ISTORIE, ZARURI

 

Leo BUTNARU                                               Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa

 

Copil pe drum

 

Odată, în poarta curții noastre din Negureni, gândind ca un copil ce eram, am avut totuși prima revelație de om matur: nicicând și niciunde nu există atâta spațiu de cât ar avea nevoie copilăria! Din timpurile de tristă-veselă amintire, de – aproape ca la Esenin, era „o tristețe veselă în rumeneala zării”...
Altă dată, în prag de toamnă, când prin văzduh pluteau atât de mulți funigei, eram copilul ce străbătea un drum pe laturile căruia se mai vedeau semne din marele război – tranșee în ruinare, gropi de la explozii, șenile dispersate și alte fiare ruginite, uneori pe acel drum apărând și foști oșteni în cârje sau cu mânicile cămeșilor goale, prinse sub centuri; pe drumul pe din părți cu semnele lanurilor încă secătuite de secetă, de devastatoarea foamete, deportări bolșevice și sărăcie colhoznică...
Atunci eu, copilul, priveam îngrijorat în jur, de parcă abundența de funigei s-ar fi putut isca din destrămarea ieftioarei și unicei mele perechi de șosete, pe care mi-o pusesem în zi de duminică...
Era în copilăria mea sătească, în care printre experiențele acumulate venea și cea de-a putea deosebi, chiar legat la ochi, cum ar mirosi țărâna unei gropi săpate pentru beci sau pentru sădit pom și a celei săpate pentru mormânt.
Era în copilăria mea când, îmi amintesc, se întâmpla să alerg, să tot alerg din răsputeri întru întâmpinarea Lui și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună că nu aș alerga în direcția cea bună, pentru că Dumnezeu e pretutindeni. (Astăzi, în acceleratorul Fermilab savanții caută Particula Dumnezeu, iar eu, în sufletul meu, caut Particula Copilărie care este infimă particulă din Particula Supremă.)
Pe atunci, de se întâmpla ca, printre aplauzele de pe Pământ, sau din horele cu bătăi de carâmbi Dumnezeu să distingă și micuțele aplauze de copil, evanghelistul scria: Și a auzit Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a opta. Azi, însă, când copilului i se spune că a fost găsit în varză, el întreabă îngrijorat: „Dar era o varză ecologică?”...
Și iată, chiar azi, în fața computerului, eminamente când imprim acest text, îmi amintesc destul de limpede că, în loc de internet, computer, iPhone Aplle, în copilărie eu am avut copilărie., în care se întâmpla de-a mă gândi să cânt cât mai tare un cântec despre fluturi, încât aerul vâlvorat al respirației mele cântătoare să ajute fluturii despre care cânt să se înalță, să zboare.
Azi, acum cumpănind, e de înțeles că epoca părinților noștri se deosebea de epoca noastră, cum s-ar fi deosebit un copil la ora de istorie pus la colț cu genunchii pe coji de nucă de copilul de mingi cu genunchii pe pernuța de la marginea terenului de tenis, undeva în preajma arbitrului ce mijlocește istoria meciului. (În a pedepsi un copil pentru vina sa sunt necesare 3 colțuri: unul pentru copil, altul pentru mamă, celălalt pentru tată...)
Azi, acum, când se știe, sau nu se prea știe, sau doar se presupune pentru cine bat clopotele. Însă e sigur că acești clopoței prinși la undițe și zdruncinați smucit de trasul peștilor bat pentru copilăria mea. Care deja e la Paștele căluților de lemn…

Vizită la Moscova

Trec prin preajma mausoleului lui Ivan Tutankhamon sau așa ceva – ba nu – altfel: trec prin preajma mausoleului lui – aha! – Lenin, iar de pe un meterez din zidul Kremlinului (observă ghidul meu P. Goldin, poet) Nikolai Ivanovici Pirogov (1810–1881) face promotion (citit: promoușn) balsamului contra dușmanilor naturali sau poate firești.
Trec și îmi amintesc de două lucruri, mai bine zis de un om și de un lucru – că:
1/ (primo) mausoleul a fost construit de un concitadin de-al nostru, ai putea spune, dat fiind că Șciusev-arhitectul s-a născut la Chișinău în casa-muzeu (atunci ne-muzeu) imediat în spatele căreia începe curtea prozatorului Vasile Vasilache. Exact, pe cuvânt de onoare, plus sfatul pentru neîncrezători – aceștia să consulte Cartea de telefoane a Uniunii Scriitorilor (din Moldova, dar și din România) în care, la pagina 51, pot afla că prozatorul și traducătorul Vasile Vasilache locuiește pe str. Șciusev Nr. 79, după casa în care s-a născut Șciusev, peste ani – proiectantul mausoleului, pe lângă care trec, vă spuneam, etc. la Moscova.
2/ (secundo) din câte știu, cel mai bun balsam se producea la Riga și, într-adevăr, ajuta contra dușmanilor naturali și poate firești, dar și nefirești (precum a fost să zicem Uniunea Sovietică).
Acmu, dragă lectoris in fabulis, stau eu și îmi zic că sau s-au încălzit relațiile între Moscova și Riga și doctorul Onișcenko nu a embargouat și balsamul leton, precum vinurile moldovenești și pe cele georgiene, sau că balticii și cu rușii au dușmani naturali comuni, ceea ce nu mi se pare firesc, astfel că, trecând pe lângă mausoleul lui Lenin, îmi zic că balsamul și îmbălsămarea sigur că nu vor ajuta veșnic; zic în contrapondere cu naturalistul Nikolai I. Pirogov, dându-i dreptate poetului (și sculptorului) Dmitri A. Prigov (n. 1940) dintr-o serie de poeme-obsesii a sa despre Lenin (vă reproduc două) spune următoarele:
A/
Era o seară rusă meridională
Soarele apunea
Alergând inutil dintr-un capăt în altul
Umbrele se-așterneau, în bluză albă
Sau în neagră
Ba nu, totuși în albă
Eu mergeam împreună cu tine și văd
O denivelare îngustă și ți-am zis:
Dragul meu, privește! – că ăsta-i chiar
Mormântul lui Lenin! –
Dar eu știam
B/
Odată târziu în lung de râu
Mergem noi și iată că vedem: cu forță grea
Trag și trag pescarii oareceva
 Și privim – păi ăsta e chiar
Mormântul lui Lenin
Reproduc doar atât din minunatele poeme-obsesii „despre” Lenin ale colegului Dmitri A. Prigov (al doilea din ele nu vă amintește de tabloul lui Repin Edecari pe Volga?).
Păi, conchid eu, dacă e vorba totuși de mormântul, nu de mausoleul lui Lenin, înseamnă că balsamul și îmbălsămarea deja nu mai ajută, nu... Basta... 

Reunirea

Patriotule, eroule, ajuns ca și cum bogăție națională a statelor dez-unite ale României; patriotule, zic zi de zi [zi și tu noapte de noapte (a istoriei)], dacă nu ai fi un laș sadea(m husein), ai face tot posibilul să ajungi la balamuc, acolo unde începe trans-adevărul...
Nu, nu încerca să mă convingi că acesta nu ar fi visul oricărui patriot și erou adevărat – să caute și să găsească trans-adevărul.
Nu, nu! În caz contrar, nu ești patriot și erou adevărat și niciodată nu vei ajunge componentă a bogăției internaționale a lumii.
...Mama-mă-sii de... Ce-o fi totuși aia trans-adevărul? Știm doar că e ceva mai mult decât adevărul evident, pe care se fac a nu-l observa neprietenii noștri.
Pentru că este imposibil să nu fie posibilă și existența trans-adevărului care, până la urmă, să ne facă și nouă dreptate când, repetat-disperat, se va fi întâmpla, de asemenea într-o iarnă, poate chiar tot pe 1 decembrie – zi cu zăpada atât de puhavă, încât până și vocea pruncului o va pătuli. Atunci va fi întoarcerea fiului și tatălui risipitori, a fiicei și a mamei risipitoare întoarcere va fi, dimpreună astea numindu-se, probabil, – întoarcerea țărilor risipitoare de sine la sine.

