Leo BUTNARU
BOEMA LA CHIȘINĂU
Pe
timpurile comunismului, la Chișinău, ca și la București sau Iași, o parte din junețile
literare cam avea necăjite și încrâncenate propensiuni etilice. Se bea în
draci. Și dracii dezlegau limbi și dilatau pâlnii de urechi.
Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.
În obscuritatea boemii ajungeau și autori promițători în junețile lor, însă mai târziu dezamăgiți. Dânșii pur și simplu se lăsaseră de scris. Visul de a crea, de a deveni, de a se afirma le fusese spulberat de umilința de a trăi oarecum lipsiți de satisfacțiile unei vieți contopite cu o vocație împlinită. În cazul unora o fi fost o vocație iluzorie, neutralizată de o predestinație iminentă. Însă altora nici după 50 de ani nu li se potolea ambiția clamoroasă și goana imaginată după fapte mari. Numai că, din păcate, nu mai urma nimic, decât boematicul firfiric. Și nu o dată se întâmplau să se amestece laolaltă „veteranii” boemei cu începătorii în atare neașezare de spirit, autorași tinerei care, după câteva pahare date peste cap, credeau că din nume literar, pe care de fapt încă nu-l aveau, erau pe cale să-și facă renume.
Dar, cu adevărat, nu sunt sigur că ceea ce se remarca (în special de kagbiști, turnători, care înregistrau momentele derizorii) prin mediile intelectuale sau pseudo-intelectuale mărginașe s-ar fi putut numi boemă... La Chișinău, localurile unde boemii dintre posibilii intelectuali se amestecau cu inși ratați, de speță joasă, se numeau „Plăcintă”, „Acvariu”, „Trei cadavre” (un birt prăpădit ce avea de peretele din spate zidul cimitirului central), „Cioroiul vesel” – o cafenea ceva mai spălățică, de fapt numită „Rândunica”, de la, pe atunci, lacul comsomolist; tot în acel areal, un fel de terasă zisă „Câinele și porcul”; „Focușor”, terasă din preajma Catedralei, de unde, până la trezilcă (camera de dezalcoolizare) era cel mai scurt drum. Boema de „rang superior” se făcea și prin barurile de la Casa Presei și Casa Scriitorilor. Aici invoc adrese cât de cât... onorabile pentru boemă, însă locuri de băut în draci se aflau în multe cartiere din capitala RSSM – gherete pe la piețele orașului, noi, studenții, de la Universitate având-o pe cea de pe actuala Șosea Hâncești, unde țăranii veneau cu butoaiele de vin. E drept, în văzul lumii nu se prea poate face mare boemă, care necesită, parcă predestinat, spații clarobscure, nori de fum de tutun cam puturos, vociferări anti-ceva (nu totdeauna se știa anti ce, dar se subînțelegea), ba, ar fi fost de dorit, și vreun pian hodorogit, că pe atunci jazzul clandestin era la modă etc.
În ce mă privește, nu ascund, cunoșteam binișor acea geografie a întrunirilor, să admitem, cvasidionisiace. Astfel că, fără să fi avut o natură sui generis de boem, nu de puține ori am fost deschis comunicării cu depresivii, derutații și chiar agonizanții unor destine foarte triste de prin sus-amintitele localuri. Ba chiar mi s-a întâmplat să intru prin cercurile, „bârlogurile” lor; cercuri ocazionale și foarte... strâmte de oameni ai alcoolului, tutunului și amorului nu prea supus complexelor. Însă atari lucruri mi-au ieșit în cale de puține ori, mai multe nici dorindu-mi-le.
Mă atingeam de sferele deriziunii, ale decadenței intelectuale și în calitatea mea de tânăr jurnalist iscoditor, curios. Dar cine nu știe? – în comunism, junii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii compensându-l ușor sinucigaș (unii chiar au și murit de tineri...) cu preaplinul și pelinul cupelor și nopților duse spre zori, lângă damigene, uneori în cvasi-lupanare de „condiție elitistă”. Era ca și cum o amară libație pentru cadavrul viu ce se numea democrația socialismului oarecum dezvoltat (întru și mai rău...). Era o veselie crispată, cu umor negru, cu diverse personaje duse la trezilcă, unde, nu de puține ori, nimereau scriitori și actori, pictori și muzicanți nu prea obișnuiți cu disciplina, cu seriozitatea intelectuală versus profesională. În urma depeșelor-invective venite de la trezilcă, unii dintre ei își pierdeau locul de muncă, astfel decăzând și mai mult în precara-le condiție socială.
