CHIŞINĂUL ÎN, PUR ŞI SIMPLU, 4 AUGUST 2011

         De obicei, dimineaţa, când, refăcut oarecum peste noapte, nu prea am densitate în sarcasm, despre Chişinău emit idei supor­tabile, nesupărătoare. Uneori, chiar idei frumoase, cum ar fi, de pildă, părerea că e tot mai în scădere nomenclaturista liotă de ieri-alaltăieri, plină de partinică delicateţe care friza laşitatea în a-şi acorda circumstanţe atenuante în necesitatea de a-şi recu­noaşte gogomăniile. Chiar dacă, în această reîntoarcere la o orânduire cu societate civică înaltă, chiriţoaicele bişniţarilor căpă­tuiţi re-învaţă arta leşinului, în comportamentul oamenilor apare tot mai multă francheţe, mai mult curaj în oblicirea politicaştrilor snobi, care vor să ne menţină într-o stare de confuzie naţională, istorică, lingvistică etc. Chişinăul a început să-şi recapete înfăţi­şarea şi expresia de oraş românesc, ceea ce nu este deloc puţin, – scriam acum vreo 15 ani, la împlinirea a 530 ani de când, la 1466, Ştefan cel Mare confirma o nouă temeinicie de vatră. De atunci – spre noi, prin câte a fost să i se întâmple Chişinăului, el rămâne în pofida a toate dăinuitor în demnitate de cetate care nu s-a recunoscut niciodată în­frântă definitiv. Altfel spus, care, cred, stă sub protecţia divini­tăţilor vegetaţiei şi proliferării, şi care nu a fost nicicând un oraş al deznădăjduirii istorice. Latenta speranţă întru reedificare şi recâştigare de adevărată identitate a devenit realitate. Mai depar­te, depinde de noi. Depinde de modul cum îi vom asigura o existenţă civică pe potriva renumitelor oraşe româneşti şi euro­pene. Deci, astăzi, cam la 545 de ani de la întemeierea Chişinăului, calendarul nu are nicio „împuternicire” spe­cială, decât una simplă, de figurant, de statist, în timp ce oraşul îşi continuă mişcarea în timp. Sperăm, mişcarea în sensul bun al Cuvântului şi al Istoriei. Omnia fausta urbis nostrum!

Astfel că astăzi, 4 august 2011, pomenindu-mă prin centrul istoric al Capitalei Prutonistrene, am surprins câteva imagini pe care le postez mai jos. Nu, nu sunt legat de vreo oarecare firmă turistică, ci, pur şi simplu, de pe la vârsta-mi de 14 ani, sunt legat de Chişinău. Aici am scris primele versuri eu, ţărănaşul venit de la 80 kilometri depărtare nord-est, din Negurenii mei de baştină cărora, de altfel, le-am dedicat o întreagă carte, intitulată Copil la ruşi, publicată acum un timp la Bucureşti. E o geografie (pan)românească, totuşi, în aceste câteva cuvinte. O geografie care nicidecum nu poate face abstracţie de Chişinăul cel de aproape un milion populaţie.

Dar să plasez imaginile…

   Lupoaica de la Muzeul de Arheologie şi  Istorie. 

Vasile Alecsandri de la Biblioteca Naţională.

     Mihai Eminescu din scuarul Teatrului Naţional ce-i poatră numele.



 

Leii de la Sala cu Orgă (în interbelic - bancă).

    

Teatrul Naţional "Eminescu".

Avanpremieră: Revista "Limba Română" Nr. 7-8

Ana BANTOŞ 

A SCRIE POEZIE ÎN BASARABIA 
                                 ÎNSEAMNĂ A RENUNŢA LA PLÂNS

(Fragment. Integral: revista „Limba Română”, 2011, Nr. 7-8)

Leo Butnaru a debutat într-un timp în care peisajul poeziei basarabene era bântuit de epitetul suprasolicitat pentru lustruirea vieţii concepute la modul realist socialist. Colegul său de generaţie, prozatorul Victor Dumbrăveanu, prezenta perioada de început, când activau împreună în presa periodică de la Chişinău, în felul următor: „Şi dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvoadei şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre komsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu...) socialistă, pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.

Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi” (1).

Tânărul aspirant la gloria literelor îşi manifesta caracterul, după cum menţiona şi Gheorghe Vodă, în prefaţa la volumul Aripă în lumină (1976), prin cultura elevată cu care îşi modela gândurile, prin metaforă, prin faptul că „îşi trăia timpul în cunoştinţă de cauză” (2). Or, „a-ţi trăi timpul în cunoştinţă de cauză” înseamnă, în cazul dat, a avea şi conştiinţă de sine, interzisă la vremea respectivă. Anume această perspectivă asupra lucrurilor îi va permite autorului să perceapă viaţa la modul realist, nu neapărat socialist:

„Hei, hei!

Cum e

trac-to-ri-ste

ziua întreagă să vezi ciocârlia

dar

să n-o auzi?”

(Peisaj).

…La mai tânărul autor sunt prezente trezia existenţei, firul de conştiinţă, iarna (împrumutând ceva din cunoscuta măreţie a frigului), dialogul dintre Hamlet şi regele Lear, sau dintre Hamlet cel tânăr şi unul îmbătrânit, precum şi un Sisif isprăvind ispăşirea pedepsei de a repeta la infinit ridicarea bolovanului în vârf de munte, autorul fiind tentat să-şi proiecteze trăirea pe uriaşa sihăstrie a lumii. Adept consecvent al metaforizării, Leo Butnaru, în 1976, îşi autocaracteriza stilul astfel: „Pur şi simplu spun ce am de spus în felul meu, în nu prea împământenitul pe aici vers liber modern. Dezvălui sau doar propun încă o modalitate de a metaforiza” (3, p. 196). Preferinţa pentru această figură de stil reiese din faptul că, în opinia sa, „o metaforă bună, laconică, densă e o replică dată, implicit, poemelor kilometrice inundate de platitudine şi prozaism” (3, p. 199). Este chiar tentat să investească acest trop cu funcţia de transfer a simbolului „local” în context universal: „Deschiderea poeziei prin intermediul metaforei moderne îţi permite depăşirea autohtonismului, desprinderea de etnografism. Sau, prin această metaforă, ai putea transfera un simbol «local» în context universal” (3, p. 205). În condiţiile în care percepţiei metaforei i se acordă un substanţial credit de încredere, originalitatea imaginarului se impune, în cazul lui Brecht, datorită „poemelor-metafore, cap-coadă”, iar în cel al lui Neruda – pentru că e «colţuros» în... suavitatea metaforică” (3, p. 252).

În şedinţele lirice ale autorului basarabean, care consideră că anume „poetul e cel ce poate face rocadă între creier şi inimă” (3, p. 252), analogiile se cuibăresc în metafore ca vrăbiile în salcâmii bătrâni. Într-un Olimp părăsit e stimulată nu atât naşterea Poeziei, cât, mai ales, „naşterea binecuvântaţilor fii ai omului”, semn că poetul caută drumul spre viaţa necontrafăcută, spre izvoarele fireşti ale vieţii. Într-un tur de orizont, unul „destul de senin”, se profilează o Ithaca, în care Ulise şi-a făcut dreptate. Copilăria, prin lumina istovită a chindiei, păşeşte pe vălurirea colbului sătesc, „precum un mic dumnezeu pe secatele ape”, iar umbra hulubului alunecă „razant peste troscotul ogrăzii”; sunt prezente fulguraţiile amintirilor, „zvâcnirea vegetală” (nu abundenţa existenţială a şaizeciştilor), „mai mult iluzoria înflorire”, vibraţia toamnei cu „porumbiştea spinoasă ce-şi tremură vineţiile poame”. Picturalul este proiectat în Stampă cu lună în răsărit, conturându-se în tuşul negru al imaginii corbilor îngreuiaţi de ploaie, rupând ramurile pe care vor să se aşeze, scăpătând în deşert şi ţipând isteric, sau în purpurul unei lalele scuturându-şi petalele. Poetul „operează” cu „şumuiagul” zilelor trecute şi a celor nevenite, având senzaţia de pipăire a „beregatei timpului”. Pe rafturile versurilor sale sunt adunate ca într-un muzeu „cutia Pandorei, sabia lui Damocles, mana cerească, mărul lui Newton, foarfecele Dalilei” etc., preocuparea primordială a poetului fiind confruntarea literaturii cu minciuna, iar adevăratul motiv al cântecului aflându-se în căptuşeala sonurilor:

„Îmi pun în faţa ochilor inima şi cânt

spre a nu vedea despărţirea de ţară.

Rechem pe buze cuvintele

şi cânt –

spre a înăbuşi glasul minciunii”

                                   (Elegie pentru Nazim Hkmet).

…Nota particulară pe care o aduce în poezia momentului Leo Butnaru este lucrătura în filigranul infimei clipe, care, pe alocuri, e ameninţată de un surplus de verbozitate, de pofta nestăvilită a rostirii de sine, de elaborarea metaforei spectaculoase după scenarii meticuloase. Portretul artistului în tinereţe se constituie din rostirea care se vrea puţină şi din eminenta ei claritate, din ingeniozităţi alături de care nici visele nu mai par interesante, din starea de fulger a sentimentului ajuns la revelaţia personală. Dacă eul liric vierean „rosteşte cuvinte ca să ia aer”, atunci personajului din poezia lui Leo Butnaru aerul îi trebuie „mai mult nu pentru a rosti, ci pentru a gândi cuvintele despre neoarhaica juneţe a lumii etc.”. Modalităţile de elaborare a versului utilizate de autor se apropie tot mai mult de cele ale postmodernismului, prezenţa modelelor din literatura universală stimulând, în acest sens, jocul ingenios (vezi poezia Liedul rozei). „Infantă a dragostei”, roza din ţara lui Garcia Lorca este „infantă a Soarelui şi a Lunii, zămislită în rozul zorilor”. Autorul caută numitorul comun între cri-cri-ul greierului basarabean şi hara-kiri-kiri-ul greierului japonez, palimpsestul, parafraza, autopastişa, invenţia lexicală („La picioarele noastre / umbrele noastre / ca nişte morţi neîngropaţi”), – toate acestea desemnând un traseu pe care, parcurgându-l, „scriitura iese din sine pentru a intra în / codul enigmelor în care e târziu de înţelepciune / sub litere evropeneşti sau / sub chinezeria ieroglifelor aducând a nişte / rădăcini ce şi-au calcinat sensurile în / desăvârşita tehnică a impreciziei / ironic deschise către poetul hermetic care / îşi trăieşte libertatea pierzaniei în ceilalţi / prin nuntirea lui Da şi Nu”. Mult mai prezent decât confraţii săi în presa periodică, la editurile, precum şi la manifestările cu caracter literar din dreapta Prutului, Leo Butnaru se află în atenţia observatorilor procesului literar românesc, beneficiind de numeroase recenzii şi prezentări de carte semnate de autori din Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş, Iaşi, Suceava, Timişoara. De aici şi preocuparea sa a nu cădea sub incidenţa statutului special de coconi vitregi ai literaturii române. Demnă de apreciere, prezenţa activă a autorului basarabean se vrea recuperatoare, atât în sensul oportunităţii punerii în circuit a literaturii basarabene, cât şi în sensul întreţinerii unui dialog între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului. De aici şi importanţa cărţilor sale de dialoguri, una dintre care, intitulată „Spunerea de sine”, include interviuri cu autori de primă mărime din România şi din Basarabia, între care: A. Pleşu, M. Sorescu, F. Neagu, D. R. Popescu, D. Vatamaniuc, M. Nedelciu, A. Rău, A. Busuioc, S. Saka, M. Cimpoi, A. Suceveanu, precum şi din alte spaţii geografice. Concepute ca spunere de sine a interlocutorului, dar mai ales a celui care intervievează, dialogurile aduc în faţa cititorului diverse aspecte ale literaturii, ale atmosferei în care s-a făcut literatură de o parte şi de alta a Prutului, ale relaţiilor dintre scriitori etc. Memorabile şi convingătoare sunt, în primul rând, dialogurile care dezvăluie laturi mai puţin cunoscute ale literaturii române. De menţionat, în acest context, dialogurile cu Aurel Rău, evocând figura şi destinul lui Lucian Blaga, precum şi cel cu Petre Stoica, în care sunt abordate traiectoriile poeziei româneşti şi universale, probleme ce ţin de mişcările şi fenomenele literare moderne din România şi cele propulsate şi teoretizate pe plan universal de către E. Poe, G. Benn, P. Valery sau Ezensberger, care puneau accentul pe travaliu. De reţinut concluzia intervievatului: „Punerea accentului pe travaliu se face, de obicei, când literatura intră în criză, cum s-a întâmplat, de fapt, şi în secolul XX, în care, spunea Thomas Mann, se face puţină cultură, dar se scrie foarte mult despre cultură” (4, p. 107). „Lecţia” însuşită de către autor din aceste interviuri se referă la capacitatea scriitorului de a vehicula cuvântul şi de a se mişca liber în universul limbii, momente care, de altfel, lesne se desprind şi din versurile lui Leo Butnaru. Alte aspecte ale dialogurilor ţin de conturarea imaginii literaturii române postbelice din perspectivă sociologică. Astfel se prezintă fenomenele vizate de către Laurenţiu Ulici, între care descoperirea, de la începutul anilor ’80, a limbajului esopic, graţie căruia a fost creat şi un cititor pe măsură, reacomodarea scriitorului român, după ’89, la noile condiţii, când vocaţia esopică nu-şi mai are rostul, tranziţia prin literatura de frontieră – memorialistica, jurnalele şi biografiile –, oportunitatea restabilirii singurului „determinism”, cel dintre scriitor şi cititor. Prezentă şi în spaţiul pruto-nistrean, aşa-numita literatură de frontieră, altfel spus memorialistica şi jurnalul, sunt ilustrate inclusiv de către Leo Butnaru, care, în volumele Student pe timpul rinocerilor (2000), Perimetrul cuştii (2005), Drumul cu hieroglife (2007), surprinde contextul literar şaptezecist în care se forma şi se afirma o tânără generaţie de scriitori basarabeni. Comunicarea cu scriitorii mai în vârstă, dar şi cu autori din fostele republici unionale, inclusiv din Ucraina şi Republicile Baltice, conturează reperele spirituale care au fertilizat peisajul literar al timpului respectiv, dar şi al timpurilor ce urmau să vină. În Perimetrul cuştii, bunăoară, Leo Butnaru este preocupat de manifestul poetic exprimat în poezie de către R. M. Rilke, adunându-şi „mirtul şi uleiurile de trandafir ale tainelor adânci şi frumuseţile nedesluşite dintr-odată nici chiar de cel mai sensibil şi talentat cititor” (3, p. 67). Descrierile succinte ale mediului ziaristic şi literar chişinăuian post-sovietic, întâmplările şi oamenii, consideraţiile literare, nu tocmai numeroase, şi cele politice, şi mai puţine la număr, strecurate în subtextul umoristico-ironic, formulările aforistice proprii sau cele citate din autori celebri fac lectura jurnalului atractivă. Stilul este direct, colocvial, de multe ori scriptural, în genere pasional şi, rareori, agresiv. Atmosfera din armata în care îşi făcea stagiul militar autorul este prezentată, în volumul citat, nu neapărat ca formă de înregimentare într-un anume fel de gândire, developarea mentalităţii lui homo sovieticus nefiind scopul acestui jurnal. Mai curând autorul opune scrisul uitării de sine, în scris şi în lectură găsindu-şi seninătatea şi echilibrul care îi asigurau mersul înainte. Cam în aceeaşi perioadă, la Iaşi, un coleg de generaţie, pe care nu putea să-l cunoască decât după 1989, Daniel Corbu, scria în ale sale „Carnete ale unui deceniu”: „Să cetim, cetirea-i sfântă! Acum însă mi-i pielea prea largă pe trup, mi-s oasele prea grele pentru zbor” (5, p. 152). „A ceti” în permanenţă însemna a căuta calea care să-i asigure un loc în literatură. Reconstituit după scrierile cu caracter confesiv, traseul formării viitorului poet include judecăţi memorabile, referitoare la poezia contemporană, care, în opinia mărturisitorului, „dacă e şi sentiment, mai e, concomitent, şi raţionament, meditaţie, filosofie” (3, p. 72). În Student pe vremea rinocerilor schiţează o imagine a poeziei momentului, aflată între orientarea sau „împingerea inovaţiei până la obscuritate” şi „baterea pasului (pe loc) unui tradiţionalism static. Deci, dincolo de tradiţionalism şi înainte de modernism se scrie o poezie valabilă (...) cu sorţi de izbândă”, conchide autorul. Altă dată se referă la „templul gustului spectatorului de teatru”, care trebuie refăcut, sau se exprimă sceptic cu privire la sprijinul cultural, de la care ar putea să înceapă reînălţarea basarabeanului: „Sprijinul cultural de la care ar putea porni re-înălţarea noastră va veni prea târziu în istoria noastră...”, scria autorul Perimetrului cuştii, în 1973 (p. 74). Anume în aceste împrejurări dârzenia şi caracterul sunt definitorii pentru condiţia scriitorului basarabean. Lecturile abundente, după cum reiese din notele fixate cu acribie despre autori şi opere din literatura universală, constituie exerciţiul care îl scoate din inerţia cotidianului cenuşiu. Este un timp când la Chişinău se citeşte literatură tradusă în română şi în rusă. Este perioada în care apar traduceri în română, efectuate şi de scriitorii basarabeni I. Vatamanu, V. Teleucă, I. Creţu, A. Cozmescu, A. Busuioc, N. Costenco (în 1970, bunăoară, a apărut volumul Zece poeţi moderni, în traducerea lui An. Ciocanu). Revin la baştină tinerii actori, proaspeţi absolvenţi ai Şcolii moscovite „Şciukin”, promoţia de aur a lui Ion Ungureanu, cu spectacolul de zile mari „Steaua fără nume” după piesa cu acelaşi titlu a lui Mihail Sebastian. În 1977, referindu-se la traducerile efectuate de către George Meniuc din bâline, Leo Butnaru susţine că „maestrul traducător reaminteşte prin fapte adevărul că limba unui popor are infinite izvoare care să împrospăteze comunicarea” şi va reţine „rar întâlnitele frumuseţi de grai” ale maestrului traducător. Acest „exemplu de graţie” a mai vârstnicului său coleg îl va stimula pe Leo Butnaru să caute, la rându-i, modalităţi de regenerare a poeziei. Tentat de formulele înnoitoare ale versului, chiar de la debutul său editorial (Aripă în lumină, 1976), Leo Butnaru se orientează spre o nouă structură a sensibilităţii şi spre ceea ce este definit drept producerea textului. Afectată de criză, corelaţia cu Celălalt apare la Leo Butnaru reprezentată într-o gamă expresivă amplă, determinată de aderenţa la spiritul timpului, definit, cu sau fără voia noastră, drept al postmodernităţii, care se consolidează în anumite forme specifice, accentul fiind pus pe caracteristicile contemporaneităţii, aici, în estul Europei, precum şi în mult râvnitul Occident. Anume pe acesta din urmă îl va „provoca” adesea, personajul liric optând pentru un comportament liber până la dezlănţuit. Tentaţia de a se „implica”, de a se „înscrie” în structurile poetice occidentale este paralelă cu insistenţa de a nu neglija particularul cultural, pe care îl reprezintă prin naştere. Postmodernismul în general se caracterizează prin faptul că „pune în discuţie o epocă în ansamblul ei”, epoca fiind, evident, modernitatea (6, p. 14). Ce pun în discuţie însă autorii noştri care îşi însuşesc tehnicile de exprimare postmodernistă? – iată o întrebare al cărei răspuns ar lămuri mai mult situaţia literaturii române la est de Prut. Dar să-l urmărim pe Leo Butnaru construindu-şi discursul în exemplul de mai jos:

„Cel lan de floarea-soarelui, ah! Doamne

aduce-a roţi zimţate ”, mă-nspăimânt

gândind astfel, căci poate fac păcate

                                hulind progresul...

Dar văzui un sfânt

cu aripile prinse-ntre transmisii

umil ca albatrosul lui Baudelaire”.  

Progresul care îi încânta pe modernii de altă dată este acum privit din perspectiva postmodernului, prin schimbarea accentului de pe raţiune în favoarea reabilitării misterului, fapt evident şi în poezia lui Leo Butnaru, care îşi încheie intervenţia postmodernistă, refăcând traseul spre reînfrăţirea celor desfrăţiţi prin muşcătura „din inimă ca din mărul discordiei”:

„...ce-i drept, dezastrul s-a întâmplat în vise

dar visele (se ştie) au reper

în fapta lumii...

iar chiar de nu eşti

precum n-a fost nici îngerul răpus

totuna, Doamne, să ne miluieşti –

pe urmă să nu zici că nu ţi-am spus...”

                                   (Paradox (aproape) ecologic).

Emanciparea „categorică şi definitivă” a literaturii din Basarabia pare să-l preocupe pe Leo Butnaru. Anume din această perspectivă îi analizează creaţia confratele său de generaţie Arcadie Suceveanu, care menţionează că „poezia sa nu urmează programatic o anumită orientare (tradiţionalistă, modernistă, postmodernistă), deşi fragmentarismul este o trăsătură a viziunii moderne asupra lumii”. Atent la evoluţia lentă, în trepte, a colegului său şi la integrarea cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă, autorul Arhivelor Golgotei, preocupat de optzecişti, „îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, «antipăşunist» şi postmodernist” (7, p. 39). Este evident că Arcadie Suceveanu se află aici pe poziţia celui care combate poza mesianică, de care se făcea abuz într-o perioadă. Şi Constantin Ciopraga reţinea, în calitate de notă definitorie a poetului Leo Butnaru – „un imaginativ rafinat”, „mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală” (8, p. 263). Aceste calităţi îl determină pe Th. Codreanu să vadă în Leo Butnaru „un creator de «tranziţie» între generaţia lui Nicolae Dabija şi a optzeciştilor, el având trufia diplomatică de a se considera deasupra ambelor «vârste», caracterizându-se, la un moment dat, un post-postmodernist” (8, p. 263-264).

„A scrie poezie în Basarabia înseamnă a renunţa la plâns”, susţine autorul Iluziei necesare. De aceea, hiperlucid, el respinge romantismul desuet, proiectându-şi speculaţiile din perspectiva unui secol dominat de scepticism, definit drept „al înfrângerilor”. Ironic, autoironic, sarcastic, mizând pe subtilitatea şi rafinamentul expresiei poetice, Leo Butnaru îşi cultivă în continuare talentul pus în serviciul unei poezii înţeleasă ca exerciţiu al firescului şi al unei vieţi de neconceput în afara literaturii.

Note bibliografice

1. Victor Dumbrăveanu, „Literatura şi Arta”, 1 ianuarie 1999.

2. Gheorghe Vodă, Prefaţă la vol. Leo Butnaru, Aripă în lumină, 1976.

3. Leo Butnaru, Perimetrul cuştii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005.

4. Leo Butnaru, Spunerea de sine, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1994.

5. Daniel Corbu, Carnetele unui deceniu (V). În: „Convorbiri literare”, nr. 2 (110), 2005.

6. Gabriel Troc, Postmodernismul în antropologia culturală, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

7. Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, poet al „texistenţei”, „Sud-Est cultural”, nr. 3, 2005.

8. Constantin Ciopraga, Poeţi basarabeni. Leo Butnaru – Arcadie Suceveanu, în „Dacia literară”, nr. 1, 1994.

9. Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Scorpion, Galaţi, 2005.

Despre stropul de eternitate

Acum o săptămână, în orele-epilog ale Taberei Internaţionale de Poezie Argothica (Sibiu-Cisnădioara), o parte din participanţii care aşteptau ora plecării, împreună cu gazdele, stăteam la mesele din faţa „Casei Frieda” – cafea sau bere, coca sau un ţoi de alexandrion etc., însă discuţiile nu păreau deloc cele de pe ultima sută de metri, unele subiecte părând a fi la un nou (re)început de abordare, printre care şi cel referitor la Măria Sa Metafora. Junele meu coleg Dan Herciu mă întrebă franc şi – simţeam – nedispus să cedeze fără a avea un răspuns „pe tavă”: „Dle Butnaru, ce părere aveţi despre metaforă?”. Mi-am zis că interlocutorul meu o fi având o problemă sau  nedumerire legate de „stropul de eternitate” şi nu mă înşelasem. Dan îmi spuse că, printre mai tinerii scriitori din Sibiu, sunt unii care neagă completamente Metafora. Prin urmare, ce cred (şi) eu despre atare polarizări (şi poate, zic… paralizii) ideatice, conceptuale, stilistice sau cum doriţi să le numiţi? Atunci, am fost laconic, însă promiţând să reven la subiect prin, pur şi simplu, reluarea unui text al meu de acum câţiva ani, pe care îl şi inserez aici. Mai întâi, l-am publicat în presă, încă în 2005, apoi în volumul de eseuri A opta zi (Editura Institutului Cultural Român, 2008).

                                                    PRO METAFORA 
                                                                SAU 
                               AMORSAREA UNEI NOI PARADIGME

                                                                                                                            leo butnaru

              În ultimele trei decenii ale secolului trecut, se intensificaseră până la – pardon – dezmăţ (cel puţin, aşa mi se părea mie unuia) atacurile meta-literaturologice la adresa metaforei (se intensificaseră – la trecut? Probabil, deja se poate vorbi oarecum... „inactual” despre acest fenomen, ceea ce se va înţelege din argumentele prezentate în continuare). Şi, curios, nu o singură dată, prea săreau peste cal sau îşi făceau cal de bătaie din acest subiect unii din cei care, se părea, trebuia să fie, din contră, pro-metaforişti, adică – unii autori de versuri. Poate şi din motivul că, în textele lor seci, rectilinii, căzute în oralitatea prozei ordinare cam zburdau caii verzi pe pereţi. De regulă, aceştia erau (mai sunt?) autorii slab culturalizaţi şi, poate, sărăcăcios dotaţi cu har artistic, care nu au o unitate de conştiinţă de creaţie, ca să nu mai vorbim şi de una teoretică şi care nu se pot remarca prin careva trăsături de stil/stiluri distincte, nu propun nimic nou (neavând de unde!), nu tind spre primenirea artei întru perpetua ei contemporaneizare, nu vădesc virtuţi întru originalitate, ci parazitează, eclectic, păscându-şi caii verzi pe... pajiştile pastişelor sau, cu şi mai adâncă inconştienţă, pe brazdele trase de predecesori de care, cu şi fără ocazie, încearcă să facă abstracţie. Ei nu sunt în stare a da o palmă gustului public, ci, chiar de primesc destule palme, nu-şi potolesc aroganţa şi retorica... fără obiect, de fapt (odată ce exclud metafora din ecuaţie). De asemenea nu i-am înţeles  nici pe unii confraţi mult mai elevaţi decât herghelegii cailor de clorofilă ce discreditau metafora, precum ar fi, spre prim exemplu, P. Emmanuel care să vedeţi ce metaforă memorabilă realizează atunci când atacă... metafora (ceea ce aminteşte de copilul Horaţiu care, somat de tatăl său de a se lăsa de poezie, jura în versuri că nu va mai scrie versuri!): „Poetul tânăr şi-ar da viaţa pentru o metaforă, uitând că în felul acesta pierde poezia, ca act esenţial, transformând-o în leu drogat pentru comodităţile menajeriei publice”. Ei bine, îţi zici, de ce autorul nu a spus ne-metaforic ceea ce a spus... metaforic: „leu drogat pentru comodităţile menajeriei publice”? De ce a apelat la metaforă, în acelaşi timp dând tare în ea? Apoi, apropo de menajerie: în excepţionalul poem Menajeria Velimir Hlebnikov oferă o adevărată Niagară (sau Victorie, dacă e să ne referim şi la impresionanta cascadă africană, una din cele mai mari în lume)  metaforică a cărei revărsare semantică nu o poate compensa nici un fel de alt „act esenţial”, pe care autorul sus-citat îl crede poezie. Implicit, pe versantul pro metafora se situează şi Mircea Martin care scria că „păcatul cel mare al poeziei lui (A. E. Baconsky)” pare a fi literaturizarea obsesivă, cu orice preţ, inclusiv prin deprecierea metaforei, neglijarea ei, ajunsă, spuneam, acum vreo trei decenii, un fel de modă păguboasă. Pe când, contrar poziţiei uşor snoabe, posibil, a lui A. E. Baconsky, era, din contră, timpul afirmării şi expansiunii metaforei în confruntare cu racilele proletcultismului devitalizant, plat, anost chiar. Prin urmare,  „Baconsky e mai degrabă un poet discursiv decât sugestiv. Judecată de situare, nu de valoare, căci există mari poeţi discursivi”, mai constată Mircea Martin, căruia îi păstrez opinia dedublată, însă fiind convins că totuşi metafora îşi supravieţuieşte sieşi şi îi supravieţuieşte pe „marii discursivi” care n-au oferit poeziei suficientă fineţe, nobleţe, ingeniozitate şi prospeţime. Sau, poate, mai aproape de adevăr e John Fowels care pare a împărţi dreptate pe ambele versante, susţinând că şi „discursivii” nu sunt chiar aşa cum se cred, deoarece: „Nu poţi descrie realitatea, nu poţi decât să foloseşti metafore pentru a o indica. Toate modelele de descriere (fotografic, matematic şi celelalte, inclusiv cel literar) sunt metaforice. Chiar şi cea mai exactă descriere a unui obiect sau a mişcării sale este o ţesătură de metafore”. O atare poziţie particulară oarecum conciliatorie (ştiinţa logicii o numeşte: subcontrarietate – ca raport între judecata particular-afirmativă şi cea particular-negativă, ce admite că ambele pot fi adevărate), fie cea a dlui Martin sau cea a dlui Eowels,  pare a se fila, implicit, încă din adânci antichităţi, când atât Aristotel, cât şi Teofrast susţineau, spre exemplu, că, uneori, metaforele, imaginile poetice sunt prea exuberante, prea îndrăzneţe, prea... neverosimile (probabil), şi ar fi bine ca ele să fie... temperate, potolite, pentru a se da de înţeles că, de fapt, nu e chiar aşa, ci e, pur şi simplu, o zicere poetică, dânşii recomandând ca, după vreun trop dur, să urmeze expresii de genul „ca să spunem aşa”, „dacă ne putem exprima în aşa fel”, „s-ar putea spune cu oarecare îndrăzneală”, ceea ce, peste secole, îl făcu pe Boileau să nu prea fie de acord cu iluştrii predecesori, la rândul său precizând că: „Sfatul este excelent, însă nu poate fi urmat decât în proză: pentru că aceste justificări sunt rareori suferite în poezie, unde ar avea ceva sec şi lânced, căci poezia poartă în sine propria-i justificare”. Ba mai mult, chiar şi în proză, însăşi metafora conţine în sine propria-i justificare (ca să zic aşa...). Contra retuşurilor antimetaforice de orice fel pleda şi Benedetto Croce, menţionând: „Dacă în poezie şi în artă în general, creaţiile sunt apoi admirate pentru „realitatea lor vie”, pentru „fidelitatea lor faţă de natură” şi pentru altele asemenea, aceasta se datorează uzualei şi nereprobabilei metaforizări, care nu poate fi şi nu trebuie reprimată în vorbitori, deşi este necesar să se pretindă, şi pe bună dreptate, ca acele cuvinte să fie considerate în valoarea lor exclamativă, de admiraţie pentru perfecţiunea poetică şi artistică, şi nu înţelese greşit ca definiţii ale poeziei sau artei şi ca interpretări critice ale operelor”.