Generali și generații

Ce răspunde, ce nu răspunde, ce corespunde ce nu corespunde la apel sub bolțile neprevăzute nici chiar de arhitectura hazardului? Generali și generălese – generații de inutili, nici totdeauna răufăcători, nici viceversa, însă cărora mereu li s-a părut că au învins, că sunt victorioși. Uniforme de camuflaj ca snobism al lașității. Panoplia defectelor în stare de pregătire de luptă, permanentă stare cvasi-catastrofală.
Școlărește, ridic mâna și întreb într-o limbă moartă, sau vie, însă neacceptată de nicio armată (poate că doar în spitalele lor de campanie; field hospital – cum se zice la NATO sau полевой госпиталь, la ruși):
– Qui prodes? – pentru morții generali ai generațiilor întreținătoare de confuzii parșive.
– De ce, bre, cei ce purtați pe umeri epoleții ca cobiliță iluzoriilor victorii? La o adică, după atâtea isprăvi în budoare, inclusiv a Chirițelor-generălese, și caporalul Casanova ar fi putut purta pijama cu epoleți de general.
 

Țarul/ țarii și calea ferată

 
Stă țarul Federației Ruse pe interminabila șină a căii ferate transsiberiene (7 mii de km lungime și cu 8 cm mai lată decât cea din Europa toată).
 Șade țarul pe șină și se gândește acolo, departe, aproape (mai că) precum gânditorul lui Rodin (Auguste, chiar dacă deja e septembrie), pentru că are griji multe țarul – în federație conviețuiesc vreo 50 de popoare sau poporații, sau ce-a mai rămas din astea, din care numai unul/ una e cu trup și suflet pentru matușca Rusia – trup slav și suflet (...) se pare (vorba aia cu zgârie puțin și dai de...). Însă nu importă detaliile.
Astfel că iată, în timp ce țarul F.R. stă și se gândește la ale lui, se apropie cineva de el, vine alături de el, în coasta lui, simțindu-i deja cotul în cotul său (complicată apropiere, manevră, alăturare). Vine parcă țarul Chinei, se pare, sau țarul Japoniei și zice [unul din ei sau poate ambii (de)odată, unul dintr-o parte, celălalt din cealaltă parte, stânga-dreapta, ce o fi fost ea, ele]: „Dă-te mai încolo, țar al Federație Ruse, să mă așez și eu, să ne așezăm și noi”, zice sau zic ceilalți doi țari, al Japoniei și al Chinei, ce vor să se așeze și ei pe șina căii ferate Transsiberiene, care în sens invers (orient →↑↓→ occident) îi va aduce spre Europa...
Amu de-amu stau eu și mă gândesc la țarul Republicii Moldova, cum stă el pe șina (terminabilă a) căii ferate Chișinău–Tighina (70 km microlungime) și, în timp ce stă și meditează, vine un alt țar oarecare (de fapt același) și zice: Țar al R.M., dă-te ceva mai la o parte, să mă așez și eu.
Așa că spuneți și ʼmniavoastră unde să se mai dea el, unde să se mai ferească el, țarul „moldovean”?... Unde, în balada Miorița?...
Dar dacă stătea cu fundul (de stat) pe segmentul de cale ferată Chișinău–Ungheni (110 km; km = kilometri moldovenești), lucrurile ar fi stat oarecum altcumva, mai având el unde se mișca, chiar cu iminentul risc de a schimba ecartamentul din cel siberian în unul paneuropean.
Însă așa, stă țarul R.M. cu frica după buzunarul de la piept, adică în sân, și se întreabă: „Dar dacă vine un țar și zice dă-te mai încolo să mă așez și eu?”...

Istorie, zaruri

 
Pe la cinci fix, trece deșertăciune deșteptăciunilor ca o stafie invizibilă și semiotică a lui Kant, cu toate că invizibilul deja nu mai înseamnă a nu însemna nimic, adică puritatea sui generis – puzderii de elemente alogene, inclusiv microbi(iști) foșgăie prin spațiu, inclusiv prin rațiunea „pură” (sau piure) (asta e: mă văd nevoit să aplic respectiva pereche de ghilimele).
Oricum, pe la 5 fix mă întrețin cu stafia königsbeghianului, încercând să fac (fără succes, recunosc) haz pe seama academiei chișinăuiene care contribuie cu succes la anonimizarea științei, pe veioza mahărului acestei hardughii și astăzi mai stând scris „Lampa lui Ilici” și desenată o săgeată ce ar vrea să indice interiorul pălărios al abajurului.
Deci acum, aici și astfel, în post-istoria fukuyamiană, multe nu că aduc a, ci chiar sunt preistorie care, de altfel, ca și istoria propriu-zis, prin unele părți ale lumii, mi se pare cam veștezită, vlăguită, probabil și din cauza unui număr insuficient de poeți la mia de suflete; în genere fără energia literaturii țările și istoria ar părea cam pleoștite. Astfel că deficiența de poezie e, concomitent, la ordinea de zi și la ordinea de noapte, mie unuia părându-mi-se că respectiva criză se trage încă de la instaurarea monoteismului, când s-a recurs la cea mai drastică reducere de cadre din istoria Olimpului. Apoi, după cazul când, găsite pe malul Rubiconului, zarurile aruncate, cândva, de Cezar pur și simplu au fost (re)aruncate la lada de gunoi a istoriei. Zarurile și miturile. După care, cât de cât suportat, nu a mai rămas decât Plutarh plutărind pe mișcătoarele nisipuri ale istoriei. Dar și pe oceanele ei. Pentru că istoria este și apa întinsă, dar și piatra care cade în această apă, declanșând valuri, unde ce se răspândesc oriunde spre trecut, de unde revin spre centru (prezent), pentru a se răspândi din nou în mutul apei și istoriei ecou. A istoria ce cade în ea însăși, pentru a ieși cât mai mult din ea însăși, tocmai din această cauză primordială devenind magistra vitae.
În ce ne privește pe noi, românii, cam știindu-se ce incompatibilitate există între istorie și adevăr, spusa gen „Istoria ne va da dreptate” nu ni se pare decât vorbă în vânt. Mai ținând cont și de tristul fapt (la plural) că de atâtea ori marea istorie universală a tot nimerit în… istorii-istorioare. (Implicit, în civilizația umană fericirea nu are istorii, ci doar istorioare.) Istorioare puse la cale de politicieni, dar și de istorici, antrenați și antrenându-se în discuții. Mai aprinse. Mai stinse. Reaprinse. Încât unele mari evenimente istorice sunt plăsmuite doar în discuții. Alte mari evenimente istorice dispar, mușamalizate, tot (doar) în discuții. Alte discuții ruinează deplin (nu până în temelii, pentru că nu au avut nici zare de temei) marile evenimente istorice plăsmuite în mari discuții. Alte discuții deshumează din mușamalizări alte mari evenimente istorice. Prin atare discuții uneori, fugitiv, apărând neapărat și ceea ce ne privește pe noi, românii, nedreptățiții marelui roman al istoriei, intitulat: „În căutarea spațiului pierdut”, în care istoria-protagonista prezice... trecutul, nu viitorul. (Iar tu, cititorule, dacă vrei să mai fii oarecât optimist, nu te afunda în îndărătul istoriei...)
Bineînțeles că românii sunt dintre cei care au înțeles perfect, și tragic, că istoria o scriu învingătorii. (Aceștia dau versiuni convenabile din multele posibile, dar neconvenabile.) Însă asta – după, sau în timp ce modifică geografia. Pentru că însăși istoria ne învață că omul nu învață nimic din ea. De unde rătăcirile și instabilitățile geografice în istoria istoriei care, nu de puține ori, pare să nu coincidă cu însăși istoria. Cu alte cuvinte fie spus: adevărul istoric e la fel de „sigur” ca și cel geografic, al hotarelor țărilor de-a lungul istoriei. Asta și din cauza... motivului că uneori tăcerea istoriei nu este de aur, ci despre aur. Iar logica de fier a istoriei sunt armele-i de fier.
În alte capitole romanul românesc al istoriei „În căutarea spațiului pierdut” duce la gândul că nu par a fi fără temei presupusele idei că istoria unor țări, mari sau mici, l-au avut de coautor pe Münchhausen. Astfel că istoria națiunilor vanitoase e mai aproape de literatură decât de istoria propriu-zisă. Unde mai punem că în așa-zisa post-istorie istoria scrisă seamănă mai mult a graffitti decât a carte fundamentală. Și în post-istorie, când deja e la ea acasă noua realitate – irealitatea web, istoria universală are noi vânătăi la partea-i dorsală: oricine o poate pălmui, pe web, pe facebook, dându-i, mai ușor, mai apăsat, la... buci.
Ca și în istorie, sub povara post-istoriei oamenii, popoarele se gârbovesc. Dar nici post-istoria nu ai zice că e dreaptă-riglă, cum nu a fost să fie dreaptă nici istoria fără prefixul post. Parțial, gârbovirea veni și din motivul că în post-istorie, ca și în magistra vitae de până la ea, există mai multe scopuri neatinse decât atinse. Totdeauna și pretutindeni înfrângerile au fost și vor fi mai multe, unele din ele – chiar fără a se fi intrat în luptă. Pe scurt, toate ale post-istoriei, care moștenește eșecurile istoriei, sunt învălmășite a haos, căruia (fără mare tragere de inimă, e de remarcat) încearcă să-i dea cât de cât o formă vagă istoricii, memorialiștii. Însă ceea ce par a ordona istoricii, dărâmă guvernanții aplecați peste hărți și plăți, văzând că cele mai multe din așa-zisele pete albe din istorie sunt de fapt sângerii. Iar adevărul despre sânge și pete sângerii în istorie îl iau cu ele în mormânt armatele moarte în războaie. La suprafață rămâne doar falsul eroism și excesul de patriotism ce deformează istoria.
De pe alt versant privind și gândind, de ce s-ar tot vorbi de petele albe în istorie, când petele negre sunt cu mult mai multe?! (Sau poate – pentru a mai descărca atmosfera – să admitem că petele albe ar sugera că istoria e un fel de carte de colorat, care trebuie oferită copiilor...)
Asta (sau poate... alta) e: inclusiv în scris, omul își duce, iar istoria își (a)duce veacul, – îmi zic eu în preajma unui șantier arheologic. Cioburi, cioburi, cioburi... Istoria a tot călcat prin străchini... Iar cioburile apar și din nefasta cauză că, din păcate, istoria nu poate să aibă sens. Și toate îi cam ies la întâmplare, chiar alandala și în contrasens.

