Avanpremieră: Revista "Limba Română" Nr. 7-8

Ana BANTOŞ 

A SCRIE POEZIE ÎN BASARABIA 
                                 ÎNSEAMNĂ A RENUNŢA LA PLÂNS

(Fragment. Integral: revista „Limba Română”, 2011, Nr. 7-8)

Leo Butnaru a debutat într-un timp în care peisajul poeziei basarabene era bântuit de epitetul suprasolicitat pentru lustruirea vieţii concepute la modul realist socialist. Colegul său de generaţie, prozatorul Victor Dumbrăveanu, prezenta perioada de început, când activau împreună în presa periodică de la Chişinău, în felul următor: „Şi dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvoadei şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre komsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu...) socialistă, pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.

Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi” (1).

Tânărul aspirant la gloria literelor îşi manifesta caracterul, după cum menţiona şi Gheorghe Vodă, în prefaţa la volumul Aripă în lumină (1976), prin cultura elevată cu care îşi modela gândurile, prin metaforă, prin faptul că „îşi trăia timpul în cunoştinţă de cauză” (2). Or, „a-ţi trăi timpul în cunoştinţă de cauză” înseamnă, în cazul dat, a avea şi conştiinţă de sine, interzisă la vremea respectivă. Anume această perspectivă asupra lucrurilor îi va permite autorului să perceapă viaţa la modul realist, nu neapărat socialist:

„Hei, hei!

Cum e

trac-to-ri-ste

ziua întreagă să vezi ciocârlia

dar

să n-o auzi?”

(Peisaj).

…La mai tânărul autor sunt prezente trezia existenţei, firul de conştiinţă, iarna (împrumutând ceva din cunoscuta măreţie a frigului), dialogul dintre Hamlet şi regele Lear, sau dintre Hamlet cel tânăr şi unul îmbătrânit, precum şi un Sisif isprăvind ispăşirea pedepsei de a repeta la infinit ridicarea bolovanului în vârf de munte, autorul fiind tentat să-şi proiecteze trăirea pe uriaşa sihăstrie a lumii. Adept consecvent al metaforizării, Leo Butnaru, în 1976, îşi autocaracteriza stilul astfel: „Pur şi simplu spun ce am de spus în felul meu, în nu prea împământenitul pe aici vers liber modern. Dezvălui sau doar propun încă o modalitate de a metaforiza” (3, p. 196). Preferinţa pentru această figură de stil reiese din faptul că, în opinia sa, „o metaforă bună, laconică, densă e o replică dată, implicit, poemelor kilometrice inundate de platitudine şi prozaism” (3, p. 199). Este chiar tentat să investească acest trop cu funcţia de transfer a simbolului „local” în context universal: „Deschiderea poeziei prin intermediul metaforei moderne îţi permite depăşirea autohtonismului, desprinderea de etnografism. Sau, prin această metaforă, ai putea transfera un simbol «local» în context universal” (3, p. 205). În condiţiile în care percepţiei metaforei i se acordă un substanţial credit de încredere, originalitatea imaginarului se impune, în cazul lui Brecht, datorită „poemelor-metafore, cap-coadă”, iar în cel al lui Neruda – pentru că e «colţuros» în... suavitatea metaforică” (3, p. 252).

