreaga bandă a zeilor fugi
Ce să fac cu brațele mele?
Nu mai am pentru ce mă ruga
Claritatea e orbire
Dumnezeu e moartea
Ce coboară din nou
Cu năvalnice lupte
Coboară din nou
Spre viață, dragoste, cafea cu lapte

 

Noul Orfeu 1917

ISTORIE, ZARURI

 

Leo BUTNARU                                               Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa

 

Copil pe drum

 

Odată, în poarta curții noastre din Negureni, gândind ca un copil ce eram, am avut totuși prima revelație de om matur: nicicând și niciunde nu există atâta spațiu de cât ar avea nevoie copilăria! Din timpurile de tristă-veselă amintire, de – aproape ca la Esenin, era „o tristețe veselă în rumeneala zării”...
Altă dată, în prag de toamnă, când prin văzduh pluteau atât de mulți funigei, eram copilul ce străbătea un drum pe laturile căruia se mai vedeau semne din marele război – tranșee în ruinare, gropi de la explozii, șenile dispersate și alte fiare ruginite, uneori pe acel drum apărând și foști oșteni în cârje sau cu mânicile cămeșilor goale, prinse sub centuri; pe drumul pe din părți cu semnele lanurilor încă secătuite de secetă, de devastatoarea foamete, deportări bolșevice și sărăcie colhoznică...
Atunci eu, copilul, priveam îngrijorat în jur, de parcă abundența de funigei s-ar fi putut isca din destrămarea ieftioarei și unicei mele perechi de șosete, pe care mi-o pusesem în zi de duminică...
Era în copilăria mea sătească, în care printre experiențele acumulate venea și cea de-a putea deosebi, chiar legat la ochi, cum ar mirosi țărâna unei gropi săpate pentru beci sau pentru sădit pom și a celei săpate pentru mormânt.
Era în copilăria mea când, îmi amintesc, se întâmpla să alerg, să tot alerg din răsputeri întru întâmpinarea Lui și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună că nu aș alerga în direcția cea bună, pentru că Dumnezeu e pretutindeni. (Astăzi, în acceleratorul Fermilab savanții caută Particula Dumnezeu, iar eu, în sufletul meu, caut Particula Copilărie care este infimă particulă din Particula Supremă.)
Pe atunci, de se întâmpla ca, printre aplauzele de pe Pământ, sau din horele cu bătăi de carâmbi Dumnezeu să distingă și micuțele aplauze de copil, evanghelistul scria: Și a auzit Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a opta. Azi, însă, când copilului i se spune că a fost găsit în varză, el întreabă îngrijorat: „Dar era o varză ecologică?”...
Și iată, chiar azi, în fața computerului, eminamente când imprim acest text, îmi amintesc destul de limpede că, în loc de internet, computer, iPhone Aplle, în copilărie eu am avut copilărie., în care se întâmpla de-a mă gândi să cânt cât mai tare un cântec despre fluturi, încât aerul vâlvorat al respirației mele cântătoare să ajute fluturii despre care cânt să se înalță, să zboare.
Azi, acum cumpănind, e de înțeles că epoca părinților noștri se deosebea de epoca noastră, cum s-ar fi deosebit un copil la ora de istorie pus la colț cu genunchii pe coji de nucă de copilul de mingi cu genunchii pe pernuța de la marginea terenului de tenis, undeva în preajma arbitrului ce mijlocește istoria meciului. (În a pedepsi un copil pentru vina sa sunt necesare 3 colțuri: unul pentru copil, altul pentru mamă, celălalt pentru tată...)
Azi, acum, când se știe, sau nu se prea știe, sau doar se presupune pentru cine bat clopotele. Însă e sigur că acești clopoței prinși la undițe și zdruncinați smucit de trasul peștilor bat pentru copilăria mea. Care deja e la Paștele căluților de lemn…