Indirect despre vorbirea directă

Vorbire. Parcă ți-ai scote spini din gâtlej, accentuat metaforic vorbind – din inimă ți i-ai scoate. Ți i-ai culege din traheea rotunjită din petale roze puse straturi-straturi, unele peste                               altele – așa, senzitiv, imaginativ, reconstitui tu în memorie imaginea de pe planșele de la lecția de anatomie – nici pe una din ele nu erau înfățișate țesuturi sângerânde ca sub coroana de spini.
Această vorbire e ca o scoatere de spini din propriul gâtlej, din propria inimă, fiind și ca o anulare a amestecului de sensuri și de senzații, în melanjul lor provocator de neliniște.
Vorbire directă, care ar putea anunța o noapte mai puțin întunecată (dar și gluma neinspirată că – pe cerul negru al gurii – stelele se văd mai luminos...).
Temperarea lăcomiei – anihilarea excesului de senzitiv și gust, renunțarea la vinuri înspumate și dulcețuri provocatoare care, probabil, însoțesc omul încă din pruncie.
Vorbire directă. Un mod de a-ți deparazita cartilajul traheii, coardele vocale de semnele de exclamație ale spinilor, după care deja gâtlejul e tot mai liber, ceea ce nu se poate spune și despre inimă – sclava propriei sale tiranii, despre care, indirect, este această vorbire directă.

Zidul

…Eram într-o epocă (a visului!) în care, la un moment dat, mi-am zis că deja exploatarea omului de către om a fost pusă la zid, lapidată, însă, din păcate, nu atât, ca să fie și definitiv lichidată. Inclusiv exploatarea omului de către sine însuși, motiv din care, în ce mă privește, în firea mea am simțit cum crește dorul de pierzanie, dar, dându-mi seama că păgubesc tot mai mult, cu cât mă încrâncenez mai tare, am continuat totuși să combat, mai mult sau mai puțin înverșunat, astăzi mărturisindu-vă că nicicând n-am încercat să trec șmecherește, în orișicare chip necinstit sau pur și simplu să-l ocolesc resemnat – vă pot asigura că, întreaga mea viață, de la acel moment dat – încoace Zidul pe care-l am în față a cunoscut și cunoaște năpustirea-mi asupra lui.
Zidul acesta înspăimântător! – Ce de-a porți și uși, și imense ferestre tăinuiește în el! Ce mult l-ar schimba o primă poartă, ușă, fereastră croită în el! Ce ademenitor ar deveni Zidul acesta,
pe care-l am în față și care cunoaște năpustirea-mi asupra lui în numele unei uși, unei ferestre...