În şedinţele lirice ale autorului basarabean, care consideră că anume „poetul e cel ce poate face rocadă între creier şi inimă” (3, p. 252), analogiile se cuibăresc în metafore ca vrăbiile în salcâmii bătrâni. Într-un Olimp părăsit e stimulată nu atât naşterea Poeziei, cât, mai ales, „naşterea binecuvântaţilor fii ai omului”, semn că poetul caută drumul spre viaţa necontrafăcută, spre izvoarele fireşti ale vieţii. Într-un tur de orizont, unul „destul de senin”, se profilează o Ithaca, în care Ulise şi-a făcut dreptate. Copilăria, prin lumina istovită a chindiei, păşeşte pe vălurirea colbului sătesc, „precum un mic dumnezeu pe secatele ape”, iar umbra hulubului alunecă „razant peste troscotul ogrăzii”; sunt prezente fulguraţiile amintirilor, „zvâcnirea vegetală” (nu abundenţa existenţială a şaizeciştilor), „mai mult iluzoria înflorire”, vibraţia toamnei cu „porumbiştea spinoasă ce-şi tremură vineţiile poame”. Picturalul este proiectat în Stampă cu lună în răsărit, conturându-se în tuşul negru al imaginii corbilor îngreuiaţi de ploaie, rupând ramurile pe care vor să se aşeze, scăpătând în deşert şi ţipând isteric, sau în purpurul unei lalele scuturându-şi petalele. Poetul „operează” cu „şumuiagul” zilelor trecute şi a celor nevenite, având senzaţia de pipăire a „beregatei timpului”. Pe rafturile versurilor sale sunt adunate ca într-un muzeu „cutia Pandorei, sabia lui Damocles, mana cerească, mărul lui Newton, foarfecele Dalilei” etc., preocuparea primordială a poetului fiind confruntarea literaturii cu minciuna, iar adevăratul motiv al cântecului aflându-se în căptuşeala sonurilor:

„Îmi pun în faţa ochilor inima şi cânt

spre a nu vedea despărţirea de ţară.

Rechem pe buze cuvintele

şi cânt –

spre a înăbuşi glasul minciunii”

                                   (Elegie pentru Nazim Hkmet).

