COȘUL COMPUTERULUI

 

1

...coșul computerului nu e partea secundară a ciberneticii ce nu trezește, să zicem, respectul, dar barem ațâță interesul pentru că – vă dați seama – ce diferență de aproape grad /nobiliar – plebeu/ există între fostul coș de gunoi, pe care îl țineați sub birou, pe când mai țăcăneați până la țicnire la mașina de scris, și coșul fără specificare (de gunoi), încorporat adecvat în structura computerului și cyberspațiului, încât la ministerul apărării al USA hackerii ruși sau chinezi nu încearcă să pătrundă în fișierele cu sigla „strict secret”, cât în coșurile computerului-mareșal și subalternelor sale din statul major, pentru că spărgătorii de rețele electronice știu prea bine, precum spionii clasicității, că ceea ce e aruncat la coș poate fi de o mai mare utilitate decât ceea ce e păstrat sub sigla „stric secret”. Astfel că și noi, dragă cititor de/pe display, vom cerceta într-un neobișnuit coș-trach – cel al literaturii, în special al poeziei din cyberspațiu ajunsă aici, bineînțeles, din circumvoluțiile creierului (rețineți: rădăcina, poate și... rătăcirea noțiunii circ) și zbaterea de inimă și de tâmple a autorului exigent cu sine, exigent cu alții, exigent cu tine, adică, mărite cititor căruia – presupune scriptorul – nu ți-ar fi neinteresant să vezi cum se reciclează metaforele (aruncate la coș), bacante încovrigându-se-n jurul barelor de bar, unde varbar cânyă demeia (de, erori de tastatură...) ceea, iar intelectualul decăzut până la – aproape – subcondiția de boschetar propovăduiește ceva bolborosit despre sufletul omului ca infinit limitat și paradoxal precum însuși omul asemănător lui Dumnezeu sau doar lui Ulise, sau regretatului prieten Ulici asemănător eroul, care cât pe ce să ardă în carbidul împroșcat de monstrul Caribda urlător și mitologic, de altfel ca și clonțul ăla eliberator de ficat omenesc (eliberator în sensul de – lichidator, terminator antic, cum ar veni); Ulise cel aruncat de naufragii pe nisipiștile plajelor antice – ce curate mai erau pe atunci! Nu ca azi, când, după plecarea turiștilor, toamna, marea frământă la țărm nisipuri în amestec cu resturi de vicii încâlcite prin etern destrămații prapuri ai algelor, prin uruiocul lor kaki, pe când deja la Neptun sus, pe culmea țărmului, în vreo grădină străjuită de sigla „proprietate privată”, prin ramii brumați se desfășoară în absolută singurătate involuntara ceremonie a gutuilor – în special spre Vila Stancu a scriitorilor acel ritual al cezurilor de galbe-auriu, pe când dinspre mare peste stabilopozi se abate ceața nălucie-vălătucie (aici chiar este indicat să recurgem la oarece procedee ale avangardiștilor de acum o sută și ceva de ani) ca o derută de-a surda, de-a uda cu paparuda suduită de pescăruși, în timp ce șoferii înjură gropile comune din asfaltul public al zonei zise de odihnă dar, de fapt, de zbucium, de discoteci, de amoruri galopante, astea încă din timpurile mai vechi, când plaja era de aur, pentru că era plaja junețelor noastre, când tinerii bărbați ce fost-am admiram vreo tânără plină de tact la mers, ca o simfonie – aici tactul subînțeles ca ritmul muzical dus spre orizont, spre acea porțiune de infinit care, probabil, odată ce e porțiune nu mai este infinit – aceste – posibil – metafore aruncate la coș conținând inevitabila nuanță de ironie ca din vreun poem al Ioanei Ieronim, chiar și din cele mai frumoase recitaluri de poezie pe viu sau pe... mort, dacă e să ne gândim că aici / acolo în preajma Vilei Stancu s-a înecat poetul proletcultismului, dar și al disidenței (dar și desinenței, diatezelor) Dan Deșliu. Însă un coș electronic (de – pardon – gunoi) e cel mai democrat loc din câte se poate închipui aici, găsind de toate întru literatură reciclată mai ales în postmodernismul prea puțin pretențios, ci doar supra-hiper-nițel arțăgos; poți găsi nu doar metafore ce-i treziseră autorului neîncrederea nu că în valoarea lor și posibila falsitate a vioarei dată drept a lui Stradivarius (nefiind vorba și de Ingres), ci – în mai multul pe care ar trebui să-l înglobeze – plus-valoarea ca în economia politică a capitalismului, unul dintre poeții sau prozatorii căreia a fost Karl Marx – ce sfinx și acest Marx!... Dar, în mare, în coșurile electronice, cel puțin pe durata acestei veri, – nimic nou, ca pe frontul de est, cândva, dar și astăzi...