Probabil avea dreptate Marcel Moreau când spunea că: „Beția este o armă – dar, în același timp, speranța invectivei și o sărbătoare a dezgustului”. Dezgustul de puterea imperialistă sovietică, în cazul junilor de pe atunci. Era ceva între realismul socialist și suprarealismul disperării atenuate cu tutun, alcool și dragoste întâmplătoare, la nimereală, de... apropiata ta. Erau acele „forme de existență în supremă ebrietate”, vorba aceluiași Marcel Moreau, care presupun „cu necesitate lovituri sălbatice în mizeriile ființei”; a unei ființe marginalizate de regim, frustrate de spațiul și posibilitățile de afirmare, plenare și libere, a inteligenței și spiritului creativ, de avansare, de îmbogățire a acestora, execrabila mlaștină socio-leninist-rusificatoare reducându-le până aproape de anihilare necesitatea nestăvilită de dinamică și... duminică, ce li se părea chiar expresia unei junețe libere și tumultoase, de care noi, se știe, am fost frustrați. Nici pe departe nu ar fi fost cazul presupus de Nietzsche, în care instinctele redutabile se pot dezlănțui înăuntrul omului și societății „fără primejdie, dimpotrivă, utilizându-le în profitul lui, fructificându-le în alte opere”. Ce opere? Texte plângăcioase despre baștină, dor de mamă?... Creația nu era o problemă a libertății, filosofiei, profunzimilor existenței umane cu toate contradicțiile și consensurile lor.
Așadar, la Chișinău, boema abia... întrezărită, dar știută și văzută (rău), urmărită de partid și de creatura sa kagebistă, părea mai mult o vagă fulgurație de dezacord cu regimul, dar, poate, și de dezacord cu neașezările destinului anumitor artiști, creatori, unii dintre care începuseră cariere chiar fulminante, pe scena teatrului, să zicem, sau cu vreo primă carte mai răsărită ca valoare, însă care, din păcate, pornind pe calea neinspiratei cheltuiri de sine, a vieții iluzorii sau oarecât adevărate în neconformitatea ei cu „Codul constructorului comunismului” (da, a existat și așa ceva în defuncta...), aveau să încremenească în proiecte, să capoteze, să iasă din jocul prim al artei, iar alții – chiar din jocul grav al vieții. Nu e bine să dăm numele oamenilor de talent care au avut mai puțină voință, mai puțin noroc în a se afirma, în a înainta în artă și viață...
Cu anii, unii dintre noi au ajuns, probabil, și ei la concluzia neordinarului/ excentricului Baudelaire (cel de... „ieri” și de totdeauna), conform căreia, de la un moment încolo, „Orgia nu mai este sora inspirației. Noi am anihilat această falsă rudenie. Rapida istovire și degradare a unor naturi sensibile sunt dovezi indubitabile contra acestei prejudecăți păguboase. A se îmbăta crâncen, regulat – ar fi unica stare necesară pentru scriitorii fecunzi”.
Ce ar trebui să știe un tânăr creator? „Să nu-și înece torța talentului în cupe/ C-o ceată de netrebnici” (Petroniu în „Satyricon”). Numai că aceasta se află și se respectă (dar nici atunci întru totul) la vârste ceva mai înaintate. Pentru unii – niciodată.
Din păcate, dintre colegii și prietenii noștri unii nu au ajuns să aplice în propria existență categoricele concluzii ale autorului „Florilor răului”, continuând să se sinucidă cu tot ce ar putea îngloba ceea ce se numește orgie sau doar crâncene beții non-stop, ajungând prematur la ultimul st(r)op. De viață. De creație.
În fine, și o referință la sine, la propria-ți persoană. Pentru că și ție ți s-a întâmplat să fii nedreptățit de tine însuți, fituind timpul aiurea, tentat de ceva gogomănie-boemă. Iar despre acele erori lasă altora bucuria să le depisteze, precum spunea N. Carandino, și să le scoată în prăjina firii lor cârcotașe, poate că bârfitoare, poate că invidioase. Tu însă rămâi cu retro-norocul că, intuitiv sau conștient, te-ai repliat. Pentru că te realizezi ca proiect de sine ca personalitate și vocație dacă reușești să te opui nimicului cotidian, în măsura în care poți renunța la ademenelile mondenității inconsistente, superficiale în manifestări și poze de tot soiul, ale elitismului ce capotează în etilism și imund.
Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.
În obscuritatea boemii ajungeau și autori promițători în junețile lor, însă mai târziu dezamăgiți. Dânșii pur și simplu se lăsaseră de scris. Visul de a crea, de a deveni, de a se afirma le fusese spulberat de umilința de a trăi oarecum lipsiți de satisfacțiile unei vieți contopite cu o vocație împlinită. În cazul unora o fi fost o vocație iluzorie, neutralizată de o predestinație iminentă. Însă altora nici după 50 de ani nu li se potolea ambiția clamoroasă și goana imaginată după fapte mari. Numai că, din păcate, nu mai urma nimic, decât boematicul firfiric. Și nu o dată se întâmplau să se amestece laolaltă „veteranii” boemei cu începătorii în atare neașezare de spirit, autorași tinerei care, după câteva pahare date peste cap, credeau că din nume literar, pe care de fapt încă nu-l aveau, erau pe cale să-și facă renume.
Dar, cu adevărat, nu sunt sigur că ceea ce se remarca (în special de kagbiști, turnători, care înregistrau momentele derizorii) prin mediile intelectuale sau pseudo-intelectuale mărginașe s-ar fi putut numi boemă... La Chișinău, localurile unde boemii dintre posibilii intelectuali se amestecau cu inși ratați, de speță joasă, se numeau „Plăcintă”, „Acvariu”, „Trei cadavre” (un birt prăpădit ce avea de peretele din spate zidul cimitirului central), „Cioroiul vesel” – o cafenea ceva mai spălățică, de fapt numită „Rândunica”, de la, pe atunci, lacul comsomolist; tot în acel areal, un fel de terasă zisă „Câinele și porcul”; „Focușor”, terasă din preajma Catedralei, de unde, până la trezilcă (camera de dezalcoolizare) era cel mai scurt drum. Boema de „rang superior” se făcea și prin barurile de la Casa Presei și Casa Scriitorilor. Aici invoc adrese cât de cât... onorabile pentru boemă, însă locuri de băut în draci se aflau în multe cartiere din capitala RSSM – gherete pe la piețele orașului, noi, studenții, de la Universitate având-o pe cea de pe actuala Șosea Hâncești, unde țăranii veneau cu butoaiele de vin. E drept, în văzul lumii nu se prea poate face mare boemă, care necesită, parcă predestinat, spații clarobscure, nori de fum de tutun cam puturos, vociferări anti-ceva (nu totdeauna se știa anti ce, dar se subînțelegea), ba, ar fi fost de dorit, și vreun pian hodorogit, că pe atunci jazzul clandestin era la modă etc.
În ce mă privește, nu ascund, cunoșteam binișor acea geografie a întrunirilor, să admitem, cvasidionisiace. Astfel că, fără să fi avut o natură sui generis de boem, nu de puține ori am fost deschis comunicării cu depresivii, derutații și chiar agonizanții unor destine foarte triste de prin sus-amintitele localuri. Ba chiar mi s-a întâmplat să intru prin cercurile, „bârlogurile” lor; cercuri ocazionale și foarte... strâmte de oameni ai alcoolului, tutunului și amorului nu prea supus complexelor. Însă atari lucruri mi-au ieșit în cale de puține ori, mai multe nici dorindu-mi-le.
Mă atingeam de sferele deriziunii, ale decadenței intelectuale și în calitatea mea de tânăr jurnalist iscoditor, curios. Dar cine nu știe? – în comunism, junii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii compensându-l ușor sinucigaș (unii chiar au și murit de tineri...) cu preaplinul și pelinul cupelor și nopților duse spre zori, lângă damigene, uneori în cvasi-lupanare de „condiție elitistă”. Era ca și cum o amară libație pentru cadavrul viu ce se numea democrația socialismului oarecum dezvoltat (întru și mai rău...). Era o veselie crispată, cu umor negru, cu diverse personaje duse la trezilcă, unde, nu de puține ori, nimereau scriitori și actori, pictori și muzicanți nu prea obișnuiți cu disciplina, cu seriozitatea intelectuală versus profesională. În urma depeșelor-invective venite de la trezilcă, unii dintre ei își pierdeau locul de muncă, astfel decăzând și mai mult în precara-le condiție socială.