…Nota particulară pe care o aduce în poezia momentului Leo Butnaru este lucrătura în filigranul infimei clipe, care, pe alocuri, e ameninţată de un surplus de verbozitate, de pofta nestăvilită a rostirii de sine, de elaborarea metaforei spectaculoase după scenarii meticuloase. Portretul artistului în tinereţe se constituie din rostirea care se vrea puţină şi din eminenta ei claritate, din ingeniozităţi alături de care nici visele nu mai par interesante, din starea de fulger a sentimentului ajuns la revelaţia personală. Dacă eul liric vierean „rosteşte cuvinte ca să ia aer”, atunci personajului din poezia lui Leo Butnaru aerul îi trebuie „mai mult nu pentru a rosti, ci pentru a gândi cuvintele despre neoarhaica juneţe a lumii etc.”. Modalităţile de elaborare a versului utilizate de autor se apropie tot mai mult de cele ale postmodernismului, prezenţa modelelor din literatura universală stimulând, în acest sens, jocul ingenios (vezi poezia Liedul rozei). „Infantă a dragostei”, roza din ţara lui Garcia Lorca este „infantă a Soarelui şi a Lunii, zămislită în rozul zorilor”. Autorul caută numitorul comun între cri-cri-ul greierului basarabean şi hara-kiri-kiri-ul greierului japonez, palimpsestul, parafraza, autopastişa, invenţia lexicală („La picioarele noastre / umbrele noastre / ca nişte morţi neîngropaţi”), – toate acestea desemnând un traseu pe care, parcurgându-l, „scriitura iese din sine pentru a intra în / codul enigmelor în care e târziu de înţelepciune / sub litere evropeneşti sau / sub chinezeria ieroglifelor aducând a nişte / rădăcini ce şi-au calcinat sensurile în / desăvârşita tehnică a impreciziei / ironic deschise către poetul hermetic care / îşi trăieşte libertatea pierzaniei în ceilalţi / prin nuntirea lui Da şi Nu”. Mult mai prezent decât confraţii săi în presa periodică, la editurile, precum şi la manifestările cu caracter literar din dreapta Prutului, Leo Butnaru se află în atenţia observatorilor procesului literar românesc, beneficiind de numeroase recenzii şi prezentări de carte semnate de autori din Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş, Iaşi, Suceava, Timişoara. De aici şi preocuparea sa a nu cădea sub incidenţa statutului special de coconi vitregi ai literaturii române. Demnă de apreciere, prezenţa activă a autorului basarabean se vrea recuperatoare, atât în sensul oportunităţii punerii în circuit a literaturii basarabene, cât şi în sensul întreţinerii unui dialog între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului. De aici şi importanţa cărţilor sale de dialoguri, una dintre care, intitulată „Spunerea de sine”, include interviuri cu autori de primă mărime din România şi din Basarabia, între care: A. Pleşu, M. Sorescu, F. Neagu, D. R. Popescu, D. Vatamaniuc, M. Nedelciu, A. Rău, A. Busuioc, S. Saka, M. Cimpoi, A. Suceveanu, precum şi din alte spaţii geografice. Concepute ca spunere de sine a interlocutorului, dar mai ales a celui care intervievează, dialogurile aduc în faţa cititorului diverse aspecte ale literaturii, ale atmosferei în care s-a făcut literatură de o parte şi de alta a Prutului, ale relaţiilor dintre scriitori etc. Memorabile şi convingătoare sunt, în primul rând, dialogurile care dezvăluie laturi mai puţin cunoscute ale literaturii române. De menţionat, în acest context, dialogurile cu Aurel Rău, evocând figura şi destinul lui Lucian Blaga, precum şi cel cu Petre Stoica, în care sunt abordate traiectoriile poeziei româneşti şi universale, probleme ce ţin de mişcările şi fenomenele literare moderne din România şi cele propulsate şi teoretizate pe plan universal de către E. Poe, G. Benn, P. Valery sau Ezensberger, care puneau accentul pe travaliu. De reţinut concluzia intervievatului: „Punerea accentului pe travaliu se face, de obicei, când literatura intră în criză, cum s-a întâmplat, de fapt, şi în secolul XX, în care, spunea Thomas Mann, se face puţină cultură, dar se scrie foarte mult despre cultură” (4, p. 107). „Lecţia” însuşită de către autor din aceste interviuri se referă la capacitatea scriitorului de a vehicula cuvântul şi de a se mişca liber în universul limbii, momente care, de altfel, lesne se desprind şi din versurile lui Leo Butnaru. Alte aspecte ale dialogurilor ţin de conturarea imaginii literaturii române postbelice din perspectivă sociologică. Astfel se prezintă fenomenele vizate de către Laurenţiu Ulici, între care descoperirea, de la începutul anilor ’80, a limbajului esopic, graţie căruia a fost creat şi un cititor pe măsură, reacomodarea scriitorului român, după ’89, la noile condiţii, când vocaţia esopică nu-şi mai are rostul, tranziţia prin literatura de frontieră – memorialistica, jurnalele şi biografiile –, oportunitatea restabilirii singurului „determinism”, cel dintre scriitor şi cititor. Prezentă şi în spaţiul pruto-nistrean, aşa-numita literatură de frontieră, altfel spus memorialistica şi jurnalul, sunt ilustrate inclusiv de către Leo Butnaru, care, în volumele Student pe timpul rinocerilor (2000), Perimetrul cuştii (2005), Drumul cu hieroglife (2007), surprinde contextul literar şaptezecist în care se forma şi se afirma o tânără generaţie de scriitori basarabeni. Comunicarea cu scriitorii mai în vârstă, dar şi cu autori din fostele republici unionale, inclusiv din Ucraina şi Republicile Baltice, conturează reperele spirituale care au fertilizat peisajul literar al timpului respectiv, dar şi al timpurilor ce urmau să vină. În Perimetrul cuştii, bunăoară, Leo Butnaru este preocupat de manifestul poetic exprimat în poezie de către R. M. Rilke, adunându-şi „mirtul şi uleiurile de trandafir ale tainelor adânci şi frumuseţile nedesluşite dintr-odată nici chiar de cel mai sensibil şi talentat cititor” (3, p. 67). Descrierile succinte ale mediului ziaristic şi literar chişinăuian post-sovietic, întâmplările şi oamenii, consideraţiile literare, nu tocmai numeroase, şi cele politice, şi mai puţine la număr, strecurate în subtextul umoristico-ironic, formulările aforistice proprii sau cele citate din autori celebri fac lectura jurnalului atractivă. Stilul este direct, colocvial, de multe ori scriptural, în genere pasional şi, rareori, agresiv. Atmosfera din armata în care îşi făcea stagiul militar autorul este prezentată, în volumul citat, nu neapărat ca formă de înregimentare într-un anume fel de gândire, developarea mentalităţii lui homo sovieticus nefiind scopul acestui jurnal. Mai curând autorul opune scrisul uitării de sine, în scris şi în lectură găsindu-şi seninătatea şi echilibrul care îi asigurau mersul înainte. Cam în aceeaşi perioadă, la Iaşi, un coleg de generaţie, pe care nu putea să-l cunoască decât după 1989, Daniel Corbu, scria în ale sale „Carnete ale unui deceniu”: „Să cetim, cetirea-i sfântă! Acum însă mi-i pielea prea largă pe trup, mi-s oasele prea grele pentru zbor” (5, p. 152). „A ceti” în permanenţă însemna a căuta calea care să-i asigure un loc în literatură. Reconstituit după scrierile cu caracter confesiv, traseul formării viitorului poet include judecăţi memorabile, referitoare la poezia contemporană, care, în opinia mărturisitorului, „dacă e şi sentiment, mai e, concomitent, şi raţionament, meditaţie, filosofie” (3, p. 72). În Student pe vremea rinocerilor schiţează o imagine a poeziei momentului, aflată între orientarea sau „împingerea inovaţiei până la obscuritate” şi „baterea pasului (pe loc) unui tradiţionalism static. Deci, dincolo de tradiţionalism şi înainte de modernism se scrie o poezie valabilă (...) cu sorţi de izbândă”, conchide autorul. Altă dată se referă la „templul gustului spectatorului de teatru”, care trebuie refăcut, sau se exprimă sceptic cu privire la sprijinul cultural, de la care ar putea să înceapă reînălţarea basarabeanului: „Sprijinul cultural de la care ar putea porni re-înălţarea noastră va veni prea târziu în istoria noastră...”, scria autorul Perimetrului cuştii, în 1973 (p. 74). Anume în aceste împrejurări dârzenia şi caracterul sunt definitorii pentru condiţia scriitorului basarabean. Lecturile abundente, după cum reiese din notele fixate cu acribie despre autori şi opere din literatura universală, constituie exerciţiul care îl scoate din inerţia cotidianului cenuşiu. Este un timp când la Chişinău se citeşte literatură tradusă în română şi în rusă. Este perioada în care apar traduceri în română, efectuate şi de scriitorii basarabeni I. Vatamanu, V. Teleucă, I. Creţu, A. Cozmescu, A. Busuioc, N. Costenco (în 1970, bunăoară, a apărut volumul Zece poeţi moderni, în traducerea lui An. Ciocanu). Revin la baştină tinerii actori, proaspeţi absolvenţi ai Şcolii moscovite „Şciukin”, promoţia de aur a lui Ion Ungureanu, cu spectacolul de zile mari „Steaua fără nume” după piesa cu acelaşi titlu a lui Mihail Sebastian. În 1977, referindu-se la traducerile efectuate de către George Meniuc din bâline, Leo Butnaru susţine că „maestrul traducător reaminteşte prin fapte adevărul că limba unui popor are infinite izvoare care să împrospăteze comunicarea” şi va reţine „rar întâlnitele frumuseţi de grai” ale maestrului traducător. Acest „exemplu de graţie” a mai vârstnicului său coleg îl va stimula pe Leo Butnaru să caute, la rându-i, modalităţi de regenerare a poeziei. Tentat de formulele înnoitoare ale versului, chiar de la debutul său editorial (Aripă în lumină, 1976), Leo Butnaru se orientează spre o nouă structură a sensibilităţii şi spre ceea ce este definit drept producerea textului. Afectată de criză, corelaţia cu Celălalt apare la Leo Butnaru reprezentată într-o gamă expresivă amplă, determinată de aderenţa la spiritul timpului, definit, cu sau fără voia noastră, drept al postmodernităţii, care se consolidează în anumite forme specifice, accentul fiind pus pe caracteristicile contemporaneităţii, aici, în estul Europei, precum şi în mult râvnitul Occident. Anume pe acesta din urmă îl va „provoca” adesea, personajul liric optând pentru un comportament liber până la dezlănţuit. Tentaţia de a se „implica”, de a se „înscrie” în structurile poetice occidentale este paralelă cu insistenţa de a nu neglija particularul cultural, pe care îl reprezintă prin naştere. Postmodernismul în general se caracterizează prin faptul că „pune în discuţie o epocă în ansamblul ei”, epoca fiind, evident, modernitatea (6, p. 14). Ce pun în discuţie însă autorii noştri care îşi însuşesc tehnicile de exprimare postmodernistă? – iată o întrebare al cărei răspuns ar lămuri mai mult situaţia literaturii române la est de Prut. Dar să-l urmărim pe Leo Butnaru construindu-şi discursul în exemplul de mai jos:

„Cel lan de floarea-soarelui, ah! Doamne

aduce-a roţi zimţate ”, mă-nspăimânt

gândind astfel, căci poate fac păcate

                                hulind progresul...

Dar văzui un sfânt

cu aripile prinse-ntre transmisii

umil ca albatrosul lui Baudelaire”.  

Progresul care îi încânta pe modernii de altă dată este acum privit din perspectiva postmodernului, prin schimbarea accentului de pe raţiune în favoarea reabilitării misterului, fapt evident şi în poezia lui Leo Butnaru, care îşi încheie intervenţia postmodernistă, refăcând traseul spre reînfrăţirea celor desfrăţiţi prin muşcătura „din inimă ca din mărul discordiei”:

„...ce-i drept, dezastrul s-a întâmplat în vise

dar visele (se ştie) au reper

în fapta lumii...

iar chiar de nu eşti

precum n-a fost nici îngerul răpus

totuna, Doamne, să ne miluieşti –

pe urmă să nu zici că nu ţi-am spus...”

                                   (Paradox (aproape) ecologic).

Emanciparea „categorică şi definitivă” a literaturii din Basarabia pare să-l preocupe pe Leo Butnaru. Anume din această perspectivă îi analizează creaţia confratele său de generaţie Arcadie Suceveanu, care menţionează că „poezia sa nu urmează programatic o anumită orientare (tradiţionalistă, modernistă, postmodernistă), deşi fragmentarismul este o trăsătură a viziunii moderne asupra lumii”. Atent la evoluţia lentă, în trepte, a colegului său şi la integrarea cu uşurinţă în noua epistemă modernă şi postmodernă, autorul Arhivelor Golgotei, preocupat de optzecişti, „îl revendică şi îl înglobează demersului lor radical-reformator, «antipăşunist» şi postmodernist” (7, p. 39). Este evident că Arcadie Suceveanu se află aici pe poziţia celui care combate poza mesianică, de care se făcea abuz într-o perioadă. Şi Constantin Ciopraga reţinea, în calitate de notă definitorie a poetului Leo Butnaru – „un imaginativ rafinat”, „mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală” (8, p. 263). Aceste calităţi îl determină pe Th. Codreanu să vadă în Leo Butnaru „un creator de «tranziţie» între generaţia lui Nicolae Dabija şi a optzeciştilor, el având trufia diplomatică de a se considera deasupra ambelor «vârste», caracterizându-se, la un moment dat, un post-postmodernist” (8, p. 263-264).

„A scrie poezie în Basarabia înseamnă a renunţa la plâns”, susţine autorul Iluziei necesare. De aceea, hiperlucid, el respinge romantismul desuet, proiectându-şi speculaţiile din perspectiva unui secol dominat de scepticism, definit drept „al înfrângerilor”. Ironic, autoironic, sarcastic, mizând pe subtilitatea şi rafinamentul expresiei poetice, Leo Butnaru îşi cultivă în continuare talentul pus în serviciul unei poezii înţeleasă ca exerciţiu al firescului şi al unei vieţi de neconceput în afara literaturii.

Note bibliografice

1. Victor Dumbrăveanu, „Literatura şi Arta”, 1 ianuarie 1999.

2. Gheorghe Vodă, Prefaţă la vol. Leo Butnaru, Aripă în lumină, 1976.

3. Leo Butnaru, Perimetrul cuştii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005.

4. Leo Butnaru, Spunerea de sine, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1994.

5. Daniel Corbu, Carnetele unui deceniu (V). În: „Convorbiri literare”, nr. 2 (110), 2005.

6. Gabriel Troc, Postmodernismul în antropologia culturală, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

7. Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, poet al „texistenţei”, „Sud-Est cultural”, nr. 3, 2005.

8. Constantin Ciopraga, Poeţi basarabeni. Leo Butnaru – Arcadie Suceveanu, în „Dacia literară”, nr. 1, 1994.

9. Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Scorpion, Galaţi, 2005.