 

2

 

...și cel estetic (frontul; ca să prelungim ideea din primul subcapitol), pentru că în contextul estetic coșul computerului mi se pare a fi însuși / însăși haos-poezia. Coșul și cocoșul care scurmă în gunoi sunt aproape înrudiți, cum aproape neamuri sunt poezia cu realitatea sau poate și realitatea cu irealitatea, inclusiv cu ex-președintele Snegur – ar fi aici / acolo în coșul (...) computerului și o – atenție – matematică tragică. Însuși universul, infinitul, eternitatea de asemenea ar putea fi ceva inimaginabil de tragic, iar la mijlocul a toate bietul om ce nu îndrăznește să conștientizeze asta, ci doar presupune timid, poate că înfricoșat, că aici, ca și pretutindeni, ar fi ca și cum vorba de bilet într-o singură direcție sau poate – de toate biletele în toate direcțiile dispersiei, neantizării; oricum primul, unicul, tot încolo duce...

 

3

 

DUPĂ MERSUL PE APE...

 
Deocamdată negăsind....

 
Având motivele Sale secrete
Dumnezeu deja chibzuiește cum
ar putea inventa dez-
inventarea parantezelor
și altor semne obsesive în
lumea cerească și cea sub-
                                         cerească
deocamdată negăsind soluția dez-
inventării unor invenții
și văzându-se nevoit a trage concluzia
(de etapă)
că e mai ușor făcutul
decât desfăcutul. 
 
Timpul, Sisif, pietroiul...
 
Din mersul îndărăt al tăbârcirii pietroiului
pe care îl împinge cu spatele
cu omoplații supraîncordați
în mâini ținând Ecleziastul
Sisif citește despre timpul de aruncat pietrele

și de timpul de adunat pietrele
după care urlă:
 
– Dar de ce nu și pentru mine, Doamne?
De ce nu și pentru mine?!...
 
 
Parte și întreg
 
Iată poezia
iată filosofia
iată toate testamentele vechi și noi
și cele încă nescrise... – toate
din părți de vorbire
și
deplin
din monolitul
infinit al muțeniei cosmice.
 
Iată părțile
iată întregul...
 

O FENOMENOLOGIE „NOUĂ”, LECTURA-AUDIO?

 
        

Mă tot gândeam să scriu un eseu despre lectură, zicându-mi că, în comparație cu ierbivorele și carnivorele, omul, ce e și una și cealaltă, mai e și verbovor sau logovor (ca s-o dăm nițel în verbo-creație), consumând, „devorând” cuvinte, în special pe durata cetitului, unele   dintre care, odinioară, erau destul de captivante, emoționante, chiar generatoare de lacrimi. Bineînțeles, nu e prea „atractiv” să scrii despre cetit în timpurile în care cuvântul, dacă nu și-a pierdut încă deplin sacralitatea, oricum și-a diminuat-o extrem de mult (...catastrofal, „apocaliptic” aproape); sacralitatea ca forță de influență, comuniune și continuitate ontologică. Apoi, lumea în general, iar cea contemporană în special (de la Nietzsche spre noi jalonare), a trecut, dacă nu cu „mare succes”, cel puțin cu destulă agitație logoreică, trei etape dezarmante: moartea lui Dumnezeu, moartea Autorului, moartea Cititorului. Umoriștii postmoderni se întreabă: pe cine am mai putea să-l dăm gata, cine e pe moarte?... Poate că e la rând chiar neobositul Deconstructor?
        Între timp (și între spații), se iscă o nouă fenomenologie socio-culturală, de la legere oculis (a lega literele cu ochii), cum mai numeau cei vechi cititul, lectura trecând deja și la „legarea” textului cu auzul, cu timpanele. Evidențele statistice ale pieței editoriale mondiale constată extinderea sferei de utilizare a audio-lecturii, ce devine tot mai atractivă, încadrându-se oarecum firesc, deja, „nedureros”, în contextul general al lecturii, în general, și ocupând un spațiu tot mai important în epoca digitală.
Și nu există motive de a spune că în procesul transformării Homo legens în Homo audiens s-ar înregistra animozități, conflicte, disconfort. Firește, și din motivul că o astfel de lectură „la auz” i-a fost specifică omului, omenirii încă în vremuri străvechi, când Homer nu era atât citi cu ochii, cât „citit”... cu timpanele, auzit.
        Acum câteva decenii, se vorbea de accelerarea ritmului cultural al societății, al lumii. Azi, o componentă a acestui spor de rapiditate ar fi și „lectura”-audio, auzitul cărților cu timpanele, nu cititul lor cu ochii, cu vederea. Probabil, modalitatea respectivă e specifică mai mult tinereții dominate, ai putea spune, de pasiunea absorbantă a lecturilor, multe, diverse, poate oarecum grăbite, cam neliniștite în dorința de a-și însuși cât mai multe energii, idei, sentimente necesare propriei firi, deveniri. De jur-împrejur, atâția tineri cu căști audio!
        Audio-lectura ar fi una... dublă? Cineva dă glas literaturii scrise, iar tu „citești” ascultând. Gând sugerat de ocupația mea curentă: ascult traducerile rusești ale unora din nuvele lui Dino Buzzati. Nu cred să recitesc și „Deșertul tartarilor”, ar dura peste 7 ore. Dar cine știe, poate pofta lecturii vine... ascultând...
        Prin urmare, „recitesc”, ascultând (o lectură agreabilă: Marina Zakeeva; există și alte versiuni, cu alți lectori-interpreți ai aceleiași nuvele), proza despre Marta cea zburătoare, ce se desprinde de culmea unui zgârie-nor, plutind, coborând spre terasele pline de mușterii bogați de la etaje, eleganți, afabili. Probabil, pe când scrisesem „Elegie disco”, cu motoul din Bulgakov despre zborul Margaretei, încă nu citisem acest text de Buzzati (Ragazza che precipita). Dar uite, italianul ar fi putut să se gândească la Margareta rusoaică, o umbră zburătoare a căreia ar fi Marta... O presupunere ce poate avea temei.
        Iar când trec la comentariile cititorilor-ascultători despre zborul Martei povestit de actorul-lector, îmi dau seama că într-un atare racursiu tehnico-pragmatic se aprind spiritele referitor la practica de lectură audio. Polemica auditorilor are atingere cu ideile „din exterior”, din sfera social-culturală, în care, să zicem, se mai vehiculează părerea că un atare gen de lectură, audio, ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, primitivizarea culturii lecturii. În urma versiunii propuse de cel ce dă glas operei literare poate apărea pasivitatea audio-cititorului, apoi neîncrederea în posibilitățile omului de a recepta calitativ un mare volum de audio-informație, plus alte observații și nemulțumiri, drept argumente ale adversarilor audio-cărților. Pe de altă parte, întru elucidarea cât de cât obiectivă a fenomenologiei audio-lecturii se întreprind cercetări medicale, psihologice ce constată particularitățile distincte ale unui atare gen de lectură, care, în mod ideal, ar necesita o sporită concentrare a atenției. Iar dacă ne reîntoarcem cu două mii de ani îndărăt, în antichitate, se pare că unul dintre primii care au formulat, implicit, diferența dintre lectura audio și cea tradițională, „clasică”, ar fi fost Seneca,  despre o scrisoare primită de la Luciliu anunțându-și un prieten că îi va spune părerile mai târziu, „când o voi relua. Deocamdată judecata nu mi se poate îndeajuns fixa: parcă nu aș fi citit, ci aș fi ascultat tot ce scrii. Îngăduie-mi să o și cercetez”. Avantajul lecturii directe, cu cartea în față, în comparație cu cea intermediată, audio, a fost înțeleasă nu de ieri, alaltăieri...

DIN POEZIA RUSĂ ȘI CEA UCRAINEANĂ

 

EU, POEZIA, CULTURA ȘI LIMBA RUSĂ...

Leo BUTNARU

O POSIBILĂ CONTIGUITATE 

ROMÂNO-SLAVONĂ ȘI REZULTATELE EI?

 

...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.

                                     Ovidiu Pecican

Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință,  posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.

    În cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar solicita, parcă,  și o autodefinire în contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat, reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante, enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română, surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.

Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.

VINO SĂ STĂM SUB POM, SAU - FORMULA DE POLITEȚE

 

Chestionar     „Steaua”

Vino să ședem sub pom / Formula de politețe

 Leo BUTNARU

              – „Vino să  ședem sub pom/ De-asupra încă-i veac ceresc” spun versurile unui poem al lui Lucian Blaga. Umanitatea a crescut la umbra unor arbori cu puternice și ramificate semnificații, de la Arborele Lumii la Arborele Sefirotic, de la Pomul cunoașterii binelui și răului la Yggdrasil, de la arborii fantastici ai lui Hieronymus Bosch la bradul stilizat din reprezentările artei tradiționale românești la sărbătoarea japoneză a florii de cireș, de la plopii fără soț și teiul lui Eminescu la cireșii din amintirile lui Creangă sau la gorunul lui Blaga. Ne puteți vorbi despre un arbore care... v-a fost aproape, fie în scrierile dumneavoastră, fie în cotidian, în fața ferestrei, pe strada pe care ați copilărit, în parcul în care obișnuiați să vă plimbați, ș.a.m.d.?

– Într-o zonă atât de pitorească, bineînțeles și grație fastuoasei, luxuriantei răspândiri de arbori, cum e cea dintre Prut și Nistru, estul românesc, în satul nostru, Negureni de pe râul Răut, îmi erau dragi multe neamuri de pomi, ce ne populau aria, grădina, livada, haturile – meri, peri, vișini, cireși, zarzări, prăsazi (peri), șorcovi (duzi)...  Unul dintre ei mi-a inspirat un poem, pe care l-am pus și pe coperta unei cărți de junețe, Formula de politețe (1985): Prietene, piersice amice, –/ așa-ți ziceam, copacule frumos,/ primăvara înflorit în roz/ ba chiar aproape-n purpur înflorit.// Și iată-te-ntomnat,/ pe ramuri cu bogății/ și frunze scumpe, cărora le spun/ unii aurii, aurării./ Dar chiar și-acuma tot amic îți zic,/ nici gândind că ai putea/ să-mi răspunzi, de ți-aș vorbi umil:/ Domnule copac, măria ta,/ piersice alteță...// Prietene, amicul meu de viață, –/ acesta-i semnul meu de politețe. Scris, probabil, într-o dimineață de vară, când la geamul odăii (iatacul copilăriei și tinereții) mă saluta prunul cu goldanele chihlimbarii, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună... De jur-împrejur, arhitectura copacilor, de la haotic la clasicismul (vegetal), de la curățatul, îngrijirea coroanelor la impresionistul baroc vegetal. Toate, parcă esențializate, rezumate în pomul vieții dus la prohodire de om spre cimitirul Negurenilor, unde atâți alți copaci au devenit cruci, un fel de semne plus (+) care, de fapt, sunt categoricul minus (–)... Asta e! – ca un peisaj cu un singur pom, zis al vieții, pe drumul fără întoarcere, spre Negurenii de pe lumea cealaltă... Prin amintiri, acel pom al vieții, văzut cu ochi de copil și priceput ca sens abia-abia, atunci, demult, posibil să fi avut drept ramuri de sens, de înțeles chiar aceste cuvinte, aceste propoziții, ce vor ieși, mai târziu, la întâmplare, dintre file de revistă, de carte ca niște nervi sfâșiați sau, Doamne ferește! Ca niște vene tăiate...

AZI ȘI DE-A PURURI!