PAGINI DE CÂNDVA

28.I.1993

Zadarnic ne măgulim că am putea avea vreun raport (de dăinuire) cu eternitatea. Pentru om, ca eu singular, veşnicia este în genere exclusă. Eu-l e de cea mai infimă durată. Noi-ul, ca neam, ca popor, e mai aproape de o atemporalitate, adică de un provizorat de foarte, foarte (fie) lungă durată. Însă această atemporalitate nicidecum nu e o „suprapunere” cu Eternitatea; (totuşi) provizoratul ei, oricât de extins, nu înseamnă prezenţă infinită. Infinitul temporal nu există nici  chiar pentru un neam, un popor; nici chiar pentru umanitate. Şi noi-ul ca popor, şi noi-ul şi toţi, toţi ceilalţi, ca umanitate, ca civilizaţie terestră nu este de-a pururi. Poate fi de o prezenţă atemporală, dar nu de o durată absolută. Iar de eu-l meu, al tău, al lui, luat aparte, ce să mai vorbim?!… Eu-l este efemerida duratei cosmice. Şi nici nu poate fi altceva, când – numaidecât – dispar neamuri, popoare, civilizaţii, planete pe care a fost prohibită viaţa…

PORTRETE

       În această dimineaţă, primesc de la colega Irina Nechit următorul mesaj: „Aş vrea să te rog să participi la un sondaj pe care îl pregătesc pentru ziarul «Jurnal de Chişinău». Te rog să răspunzi la o singură întrebare: Cum depăşeşti stresul din ziua de 8 martie?”

         Până să mă dumiresc în vederea unui posibil răspuns, prezint aici o galerie de portrete ale soţiei Zenovia, realizate de remarcabili artişti plastici. Primele două, în ulei, de Eleonora Romanescu; cel în acuarelă şi cele în creion color – de Elena Bontea; cel în peniţă – de Glebus Sainciuc. Implicit, ar fi şi acesta un început de răspuns…

DE ACUM DOUĂ DECENII

18.I.1993

V. Spinei propune ca următoarele „Caiete de cultură” să le dedicăm lui Constantin Brâncuşi. Voi scrie argumentul. Îl vreau ca pe o parabolă, ca pe o metaforă – datele concrete vor fi inserate în alte texte. Nu ştiu dacă e cazul să recitesc monografia lui Giganey Geist despre marele sculptor. În principiu, cunosc destule repere (sugestive) pentru a încropi cele 2-3 pagini ale argumentului. Rămâne să găsesc formula şi formularea miezoasă, suculentă a frazelor. Cred că voi reuşi.

Oricum, fie şi pe sărite, voi răsfoi lucrarea lui Geist. Aseară, am consultat „Dicţionarul de artă modernă” al lui Constantin Prut (fireşte, la capitolul care mă interesează). Întâmplător, găsesc unele materiale şi în revista „Crinul satelor”, reînfiinţată în Stolojani-Gorj de societatea cultural-ştiinţifică „Jaleşul” şi pe care fondatorii au avut amabilitatea să mi-o expedieze, solicitând şi colaborarea autorilor basarabeni. Deci, referitor la autorul „Coloanei fără sfârşit”, aici sunt inserate articolele: „Ecroşeul – model de colaborare între profesorul D. Gerota şi studentul C. Brâncuşi” (grup de autori) şi eseul lui Al. Davidescu „Constantin Brâncuşi”; de asemenea, o scrisoare din 17 mai 1904, pe care  tânărul Brâncuşi i-o expediază preşedintelui Societăţii Studiului Mediului din Bucureşti cu rugămintea să i se achiziţioneze un „écroché” cu chipul lui Antinous (Hermes).

M. B. pleacă la ţară ca să-şi aducă bătrânul tată la oraş. Când să iasă din sat, un grup de enoriaşi opresc maşina şi prind a scotoci prin bagaje, recuperând câteva cărţi bisericeşti. „Măcar pe astea să nu ne le furi, ca pe icoanele cu care te-au prins la vama de la Leuşeni”, zic sătenii mustrător către hrăpăreţul fiu de duhovnic… (Cazul de la Leuşeni a fost aplanat chiar cu concursul procurorului general, în el fiind implicat şi Tocuşor, care târguia cu baloturi de hârtie. Nu mai ştiu ce s-a făcut cu acele icoane – confiscate, returnate „stăpânului”?...)

PLUS...

10.I.1993

           

Alte reacţii la premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul”. Aşadar, unii au reţinut faptul că televiziunea bucureşteană nu a specificat faptul că Leo Butnaru e din Basarabia. Alţii, din contră, se întrebă de ce „Actualităţile” nu au specificat că sunt basarabean. În concepţia lor, oare ce ar fi însemnat o atare concretizare – sporire a prestigiului sau diminuarea lui? Pe unii îi prind la al doilea gând. Ăştia sunt ipocriţii…

Aflând ce-a aflat, A. zice că eu voi fi primul scriitor… milionar. Asta e: din rea intenţie, poţi da de înţeles, colegule, că la Bucureşti se acordă premii în valoare de un milion şi ceva de lei… Ce să-ţi fac? Nu e pentru prima oară când te surprind cu aluzii bifurcare desprinse de pe limbă de şarpe… 

Alţii au şi presupus-evaluat suma premiului între… 100 şi 200 de mii de lei. Mici legende de precupeţe…

Am transcris de pe bandă  interviul cu Cezar Baltag. Interesant şi bun de a-mi înfrumuseţa această zi de duminică oarecum adumbrită de ciondăneli inutile, chiar prosteşti, şi din partea mea… Când dracul(a!) mă voi învăţa minte, întru a mă stăpâni şi a evita provocările stupide?!