Astfel că nici neo-post-tentativele de temperare, potolire metaforică nu ne pot face mai puţin neîncrezători faţă de versificaţia nominalistă, enumerativă, oralistă, banal narativă, fără adâncime şi coloratură estetică, eu unul fiind de acord cu fulminantul  verbodinamist Marcel Moreau care, în aventura cunoaşterii, înnobilării şi delectării prin scris, consideră că: „metafora e girantul magiilor esenţiale. Există metafora care procură o plăcere intelectuală ori subtil emotivă, sau cealaltă, care se investeşte cu puteri ciudate, emoţionale desigur, dar penetrante, explorării. Ea face să apară adevărul fiinţei nu doar prin brutalitatea ascuţită, ci şi prin natura sa de sortilegiu. Ea relevă lumii, electiv, formele cele mai tenebroase ale eu-lui nostru, fantomele surghiunului care ne bântuie singurătatea [...] Altfel trezeşte ea puterile mitice care dorm în noi sau pe care nu le mai putem resimţi ca atare din pricina loviturilor primite de la civilizaţia maşinilor”. Din memorabilul său elogiu temperamental să mai reţinem că metafora: „ne repopulează cu mituri. Mituri scoase de ea din întunecimea veacurilor, imagini care urcă din nou, violent, lunga filieră a strămoşilor, toate încercate de secreţii majore, de mizerie, de durere, de speranţă. Metafora, oricât de puţin se smulge din măruntaie, pare să zguduie întreaga noapte anterioară, plină de morţi care înainte de a muri au suferit, au sărutat, au ucis, au iubit şi au crezut în Dumnezeu ori în diavol cu gesturi ajunse spasmodic până la noi şi cărora le celebrăm ultimele avataruri. Prin ea spiritul întreg se redeschide celor mai vechi rituri ale umanităţii, incantaţiei strămoşilor, dorinţelor crepusculare ale sclavilor... Fără a părea să aibă vreo legătură cu toate astea, furoarea noastră metaforică recompune, în liniile sale esenţiale, o istorie a trecutului nostru ascuns pe care se aplică fără greutate chipul nostru prezent, mereu reînceput” (în eseul Artele viscerale).

Dar e necesar a ne întoarce cu mult mai în adânc de timpuri, precum face Jean Baudrillard, când aminteşte că: „sfera pasiunilor sufletului, care au alimentat cronica romanescă şi psihologică vreme de două sau trei secole (periodizare foarte subiectivă, totuşi, exagerată ca durată,  n.m.), s-a îngustat în mod deosebit (...) Ce mai rămâne?” Probabil, cel mai imprevizibil – încă ieri! – răspuns poate veni, indirect, chiar din tendinţa spiritului contemporan elevat de a re-aborda metafora drept modalitate de diversificare a aspectelor şi modalităţilor prin care pot fi văzute realitatea şi arta, spre a se re-îmbogăţi, re-împlini (în confruntare cu monotonia, indiferenţa şi banalul) „evantaiul mişcător al sufletului”. Revenirea la metaforă poate atenua crudul adevăr din continuarea remarcii lui J. Baudrillard conform căruia obiectivul artei moderne ar fi literalmente „de a deveni de neprivit (şi de necitit, n.m.), de a sfida orice seducţie a privirii. Arta modernă nu mai exercită decât vraja dispariţiei sale”. Fără exces de optimism, se cade să înregistrăm şi faptul că, a s t ă z i, sub influenţa revigorării metaforei, din necesitatea acesteia, resimte o nouă nuanţare conceptuală însăşi antropologia ca ştiinţă. Profesorul clujean Mircea Borcilă subliniază  că deja s-a ajuns a se consemna, la nivel internaţional, o spectaculoasă „c o t i t u r ă   m e t a f o r i c ă” în domeniul antropologic, prin redescoperirea „dimensiunii cognitive” a expresiei metaforice din viaţa noastră cotidiană”, ca şi a celei situate în spaţiul „artei verbale” din textele „poetice”, în ansamblul lor. Acesta este sensul în care cei mai pătrunzători dintre exegeţii actuali nu s-au sfiit să proclame că „trăim chiar momentul metaforic în ştiinţele umane” şi să anticipeze „amorsarea unei noi paradigme” în acest domeniu, întemeiat nu pe categoria semanticului sau a simbolicului, ci pe cea, exponenţială şi transgresivă, a „metaforicului”. După care autorul remarcă o conexiune axială Lucian Blaga–Eugen Coşeriu anume în contextul cunoaşterii metaforice, anume spre ei putând fi identificat traseul unei ascendenţe de principiu foarte important, ce permite a se vorbi (fără suspectare de protocronism, sperăm) despre soluţia românească „în metaforologia contemporană de orientare antropologică” ce prezintă „două avantaje capitale în raport cu marile direcţii actuale, de origine semantic cognitivă ori hermeneutică”, deoarece „ea beneficiază, pe de o parte, de o explicaţie incomparabil mai profundă a „creaţiei metaforice” (ca înrădăcinată) în mediul cognitiv al limbajului, pe care o furnizează teoria lingvistică, pe de altă parte, de o paroximare esenţială a spectrului creaţiei metaforice în poezie, pe care o furnizează teoria blagiană a dimensiunii „revelatorii” a textelor culturale”, pentru ca doleanţa-concluzie să fie şi ea demnă de-a fi reţinută, în speranţa că într-adevăr: „Alianţa fericită între profunzimea intuiţiei, din opera teoretică a unuia dintre cei mai mari poeţi şi filosofi est-europeni ai veacului încheiat, şi rigoarea conceptuală a celui care a fost numit, cu temeinică justificare, în Japonia, „lingvistul secolului XXI”, ne îndreptăţeşte să credem „în şansele unui nou început de drum, sub astfel de zodii înalte şi de cel mai bun augur pentru viitorul ştiinţelor noastre umane”. Deopotrivă de întemeiată ar fi, cred, părerea că acesta nu ar constitui, probabil, un început de drum, o deschidere nouă, ci, mai curând, o re-luare de cale, o re-deschidere, o re-venire la un concept sau un florilegiu conceptual ce ispitise, cândva, cunoaşterea umană. Deoarece ceea ce s-ar numi amorsarea unei noi paradigme sau cotitură metaforică nu poate să ne ducă cu gândul chiar spre începuturile mitologice ale cunoaşterii umane care presupuneau, înainte de toate, anume metafora ca element activ în tentativele de receptare şi explicare a existenţei în generalitatea ei cosmică, dar şi în particularităţile-i ce ţineau de condiţia omului firav (dar trestie cugetătoare, totuşi!), ce trăia surpriza de a-şi „descoperi” propria conştiinţă şi, prin ea, –  de a se releva sieşi la prima mare răspântie a cunoaşterii dintre: eu – tu, eu – altul. În ce priveşte timpurile şi artele contemporaneităţii prezente sau celei abia convertite în trecut... recent, în primă şi uşoară brumă de istorie, în lumina (sumbră) a consecinţei  „izgonirii” metaforei, o vreme, sau, ca să nu fie prea dur spus, –  doar a neglijării ei, să ne întrebăm asupra agoniselii poetice a postmodernismului (de când se tot vorbeşte de atare stare textuală/ textualistă care nici tu şcoală, nici tu curent, nici tu formulă cât de cât explicită şi credibilă nu e – până în ziua de azi). Deci, în atâta durată de timp – că tot se vorbeşte de vreo trei-patru decenii de postmodernitate – respectiva agoniseală ar fi putut obţine deja statutul de... moştenire. Însă, ca valoare (nu ca extindere), sub specia logicei şi iminentei „clasicizări” de gen, postmodernismul nu prea are cu ce se lăuda. Probabil – pe lângă mai multe motive – şi din cauza că a cam neglijat respectiva figură de stil („Atenţie, aici e o figură!” strigă atunci un expert în lingvistică, făcând o mutră bănuitoare”, precum spune un vers de Michel Deguy) şi (încă?) nu a lăsat în memoria culturală a lumii metafore-unicat; ceva asemănător a ceea ce Gh. Ayghi numea: „bârne (grinzi)-metafore consistent luminoase/ de o sonoritate imens-naturală/ precum văzduhul”. Spre deosebire de suprarealism care este ceea ce este, şi deloc de neglijat şi deloc puţin (Breton, Apollinaire, Aragon, Eluard, Char, Alberti, Quasimodo, Dali, Gherasim Luca etc.), şi graţie preocupărilor şi elaborărilor sale metaforice, Jovan Hristić, cunoscut exeget al literaturii moderne, în aprecierile sale apăsând serios condeiul când, acum 45 de ani, scria: „S-ar putea spune chiar că o antologie autentică a suprarealismului nu ar fi o antologie de texte, ci una de metafore”. Ei bine, să nu uităm că apetitul pentru această celebrisimă figură de stil (figura figurilor! deoarece noţiunea în cauză – metafora –  e utilizată şi pentru generalul: figură de stil) suprarealiştii l-au moştenit de la simbolişti* care au lăsat şi ei – nu? – ceva zestre (Rimbaud, Mallarmé, Verlaine, Claudel, Rilke, Trakl, Blok, Ahmatova, Ungaretti, Dario, Machado, Macedonski, Bacovia etc.).** Este important să mai subliniem că suprarealiştii au introdus în literatură unele teme poetice prin excelenţă („genetic”!) stimulatoare de metafore, printre care cele ale  visului şi subconştientului, secundul fiind de fapt spaţiul (şi mediul) operaţional predilect al fiinţei creatoare ce mai crede (şi) în inspiraţie şi intuiţie. Fiindcă subliminalul, drept cod ontologic, transcendental, predestinat individului, este, şi mai simplu spus, însăşi esenţializarea, în perspectiva unei dezvoltări; esenţializarea unui proiect semantic în principiu alegoric, sugestiv, sinestezic, simbolic şi, bineînţeles, ca şi cum „din oficiu” supra(i)realist, toate astea, în generalitatea lor, – afine metaforei sau chiar metafora propriu-zisă. Altfel spus, însăşi starea de creaţie fiind, de artă, de literatură, de poezie sau, mai general, poate că starea estetică de mister care se deosebeşte calitativ, afectiv, tensionat-emotiv de „starea pur disponibilă şi superficial acordată cu mediul exterior, care este starea medie (şi a... mediului! – n.m.) fiinţei noastre, starea de indiferenţă a schimbărilor” (Paul Valéry). Adică, diferenţa de cotidian, de starea gri a maşinalei existenţe de zi de zi, în comun şi în comunitate. 

Prin urmare, oricât ar fi evoluat ştiinţele lumii, „exacte” sau... similipoetice, oricât ar fi ele în stare să explice câte ceva (doar)... cumva, niciodată cu deplină certitudine, nicicând cu probe imbatabile, din preajma – sau chiar din interiorul! – lor nu trebuie izgonită nici ideea de mister  care ar fi prezent în umbra şi alcătuirea fiecărui fenomen sau obiect (omul îl trec la... fenomene...); în însăşi fiinţa umană, atât de tainică şi foarte parţial revelată sieşi. Misterul ca sens/semnificaţie în sine, punct în care Blaga se apropie de Kant. Sau de Dilthey, care se referă la însinele lumii ca mister, acest autor fiind din ordinul aşa-numiţilor filosofi ai vieţii ce s-au arătat adversarii logicii, în special a celei a intelectului, din motivul că el, intelectul, sau conştiinţa umană nu se poate cunoaşte pe sine, nu reuşeşte a-şi  dezvălui sieşi „însinele inefabil”. Logica poate fi de oarece folos numai la cercetarea materiei inerte, anorganice, nu şi în edificarea sa asupra „materiei cenuşii”. Consecvent în opţiunea sa axială, Blaga subliniază că niciodată „misterul nu e convertibil în non-mister”. Iar misterul e chiar metafora sui generis, esenţializată, autotelică, nedezvăluindu-se (încă?) înţelegerii umane. Pentru că, şi astăzi şi încă într-un infinit şir de mâine, conştiinţa oamenilor ce au atins niveluri exemplare de inteligenţă este/va fi nevoită să constate – chiar în funcţie de prestaţia proprie! – că necunoscutul, enigmaticul,  (încă) neaflatul îi depăşesc (mereu, perpetuu) fabulos posibilităţile de elucidare ale logicii sale, capacitatea-i de a raţiona şi chiar de-a... aproxima! (Există o anumită limitare până şi în părelnic, deplina dezinvoltură şi libertate a fanteziei umane...)

Aşadar, ce-i de făcut în această situaţie ca şi fără ieşire, de – ca terminologie de şah – pat hermeneutic? Analizând teoria blagiană referitoare la mister ca ceva transcendent, Al. Surdu invoca necesitatea de transcendere şi a funcţiilor (şi funcţionalităţii!) logice ale inteligenţei; când „intelectul însuşi trebuie să se găsească într-o stare acută de criză pentru a renunţa la funcţiile sale logice, fără să se autoanalizeze, ci doar să „evadeze” din sine”, această evadare însemnând amplificarea, potenţarea, extinderea cuprinderii (lămuritoare, luminătoare) a intelectului, „dar în alte formule, şi anume în formule care, prin structura lor, sunt inaccesibile logicii”. Prin urmare, în acceptul antropologiei metaforice, şi metaforele pot fi considerate formule care nu ţin cont, obligatoriu, de formulele raţionale, logice. Adică – deloc neimportant! – şi metaforele pot contribui „la depăşirea” intelectului de către sine însuşi, prin sine însuşi. Metaforele care, după Vico, sunt de asemenea şi forme gnoseologie (închise, mai adaugă exegetul). Însă conştientizarea de către... conştiinţă a posibilităţii (în pofida obstacolelor transcendentale, de augmentare, a misterului) sale de... înaintare, de expansiune nealinată totuşi de cea mai cutezătoare năzuinţă – că, chipurile, cândva, ea, conştiinţa, va putea atinge înţelegerea absolută (dacă am zice doar supremă, ar fi parcă ceva mai puţin spus...), ci în funcţie de perpetua limitare a sa, pe care Blaga o definise drept „fază de acută şi veşnic reînnoită criză”. Iată, deci, cum concordă părerea filosofului şi poetului nostru cu o mai generalizată, mondializată opinie relativ comună conform căreia şi noul apetit pentru metaforă poate fi explicat şi ca reacţie contra pozitivismului sec şi practicismului obiectiv, devitalizator la nivel de emotivitate şi diversitate epistemologică şi expresie, manifestându-se ca acută fază de criză.

Bineînţeles că artistul, personalitatea creatoare (re)trage concluziile sale din această fază de acută recesiune şi în planurile turbulenţelor, confuziilor, relativităţilor ce prea împing spre amatorism şi primitivism, spre kitsch sau chiar mai jos de acesta – spre ceea ce, mai recent, se înţelege prin noţiunea de trach (rămăşiţă, gunoi) ce caracterizează deruta contemporaneităţii, impact care, e de presupus, nu va putea fi depăşit decât dacă lumea îşi va regăsi un limbaj poetic („de care omului modern îi este atât de ruşine”, constata Mircea Eliade), în care o prezenţă şi funcţionalitate pe potrivă să-i revină metaforei, considerată, cândva, instrument maxim de investigaţie şi reflexie spirituală. Ortega Y Gasset chiar aşa o şi definise: „un instrument mental indispensabil... o formă a gândirii ştiinţifice”. Cu atât mai firesc, această formă gnoseologică, ca şi cum – predestinat – de natură estetică, se identifică însăşi plăsmuirii artistice ce nu poate fi concepută în afara unui spaţiu proiectiv, imaginar, sinestezic, de o semantică simbolică, precum e anume cel al metaforei. Metaforei ce suscită, astăzi, interesul care ţine, e de presupus, şi de nepieritoarea speranţă a omului/ artistului de a redescoperi energia estetică, omniprezentă, dar discretă, a lumii.

                                                                                       6.IX.2003

___________     

*Acelaşi Jovan Hristić mai specificând că: „De la simbolism şi până în prezent, metafora e nu numai un instrument de bază, ci poate şi cel mai puternic instrument poetic; nu numai elementul prin care modalitatea poetică de expresie se deosebeşte de cea în proza narativă, ci şi o modalitate de relevare (sau cel puţin de intuire) a esenţei enigmatice şi a unităţii cu nimic mai puţin enigmatice a lumii. Nu există nici o îndoială că toată poezia modernă se întemeiază pe capacitatea poetului de a crea şi de a utiliza metafora care, prin ceva esenţial, se deosebeşte de tipul tradiţional de metaforă, despre care vorbeşte Aristotel în Poetică (...) metafora modernă reprezintă un instrument de revelaţie”.

**După enumerarea atâtor nume mari, unele de-a dreptul gigantice, îţi dai seama că, în contrast cu simbolismul, care profesa supraintelectualismul şi rafinamentul estetic, în raport cu suprarealismul, şi el de o inteligenţă acută ce încerca să sondeze subliminalul, postmodernismul e mult mai permisiv, în special pentru destui neaveniţi şi diletanţi.

Două proze din "Bucovina literară" Nr. 6, 2011

Leo BUTNARU                                                           

SEMNALMENTE(LE)

– Mă iertaţi, dumneavoastră sunteţi Dante?... Alighieri?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Parcă nu se vede?... Dar de ce întrebaţi, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt Dante, aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, – nu? – pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt Alighieri.

– Regret că vă dezamăgesc, însă eu m-am interesat chiar aşa, fără motiv, hodoronc-tronc, cum ar veni.

– Deci, nu se vede că sunt Dante?

– Mă iertaţi, nu se vede...

– În acest caz, de ce aţi întrebat dacă sunt sau ba Dante?

– Întreaga-mi viaţă visez să-l întâlnesc pe Dante Alighieri şi toată viaţa mea conştientă întreb pe cineva, dacă nu este Dante.

– Păi, de data aceasta aţi nimerit, eu fiind chiar Dante.

– Nu numai de data aceasta...

– Ce vreţi să spuneţi cu insinuarea asta prost camuflată?

– Şi alte dăţi, alţii, mi-au sus, fiecare în parte, că ar fi Dante.

– Impostură? Bineînţeles că nu erau, odată ce anume eu sunt şi nimeni altul.

– Ziceţi dumneavoastră, însă exact aşa spuneau şi alţii, fiecare în parte.

– Dar vă prezentau oarece dovezi că ar fi Dante? Alighieri?

Dau dezaprobator din cap.

– Iar eu am, zice bărbatul, – scoţând din taşca sa de pânză  nişte suluri. – Manuscriptul „Divinei comedii”, zice, întinzându-mi pergamentele. – Este?... Beton, nu?! face el triumfător. Priveşte, priveşte mai atent.

Privesc: sus, în dreapta fiecărei file de pergament, stă sigla Bibliotecii Vaticanului.

– Convinge, nu?

– Păcat, nicidecum nu mi-l imaginam astfel pe Dante, zic eu abătut.

– Dar cum?

Pe îndelete, îi povestesc cum mi-l imaginam pe Alighieri, adică pe domnia sa, cel din faţa mea.

– Dar odată ce mă vedeţi aici, în faţa dumneavoastră, nu vă puteţi modifica părerea, pentru ca să mă imaginaţi exact aşa precum mă vedeţi? întreabă cu oarece mirare entuziastă în voce necunoscutul.

Dau dezaprobator din cap.

– De ce?

...Şi uite tocmai aici mi s-a luat piuitul, cum se zice, şi nu am mai spus un cuvânt, decât: Dante.

Din această reacţie a mea, ca şi din precedentele, Alighieri nu a înţeles mare lucru, iar după câteva clipe de evidentă dezamăgire întreabă, niţel înseninat:

– Mă iertaţi, nu cumva chiar dumneata eşti cel care a scris cum şi-a surprins propriul frigider că îi mănâncă o parte din produsele alimentare, pe care i le încredinţează să le păstreze nealterate?

– Sigur. De ce să vă iert? Chiar sunt. Eu. Parcă nu se vede?... Dar de ce întreb, când este clar: odată ce m-aţi întrebat dacă sunt cel care a scris cum am surprins frigiderul că îmi papă o parte din produsele alimentare… Aţi pornit de la oarece semnalmente, de la oarece deducţii, pentru că nu se putea aşa, fără motiv, să fi întrebat dacă sunt eu cel cu frigiderul...

În clipa următoare, Dante Alighieri dispăru din faţa mea, ca luat de tsunami!

...În genere, nu cred să fi existat sau să existe de aici înainte vreun alt poet genial, care să-l întreacă la alergări pe domnul Dante: în câteva clipite, l-am şi văzut deja intrând, îndărăt şi fulgerător, pe poarta Evului Mediu referitor la care eu unul nu am niciun dubiu că este fratele mai mic al Evei... Da, adamice...

Uite că rimează cu: Beatrice, marea pasiune a lui Dante!...

TIMPUL ŞI BANDA LUI MÖBIUS  

De fapt, timpul, cu contorsionările sale ca şi magice, sigur că a precedat Banda lui Möbius care, precum se ştie, are însuşiri neobişnuite, pentru unii chiar magice, – spuneam, acum câteva cuvine,  şi în cazul timpului care, repet, a precedat orice bandă, inclusiv pe cea a lui Möbius. O astfel de stare pre-möbiusiană a timpului se poate realiza, alias – conştientiza, şi nu în sensul de „a face” deosebit de simplu, doar din trei noţiuni, care, de fapt, e una singur: noţiunea  de – azi. Celelalte două, ca şi facultative, ar fi, bineînţeles: ieri, mâine, – însă, repet, în esenţa adevărului este vorba de o singură noţiune-dimensiune: azi, – precum vă voi dovedi... ba nu, – precum ne vom dovedi noi înşine într-un dimpreună-a-fi Azi, care, fireşte, ne duce cu gândul şi la eminescianul „De-a pururi ziua cea de azi”, în virtutea convenţiei că, am admite, fie şi sub aspect pseudofilosofic, că e vorba şi de celelalte două noţiuni care, împreună cu Azi-ul alcătuiesc tripleta cronologică, s-ar putea spune, prin deducţie:

1/ (şi) „De-a pururi ziua cea de ieri”, precum şi:

2/ „De-a pururi ziua cea de mâine”,

în fond fiind vorba, precum am convenit deja, în baza imbatabilului adevăr, că e vorba, totuşi, doar de – Azi şi de-a pururi ziua care îi revine acestui Azi, care este chiar acest Azi.

Astfel că, stimaţi co-autori ai filării, din Timp, Fantezie, Filozofie şi, obligatoriu, din Ingeniozitate, dar şi ceva Credibilitate, în baza, iarăşi poeticului, „nu cerceta aceste legi”, să încercăm a pricepe, percepe şi  conştientiza ce ar avea timpul în starea lui cea mai firească – universală (o alta, de fapt, nici putând a exista) cu o foaie de hârtie format A 4, din care, de regulă, se realizează o Bandă (a lui) Möbius (realizează: aici, în sens de: confecţionează, nu şi de – conştientizează). Ce poate exista comun între timpul, ca şi magic, şi (ca şi) magia la care se  poate ajunge, tăind respectiva foaie în lung, iar cele două bucăţi rezultate unindu-le la un capăt, unul din ele, capetele, răsucindu-le cu o semi-rotaţie? Ce are timpul – repetăm întrebarea – cu atare panglică aparent normală, dar lipită – „invers”? De aici încolo, şi o mai mare: Nota Bene! – dat fiind că, spre deosebire de alte panglici, în sensul clasic al cuvântului, precum se mai obişnuieşte a accentua, aceasta nu are decât o singură parte (şi o singură margine)! (Deci, în gândul nostru, să revenim la „magia” timpului în care cele trei noţiuni nu sunt decât una – Azi, celelalte două care îl flanchează pe acest Azi – Ieri şi Mâine nefiind, de fapt, ce par a fi, ci sunt ceea ce, de fapt, nu par a fi, şi anume, tot: Azi!). Magia Benzii lui Möbius e că, dacă trasăm pe mijlocul ei o linie cu creionul, pixul, carioca etc., ajungem în acelaşi loc, punct, însă – Nota  bene-bis! – acoperind, totuşi, ambele suprafeţe aparente ale panglicii, fără să ridicăm deloc trasorul (creionul, pixul, carioca...) de pe filă. Acmu, cum ziceau cronicarii, din nou retro-gândindu-ne la Unicul Azi, iluzoriu şi el, însă cu mult mai puţin decât în genere inexistentele Ieri şi Mâine, încercând să tăiem (banda de hârtie) de-a lungul liniei pe care am trasat-o, observăm că, în loc să obţinem două panglici similare, nu obţinem de fapt decât una singură ca dublă lungime. (Aşadar, putem trage concluzia că, în cazul Timpului, Azi-ul generalizat, ce „comasează” absolut iluzoriile Ieri şi Mâine, e, în adevăr, o triplă lungime... infinită!)

În continuare, am putea spune că deja, între Timp şi Banda lui Möbius, intervine oarece diferenţă, deoarece, dacă am tăia panglica doar o treime din lăţimea ei, rezultă două panglici  petrecute, una mai lungă şi alta mai mică. Iar această deosebire, fireşte, e din cauza diferenţelor radicale dintre spiritul universului – Timpul, şi materialitatea acestuia – Banda lui Möbius, tăiată din fila de hârtie.

Iar acum, iarăşi într-un efort dimpreună coordonat, să conştientizăm, doar sub aspectul pur de Timp, ceea ce a premers Benzii lui Möbius.

Astfel, trezindu-ne, fiecare dintre noi, într-o zi anume, conştientizând abstracto-surprins că acest Azi e anume ziua pe care o conştientizezi tu, eu, el – cei care suntem prinşi în acest proces de conştientizare – deja niciodată nu vom mai adormi, iar de s-ar întâmpla s-o facem, totuşi, – nu ne vom mai trezi.  (Din nou – Nota bene! – concomitent, să încercăm să ne dăm seama ce impact, ce „repercusiuni” are în timp, dar şi în spaţiu ceea ce se numeşte: a nu te mai trezi... Rezolvând acest silogism, îţi limpezeşti fără drept de apel adevărul că, de fapt, cele trei noţiuni – Ieri, Azi, Mâine, sunt doar una singură – Azi, mereu, totdeauna, în vecie...; fără drept de apel, zic, deoarece nu vei mai răspunde la niciun apel...) Şi asta s-ar întâmpla din motivul că, atunci când te vei trezi, vei conştientiza că Azi-ul „tău” – este Ieri, adică – nicidecum nu e Mâine! Iar acest, acel, oricare Mâine nu va veni niciodată. (Astfel ne reapropiem, „tiptil”, să zic, între ghilimele, de unitatea celor trei noţiuni, care sunt Una: Azi.) Cum ar putea veni acel sau celălalt, oricare Mâine, dacă, de fapt, niciodată Mâine de asemenea nu va fi, ci va fi din nou Azi, ce a trecut, precum s-ar crede, Ieri, şi încheindu-şi existenţa, durata, prezenţa, dar – atenţie! – ca prin minune (vorbeam – nu? – de sentimentul de magie?), renăscând din scrumul Timpului şi continuându-şi existenţa (durata, prezenţa) Azi. Acest Azi care, concomitent, e Unitate, dar şi Trinitate. În Timpul ca pre-Banda lui Möbius pe care, precum o descriam mai sus, o poate confecţiona oricine. Deosebirea, însă, fiind că Timpul nu se poate... confecţiona. Niciodată! – adică Azi... Ce mie unuia mi se pare şi Trinitate, dar, în esenţă, Unitate în care există şi Însăşi Sfânta Treime... Şi în această Unitate, care este Dumnezeu, preexistent firii şi complet independent în raport cu orice, trăim, ne mişcăm, suntem şi... noi...  Aleluia!

 

-------------::::::::::::::::-----------

Ultimele clipe cu Mircea Ivănescu: Sibiu, amiaza zilei de 23 iulie 2011

  

Ieşirea...

În grădina casei pământeşti a Poetului... 

O lumânare pentru Mircea Ivănescu... 

(Ion Mureşan şi Al.Cistelecan)

 

Sfârşit de cale, început de cale...

                                                                                                                                           Imagini: L.B.

DIN FOTOTECA DE AUR

Uneori, mi s-a întâmplat să surprind cu camera de luat vederi chipurile unor mari personalităţi ale literaturii contemporane. Printre acestea, şi cele a doi iluştri scriitori francezi, Alain Robbe-Grillet (1922–2008; considerat „tată al Noului Roman francez”, scrierile căruia însă au fost uneori mai apreciate în străinătate decât în Franţa; de asemenea, un reputat cineast) şi Michel Deguy (n. 1930; poet, filosof, profesor). Astfel arătau domniile lor în septembrie 2002, la Neptun, în preajma hotelului „Arad”: maestrul Robbe-Grillet făcând o mică promenadă împreună cu doamna sa,

iar Deguy verificând dacă e la loc paşaportul său francez. Precum arată şi în imagine, poetul e un om deschis, neparcemonios în dialog, astfel că mi-a fost dat să schimb mai multe gânduri cu domnia sa.

Michel DEGUY

*     *     *

Precum un copil cerul urcă în pomii înalţi

devenind parfumată

                            apa traversează

desişul floral unde Danae odihneşte-n aerian hamac

în vârfuri legănătoare forfota Romei

insecte aghesmuite umbrarele strigătelor

şi soarele ticsit în desagi ici şi

colo

pielea se irită

frumuseţea arborilor asemeni unui cal muşchiulos

                                    pe-o luncă mlăştinoasă

ceva mai departe şcoala de dans a tinerilor meri

                            Traducere de

                                                   Leo Butnaru