Vizită la Moscova

Trec prin preajma mausoleului lui Ivan Tutankhamon sau așa ceva – ba nu – altfel: trec prin preajma mausoleului lui – aha! – Lenin, iar de pe un meterez din zidul Kremlinului (observă ghidul meu P. Goldin, poet) Nikolai Ivanovici Pirogov (1810–1881) face promotion (citit: promoușn) balsamului contra dușmanilor naturali sau poate firești.
Trec și îmi amintesc de două lucruri, mai bine zis de un om și de un lucru – că:
1/ (primo) mausoleul a fost construit de un concitadin de-al nostru, ai putea spune, dat fiind că Șciusev-arhitectul s-a născut la Chișinău în casa-muzeu (atunci ne-muzeu) imediat în spatele căreia începe curtea prozatorului Vasile Vasilache. Exact, pe cuvânt de onoare, plus sfatul pentru neîncrezători – aceștia să consulte Cartea de telefoane a Uniunii Scriitorilor (din Moldova, dar și din România) în care, la pagina 51, pot afla că prozatorul și traducătorul Vasile Vasilache locuiește pe str. Șciusev Nr. 79, după casa în care s-a născut Șciusev, peste ani – proiectantul mausoleului, pe lângă care trec, vă spuneam, etc. la Moscova.
2/ (secundo) din câte știu, cel mai bun balsam se producea la Riga și, într-adevăr, ajuta contra dușmanilor naturali și poate firești, dar și nefirești (precum a fost să zicem Uniunea Sovietică).
Acmu, dragă lectoris in fabulis, stau eu și îmi zic că sau s-au încălzit relațiile între Moscova și Riga și doctorul Onișcenko nu a embargouat și balsamul leton, precum vinurile moldovenești și pe cele georgiene, sau că balticii și cu rușii au dușmani naturali comuni, ceea ce nu mi se pare firesc, astfel că, trecând pe lângă mausoleul lui Lenin, îmi zic că balsamul și îmbălsămarea sigur că nu vor ajuta veșnic; zic în contrapondere cu naturalistul Nikolai I. Pirogov, dându-i dreptate poetului (și sculptorului) Dmitri A. Prigov (n. 1940) dintr-o serie de poeme-obsesii a sa despre Lenin (vă reproduc două) spune următoarele:
A/
Era o seară rusă meridională
Soarele apunea
Alergând inutil dintr-un capăt în altul
Umbrele se-așterneau, în bluză albă
Sau în neagră
Ba nu, totuși în albă
Eu mergeam împreună cu tine și văd
O denivelare îngustă și ți-am zis:
Dragul meu, privește! – că ăsta-i chiar
Mormântul lui Lenin! –
Dar eu știam
B/
Odată târziu în lung de râu
Mergem noi și iată că vedem: cu forță grea
Trag și trag pescarii oareceva
 Și privim – păi ăsta e chiar
Mormântul lui Lenin
Reproduc doar atât din minunatele poeme-obsesii „despre” Lenin ale colegului Dmitri A. Prigov (al doilea din ele nu vă amintește de tabloul lui Repin Edecari pe Volga?).
Păi, conchid eu, dacă e vorba totuși de mormântul, nu de mausoleul lui Lenin, înseamnă că balsamul și îmbălsămarea deja nu mai ajută, nu... Basta... 

BOEMĂ SAU TRISTĂ, TRAGICĂ POEMĂ?...

 

Leo BUTNARU

                                                                      BOEMA LA CHIȘINĂU

 

Pe timpurile comunismului, la Chișinău, ca și la București sau Iași, o parte din junețile literare cam avea necăjite și încrâncenate propensiuni etilice. Se bea în draci. Și dracii dezlegau limbi și dilatau pâlnii de urechi.
    Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.

CÂNTEC DE ÎNCHINARE TOMULUI PE CARE L-AM ARS

 

Din poezia lumii

André GIDE
(1869 – 1951)

 
S-a născut la Paris, fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În 1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită, pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de Congo (1927) și Ciad (1928). În timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”, ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și cinematografie.
În 1947 i se acordă Premiul Nobel, devine doctor honoris causa al Universității din Oxford.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892), Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte (1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon. Patru dialoguri socratice (1911).
 

                                         În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

Cântec de închinare tomului pe care l-am ars
 
Sunt multe cărți diferite. Unii le citesc
Stând pe marginea scaunului, în banca școlară.
 
Altele-s pentru citit la drum
(Când le alegi contează și formatul lor);
Există cărți pentru păduri și pentru câmpuri,
Et – spuse Cicero – nobiscum rusticantur¹.
Existe cele citite cu atenție sporită
Și altele ce adună praful prin cerdac,
Unele ne fac să credem în bine,
Altele ne duc la disperare.
Unele ne dovedesc: există Dumnezeu,
Iar altele ne spun: ba nu se poate.
Există cărți doar pentru bibliofili
Și cărți ce întrunesc elogiile unei
Întregi cohorte de critici celebri.
 
Există cărți despre albinărit –
Considerate de profil îngust.
Altele sunt despre natură. De le citești,
Deja nu-ți vine să ieși la plimbare.
 
Există cărți ocolite de înțelepți,
Însă ele plac copiilor.
 