MIŞCARE

 Banda lui Möbius

ÎNTRU COMUNIUNE

Am fost invitatul Bibliotecii „Transilvania” din Chişinu (directoare, dna Parascovia Onciu) în cadrul Salonului „Ceaiul de la ora 16,00”, moderat de distinsa profesoară, dna Alexanda Tănase. Au fost nu doar prezenţi, ci actanţi activi, adevăraţi heralzi ai verbului românesc, elevii Liceului „Gaudeamus”. Din cărţile mele, mi-au readus în eterul lumii multe poeme, în mare parte citindu-le pe de rost. Mi-au prezentat, laconic şi personalizat, unele dintre cărţile pe care le-am editat – „Copil la ruşi”, „Îngerul şi croitoreasa”, „Şlefuitorul de lentile”… Au fost mulţi, din clasele a VII-a şi a X-a, toţi înzestraţi cu har: Carolina, Vlad, Adriana, Cristina, Cristi, Mihaela, Denisa, Daria, Nicu, Irina, Daniel, Iulian, Valeria, Victor, Liliana, Olivia etc., etc. Impresionanţi prin agerimea şi mobilitatea spiritului lor adolescentin, prin inteligenţa unor lectori în formare, dar care, graţie instrucţiunii, au atins deja performanţe de necontestat. Este fantastic să te afli peste două ore în frământul/ freamătul adolescentin avid de poezie, de comunicare, de cuminecare întru comuniune! Le mulţumesc tuturor, tuturor!

                 P.S. Reportajul fotografic aparţine domnişoarei, studente şi bibliotecare, Ana Gabor

Leo şi Zinovia Butnaru, dna directoare Parascovia Onciu, dna directoare Alexandra Tănase

RETRO-DESCINDERI

Ieri, s-au împlinit 17 ani din ziua căsătoriei noastre. Astăzi, ziua mea de naştere. Sentimente oarecum comune. Mă pregătesc pentru plecarea la Bucureşti (mâine, la 7,30). Deseară vom avea oaspeţi.

Rememorări. Pe 31 decembrie am reuşit să intru în anul nou fără o datorie… morală: i-am dus, totuşi, lui Paul Mihnea semnalul volumului său „Coroană de coroane”. Am avut noroc că pe la US trecuse Teo Chiriac pe care l-am rugat să se întoarcă la ed. Hyperion şi să facă astfel un bine dublu, dlui Paul Mihnea şi mie. Oricum, îi promisesem când îl vizitasem împreună cu Mihai Cimpoi că voi face tot posibilul să-i aduc noul său volum. Dar, până să revin la a doua (de fapt la a treia, prima fiind cu ani în urmă) vizită la Pau Mihnea, să relatez aici ceva despre o vizită la Gellu Naum, de care mi-a povestit Gicu Chiriţă. Îl căutase, la telefon, pe marele suprarealist. Acesta însă, supărat foc, îl ia pe editorul chişinăuian la trei parale: cum de a îndrăznit „Hyperion” să re-lanseze trei lucrări traduse, demult, de el, Gellu Naum, fără ca dânsul să fie barem pus la curent, ca să nu mai vorbim de elementarele drepturi de autor?!

Până la urmă, a doua zi, Chiriţă reuşi să se vadă cu poetul şi să-i mai domolească încrâncenarea. Gellu Naum trăieşte oarecum auster (78 de ani), retras, între vis şi poezie. Are o casă la Comana, unde, de altfel, are una şi Ana Blandiana. Pasiunea pentru idoli, fetişuri, primul dintre care l-a ridicat de jos  la întâmplare, cu ochii închişi, în timp ce, cu o straşnică durere de cap, hălăduia de-a lungul unei căi ferate.

Apoi povestea cu mânzul cu coama însângerată. Nu pricepuse cauza. Întâlneşte un ţăran care întreabă de mânz. „Dumneata l-ai însângerat?”, face poetul. „Doamne, fereşte! – , se cruceşte săteanul. – Bietul-voinicul scăpase din colţii lupilor!” Naum se gândi că şi el ar putea nimeri în colţii fioroaselor fiare.

La Paul Mihnea, aceeaşi efuziune debordantă de mărturisiri. Zice că, la 28 martie 1988, pe când uitaseră, împreună cu soţia, uşa de la intrarea în apartament deschisă, l-a vizitat pentru prima oară Muza Franceză. De atunci, a scris 174 de poeme în limba lui Valéry. 174 de texte, însă care, ca volum, alcătuiesc cam o coală  de autor, deoarece sunt scrise în formă de catren sau octave. Pare-se, (dacă am reţinut corect), volumul i se intitulează „Răspunsul absenţei” (Le Réponse d'absence).