Probabil avea dreptate Marcel Moreau când spunea că: „Beția este o armă – dar, în același timp, speranța invectivei și o sărbătoare a dezgustului”. Dezgustul de puterea imperialistă sovietică, în cazul junilor de pe atunci. Era ceva între realismul socialist și suprarealismul disperării atenuate cu tutun, alcool și dragoste întâmplătoare, la nimereală, de... apropiata ta. Erau acele „forme de existență în supremă ebrietate”, vorba aceluiași Marcel Moreau, care presupun „cu necesitate lovituri sălbatice în mizeriile ființei”; a unei ființe marginalizate de regim, frustrate de spațiul și posibilitățile de afirmare, plenare și libere, a inteligenței și spiritului creativ, de avansare, de îmbogățire a acestora, execrabila mlaștină socio-leninist-rusificatoare reducându-le până aproape de anihilare necesitatea nestăvilită de dinamică și... duminică, ce li se părea chiar expresia unei junețe libere și tumultoase, de care noi, se știe, am fost frustrați. Nici pe departe nu ar fi fost cazul presupus de Nietzsche, în care instinctele redutabile se pot dezlănțui înăuntrul omului și societății „fără primejdie, dimpotrivă, utilizându-le în profitul lui, fructificându-le în alte opere”. Ce opere? Texte plângăcioase despre baștină, dor de mamă?... Creația nu era o problemă a libertății, filosofiei, profunzimilor existenței umane cu toate contradicțiile și consensurile lor.
Așadar, la Chișinău, boema abia... întrezărită, dar știută și văzută (rău), urmărită de partid și de creatura sa kagebistă, părea mai mult o vagă fulgurație de dezacord cu regimul, dar, poate, și de dezacord cu neașezările destinului anumitor artiști, creatori, unii dintre care începuseră cariere chiar fulminante, pe scena teatrului, să zicem, sau cu vreo primă carte mai răsărită ca valoare, însă care, din păcate, pornind pe calea neinspiratei cheltuiri de sine, a vieții iluzorii sau oarecât adevărate în neconformitatea ei cu „Codul constructorului comunismului” (da, a existat și așa ceva în defuncta...), aveau să încremenească în proiecte, să capoteze, să iasă din jocul prim al artei, iar alții – chiar din jocul grav al vieții. Nu e bine să dăm numele oamenilor de talent care au avut mai puțină voință, mai puțin noroc în a se afirma, în a înainta în artă și viață...
Cu anii, unii dintre noi au ajuns, probabil, și ei la concluzia neordinarului/ excentricului Baudelaire (cel de... „ieri” și de totdeauna), conform căreia, de la un moment încolo, „Orgia nu mai este sora inspirației. Noi am anihilat această falsă rudenie. Rapida istovire și degradare a unor naturi sensibile sunt dovezi indubitabile contra acestei prejudecăți păguboase. A se îmbăta crâncen, regulat – ar fi unica stare necesară pentru scriitorii fecunzi”.
Ce ar trebui să știe un tânăr creator? „Să nu-și înece torța talentului în cupe/ C-o ceată de netrebnici” (Petroniu în „Satyricon”). Numai că aceasta se află și se respectă (dar nici atunci întru totul) la vârste ceva mai înaintate. Pentru unii – niciodată.
Din păcate, dintre colegii și prietenii noștri unii nu au ajuns să aplice în propria existență categoricele concluzii ale autorului „Florilor răului”, continuând să se sinucidă cu tot ce ar putea îngloba ceea ce se numește orgie sau doar crâncene beții non-stop, ajungând prematur la ultimul st(r)op. De viață. De creație.
În fine, și o referință la sine, la propria-ți persoană. Pentru că și ție ți s-a întâmplat să fii nedreptățit de tine însuți, fituind timpul aiurea, tentat de ceva gogomănie-boemă. Iar despre acele erori lasă altora bucuria să le depisteze, precum spunea N. Carandino, și să le scoată în prăjina firii lor cârcotașe, poate că bârfitoare, poate că invidioase. Tu însă rămâi cu retro-norocul că, intuitiv sau conștient, te-ai repliat. Pentru că te realizezi ca proiect de sine ca personalitate și vocație dacă reușești să te opui nimicului cotidian, în măsura în care poți renunța la ademenelile mondenității inconsistente, superficiale în manifestări și poze de tot soiul, ale elitismului ce capotează în etilism și imund.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu