CÂNTEC DE ÎNCHINARE TOMULUI PE CARE L-AM ARS

 

Din poezia lumii

André GIDE
(1869 – 1951)

 
S-a născut la Paris, fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În 1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită, pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de Congo (1927) și Ciad (1928). În timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”, ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și cinematografie.
În 1947 i se acordă Premiul Nobel, devine doctor honoris causa al Universității din Oxford.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892), Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte (1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon. Patru dialoguri socratice (1911).
 

                                         În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

Cântec de închinare tomului pe care l-am ars
 
Sunt multe cărți diferite. Unii le citesc
Stând pe marginea scaunului, în banca școlară.
 
Altele-s pentru citit la drum
(Când le alegi contează și formatul lor);
Există cărți pentru păduri și pentru câmpuri,
Et – spuse Cicero – nobiscum rusticantur¹.
Existe cele citite cu atenție sporită
Și altele ce adună praful prin cerdac,
Unele ne fac să credem în bine,
Altele ne duc la disperare.
Unele ne dovedesc: există Dumnezeu,
Iar altele ne spun: ba nu se poate.
Există cărți doar pentru bibliofili
Și cărți ce întrunesc elogiile unei
Întregi cohorte de critici celebri.
 
Există cărți despre albinărit –
Considerate de profil îngust.
Altele sunt despre natură. De le citești,
Deja nu-ți vine să ieși la plimbare.
 
Există cărți ocolite de înțelepți,
Însă ele plac copiilor.
 
Apoi există mulțimi de antologii – în ele
Adună ce-i mai bun. Nu contează ce.
Unele ne învață să iubim viața,
Iar altele avuseseră autori sinucigași.
Unele seamănă invidie, pe când altele
Recoltează ce alții au semănat oriunde.
 
Există cărți ce dăruiesc lumină,
Pline de minuni și încântare.
Sunt din cele dragi ca frații, care-s
Chiar mai buni decât noi.
Iar stilul altora e-atât de neobișnuit,
Oricât l-ai descifra, rămâne încețoșat.
 
Nathanael², când va fi să ardem cărțile toate?
 
Pe unele nu face să dai barem un sfanț,
Altele-s cu pilde pentru calicime.
 
Sunt și din cele a căror slove-s mângâietoare
Ca freamătul de frunze în amiază.
Printre ele fiind și
Cartea pe care-n vremi trecute Ioan
Pe Patmos³ o devorase grăbit, ca șobolanul.
(Dar mai bine-i să mănânci zmeură) și ea
Îi umpluse viscerele cu-amărăciuni,
Provocându-i șiruri de vedenii.
 
Nathanael! Când va fi fă ardem cărțile toate?!
 
1897
________________
1. Gide modifică fraza lui Cicero pernoctant nobiscum, peregrinantur, rusticantur (petrece noaptea cu noi, străbătând țara). Gide însă reține doar aluziv Et nobiscum rusticantur = Și cu țara.
1. Nathanael – Nathanael din Cana-Galileea a fost un adept sau discipol al lui Isus, menționat doar în „Evanghelia după Ioan”.
3. Sfântul Ioan de Patmos e numele autorului Cărții Apocalipsei. Potrivit textului biblic, el trăia pe insula grecească Patmos.
 
 
 
Cântecul rodiei
 
Cu siguranță, trei boabe de rodie
au fost suficiente pentru a-i aminti Proserpinei...*
 
Multă vreme va fi să vă căutați
Fericirea imposibilă pentru suflet.
– Bucurii ale cărnii și bucurii ale simțurilor
Fie un altul să vă condamne,
Amare bucurii ale trupului și simțirii –
Altul să vă judece, eu nicidecum.
 
– Cu adevărat, Didier, filosof fervent, te admir
Odată ce credința în gândul tău nu bucură mintea
Nu crezi într-o alta mai preferabilă.
Dar nu în toate mințile se pot întâmpla astfel de iubiri.
 
Apoi bineînțeles, de asemenea iubesc
Ale sufletului înfiorări mortale,
Bucuriile inimii, bucuriile minții  –
Însă pe voi vă cânt eu, plăcerilor.
 
Bucuriile cărnii, tandre ca iarba,
Fermecătoare ca florile gărduceanului viu
Se ofilesc sau se tund mai repede decât lucerna pe șes
Pe care spiritul rău le face să se risipească-ndată ce le atingi.
 
Văzul – cel mai tulburător dintre simțurile noastre...
Tot ce nu putem atinge ne întristează;
Mintea prinde gândul mai ușor
Și fie ca mâna noastră să aibă ce ochiul râvnește.
– O! poți atinge orice îți dorești, –
Nathanael, și nu căută posesie mai deplină.
 
Cele mai dulci bucurii ale simțurilor mele
Vin după setea pe care mi-o potolesc.
 
Cu siguranță delicioasă este ceața,
Pe măsură ce soarele răsare peste câmp – delicios e și soarele –
Delicioase ne sunt picioarele desculți pe pământul înrourat
Și pe nisipul răzmuiat al țărmului de mare;
Delicioasă pentru scaldă era apa de izvor;
Să sărut buzele necunoscute pe care buzele mele le-au atins în umbră...
 
Dar uite, fructe – fructe – Nathanael, ce e de spus?
 
– O! că nu le-ai cunoscut,
Nathanael, asta mă duce la disperare...
...Miezul lor era fraged și suculent,
Savuros precum carnea ce sângerează,
Roșu ca sângele picurând din rană.
…Astea nu pretindeau, Nathanael, vreo sete specială;
Au fost oferite într-un coș de aur;
La început gustul le era neplăcut, nespus de insipid;
Nu amintea de gustul niciunui fruct de pe meleagurile noastre;
Amintea de gustul guavei răscoapte
De se părea că miezul lor deja este mort
Și amărăciunea îți umplea gura,
Încât puteai scăpa de ea doar mâncând un alt fruct;
Abia după aceea, dacă mustirea continua
Venea momentul de a o savura;
Și acest moment mi s-a părut mult mai plăcut,
Iar miezul deveni mai puțin grețos.
Coșul a fost golit rapid...
Și doar ultimul fruct l-am lăsat
Fără a-l împărți între noi...
 
Vai! După aceasta, Nathanael, va spune gura noastră
Ce-a fost acea ardentă amăreală?
Nicio apă nu ar putea-o spăla –
Jindul pentru atare fructe ne-a chinuit sufletul din plin.
Trei zile, în piețe, le-am căutat;
Însă vremea deja le trecuse. –
În călătoriile noastre, Nathanael, unde am găsi
Alte fructe noi pentru a ne provoca necunoscute pofte?
 
1897
______________
*Proserpina să țină minte – Proserpina – la romani, Persefona – la greci, zeița lumii morților. O dată, în timp ce culegea flori, pământul s-a deschis și a înghițit-o. Deși Ceres îl convinge în cele din urmă pe Jupiter să-i înapoieze fiica, Persephone nu mai poate reveni pe pământ: ea apucase să mănânce câteva semințe de rodie, act de magie a dragostei, care o va face să nu se mai poată despărți de răpitori.
 
 
*     *       *
 
Sunt unele fructe pe care le mâncăm pe terase.
În fața mării la apus de soare.
Iar altele-s confiate în gheață
Îndulcite cu puțin lichior.
 
Pe unele le alegem, le culegem din arbori
În grădini discrete, împrejmuite de ziduri;
De obicei sunt fructe savurate
În umbra anotimpului tropical.
 
Altădată, vom sta le mese mici –
Fructele vor cădea în jurul nostru
De cum vom scutura împovărate crengi
Prin care se vor trezi muștele ațipite.
Fructele căzute le vom aduna în boluri
Iar parfumul lor ar fi suficient deja pentru a ne încânta...
 
Există unele a căror coajă pătează buzele
Și care nu sunt mâncate decât când ești foarte însetat.
Le-am găsit de-a lungul drumurilor nisipoase;
Străluceau prin frunzișul spinos
Ce ne-a zgâriat mâinile când încercam să le culegem; –
Și n-a fost să ne potolim prea multă vreme setea.
Sunt altele din care am face gemuri
Pur și simplu ele să fie lăsate a se coace la soare.
Există din cele al căror miez rămâne acru chiar și-n miezul iernii;
De muști din ele, dinții îți strepezesc.
 
Există altele cu  miezul ce pare mereu rece, chiar și-n miez de vară.
Le mâncăm stând ghemuiți pe rogojini,
În partea de jos a micilor cabarete.
 
Există unele a căror amintiri ațâță setea
De îndată ce nu le mai putem găsi.
 
 
*     *      *
 
Nathanael, ce îți pot spune despre rodii?
 
Le-am vândut pentru bănuți, în bazarul oriental
Pe rogojini de stuf pe care căzuseră.
Am văzut niște învăluiri de praf
Și cum copiii goi întindeau mâinile după ele.
– Sucul le este acru precum al zmeurii necoapte.
Floarea lor pare a fi făcută din ceară;
E culoarea fructului.
 
Comoară păzită, partiții de stupi,
Abundența aromelor,
Arhitectura pentagonală.
Coaja se desface, semințele cad –
Picături de sânge în flacoane de-azur;
Și altele, stropi de aur în vase de bronz emailat!
 
Miroznele devin suculență și aromă.
Floare nearătoasă; fruct delicios;
Fruct ce e chiar propria floare coaptă...
 
Am cântat smochinul, a spus ea,
Acum să cântăm florile toate...
Cu siguranță, spuse Hylas, nu am cântat toate fructele...
Darul poetului e de a se emoționa la văzul prunilor în floare...
(Floarea pentru mine nu e decât promisiunea fructului posibil.)
Dar tu nu ai vorbit de prună.
De prunele acrișoare din gardurile vii
Pe care zăpada rece le va moleși.
Moșmonul ce se mănâncă doar putred;
Și castana de culoarea frunzelor moarte
Ce explodează când e-apropiată de foc.
 
1897