Apoi există mulțimi de antologii – în ele
Adună ce-i mai bun. Nu contează ce.
Unele ne învață să iubim viața,
Iar altele avuseseră autori sinucigași.
Unele seamănă invidie, pe când altele
Recoltează ce alții au semănat oriunde.
 
Există cărți ce dăruiesc lumină,
Pline de minuni și încântare.
Sunt din cele dragi ca frații, care-s
Chiar mai buni decât noi.
Iar stilul altora e-atât de neobișnuit,
Oricât l-ai descifra, rămâne încețoșat.
 
Nathanael², când va fi să ardem cărțile toate?
 
Pe unele nu face să dai barem un sfanț,
Altele-s cu pilde pentru calicime.
 
Sunt și din cele a căror slove-s mângâietoare
Ca freamătul de frunze în amiază.
Printre ele fiind și
Cartea pe care-n vremi trecute Ioan
Pe Patmos³ o devorase grăbit, ca șobolanul.
(Dar mai bine-i să mănânci zmeură) și ea
Îi umpluse viscerele cu-amărăciuni,
Provocându-i șiruri de vedenii.
 
Nathanael! Când va fi fă ardem cărțile toate?!
 
1897
________________
1. Gide modifică fraza lui Cicero pernoctant nobiscum, peregrinantur, rusticantur (petrece noaptea cu noi, străbătând țara). Gide însă reține doar aluziv Et nobiscum rusticantur = Și cu țara.
1. Nathanael – Nathanael din Cana-Galileea a fost un adept sau discipol al lui Isus, menționat doar în „Evanghelia după Ioan”.
3. Sfântul Ioan de Patmos e numele autorului Cărții Apocalipsei. Potrivit textului biblic, el trăia pe insula grecească Patmos.
 
 

ANTOLOGIA ASFALTULUI 2021 Vara-toamna 2021

VERSURILOR MELE, SCRISE ATÂT DE DEVREME...

 

Marina ȚVETAEVA                                           
     (1892 – 1941)

        S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de șase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci și în poloneză, finlandeză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția lui V. Briusov, M. Voloșin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătorește cu Serghei Efron, care avea să lupte în unitățile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). În 1925, se stabilește în Franța. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați fiica și soțul, acesta fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 și 16 ani mai înainte, alți mari colegi ai ei – Maiakovski și Esenin. 

A editat cărțile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de șobolani” (1925), „Poemul sfârșitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 

*      *     *
 
Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să știu că aș fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,
 
Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,
În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,
Versurilor mele despre tinerețe și moarte,
– Versurilor necitite-n orișice sfere! –
 
Aruncate prin praf de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.
 
1913
 
*     *     *
 
Fără soroc corăbiile nu pot pluti
Și să cânte privighetori.
De atâtea ori am vrut a trăi
Și să mor – tot de-atâtea ori.
 
Ca în copilărie, obosind de loto,
Mă ridic, jocul spre-a-l abandona,
Fericită a nu crede că
Și alte lumi ar putea exista.
 
1915

O RECENZIE LA PANORAMA MINIATURII POETICE

Adrian ȚION

MINIATURI LIRICE DIN MAREA LITERATURĂ RUSĂ

 
Focalizarea pe arta miniaturală denotă o preocupare ce ține de rafinament, gust estetic exersat pe finețea și scrupulozitatea nuanțelor. Destinul a stilizat de-a lungul tim­pului sensibilități artistice în stare să îmbră­țișeze creativitatea în arta miniaturii vizuale sau textuale. S-ar părea că prioritatea aparține Orientului în dublu triaj valorizator: pictural și literar. De la stampa japoneză cu accent pe detaliu la forma concentrată de lirism haiku și catrenele lui Omar Khayyam, amin­tesc aici și pe Orhan Pamuk, revalorizatorul „artei miniaturiștilor” din Orient în romanul său Mă numesc Roșu, genul scurt și foarte scurt a făcut furori în multe culturi asiatice, devenind manierism și canon. Dar orienta­rea spre miniatură nu e exclusiv de sorginte orientală. În operele multor poeți de pretu­tindeni se găsesc structuri miniaturale ce oscilează între terțină, distih sau poeme într-un vers, alcătuind spuză de lirism condensat, explicitat astfel de Arsen Mirzaev (unul din­tre miniaturiștii ruși): „Motiv de miniatură/ Tot ce e mic/ uriaș e.../ Precum/ VIAȚA”.
Spre poezia de scurtă respirație (cel mult 13 – 14 versuri) s-a îndreptat poetul și tra­ducătorul Leo Butnaru atunci când și-a pro­pus să traducă și să cuprindă cât mai mulți autori din vasta literatură în limba rusă. Rezultatul acestei munci titanice îmbracă forma materială a două volume urieșești, (peste 1000 de pagini fiecare) înscrise sub titlul Panorama miniaturii poetice ruse (Edi­tura TipoMoldova, Iași, 2020) având pe coperte imagini de o caldă empatizare cu farmecul inegalabil al pădurilor de mesteceni din imensitatea întinderilor rusești.
Demersul scriitorului Leo Butnaru este un veritabil act de cultură trecut prin filtrul sensibilității unui stilist atașat de poezia rusă cu fervoarea unui îndrăgostit biruit de scân­teierea metaforei, de calea spre cer a poeziei Trei decenii de selecții și traduceri i-au luat poetului Leo Butnaru pentru a alcătui această antologie subiectivă, de suflet, lansând cititorului invitația unui vademecum pasionant prin poezia rusă din secolul XVIII până în secolul XXI. Astfel că periplul con ­ține, în doze inegale de lirism, 20% clasicism, 40% avangardism și tot cam 40% postmo­dernism. Concentrația de exeget al avangar­dismului e evidentă în alegerea traducăto­rului.

Făcând o acoladă între clasicitate și modernitate, autorului însuși i se pare că monu­mentala lui lucrare e mai mult decât o anto­logie și așa este. Perioada socialistă, numită „a treia literatură” e bogat reprezentată, vădit apropiată traducătorului, de la versurile ce au circulat în samizdat până la explozia de verboludicitate din ultimele decenii, anunțată de glasnostul gorbaciovian, o adevărată poe­zie a descătușării. Nu e de mirare că termenul samizdat a fost lansat de un rus, scriitorul Nikolai Glazkov. Unii din autorii antologați au murit prin gulag, alții au trecut prin el, lăsând urme adânci în creația lor. Iubirea pentru unii dintre poeții prezenți în carte e atât de mare încât li se acordă 70 / 60 de pagini (cât o virtuală plachetă de versuri fie­căruia), printre ei Osip Mandelștam, Vera Pavlova, Ian Satunovski, Anna Ahmatova, Maina Țvetaeva, în vreme ce Pușkin are doar două pagini de epigrame virulente. Dar nu poeții celebri stârnesc interesul cititorului, cât autorii versurilor interzise de cenzura sovietică, în care transpar eforturile supra ­viețuirii sub dictatură. „Ferice de cel ce supraviețui istoriei Rusiei” se entuziasmează amar Vladimir Perelmuter. Serghei Sighei, un avangardist sui-generis, observă că în „piața roșie/ și moartea e roșie”. Tatiana Sel­vinskaia își motivează demersul astfel: „Cu versurile mă apăr de destin”. Pentru Andrei Sen-Senkov poezia e „căsuță pentru epitete”. Atașamentul sacrosant față de pământul natal e talantul de trecere în eternitatea memoriei, atât la furtunosul Maiakovski (”Eu aș fi vrut/ să trăiesc/ și să mor la Paris,/ de n-ar fi existat/ un astfel de pământ -/ Mos­cova, firește”) cât și la Andrei Voznesenski (”Eu trăiesc în Rusia – între zăpezi și sfinți”). „O Petrograd,/ Cum să nu te cânt,/ Strân­gându-mi de gât/ A versurilor ștreanguri” suspină melodramatic Ivan Afanasev-Soloviov. Dar problematica lirismului actual nu rămâne cantonată în spațiul rusesc. Aleksei Parșcikov scrie despre „o fermă în Califor­nia”, iar A. Radașkevici descrie „Lacul Michi­gan”. Deschiderea are în vedere și recuperarea poeziei din diaspora. Din fondul ideatic al poeziei contemporane răzbate forța orto­doxismului slav care a învins ideologizarea cretinoidă, stabilind corespondențe tematice livrești cu marea poezie a lumii. Surprinză­toare sunt versurile din Marc Chagall făcând un liant fecund, simpatetic, între pictura sa și reprezentarea unui „înger peste acoperi­șuri”. Ilya Ehrenburg amintește despre „acei români” întâlniți, probabil, printre avangardiștii epocii. Lui Gorki i s-au găsit câteva versuri din Basme despre Italia. Colecția e de-a dreptul răvășitoare prin dimensiuni și calitatea transpunerilor versurilor.
Această vizită la poeții ruși, propusă de Leo Butnaru, este un regal livresc de pro porții impresionante, un exemplu ambițios și con­vingător de a arăta câtă liricitate fremătătoare poate încăpea în marea literatură rusă.

◆