REZUMAT DE RECENZIE

(variantă de revistă)

Pentru prozatorul Vasile Vasilache (1926–2008) scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul, care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să iasă în afara paginii”. 

Pe 18 noiembrie 1966 apare prima notiță în cartea de... azi, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani. Ca program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc și… nu mă cunosc…”

Implicit, în discursul selectiv, se întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat, crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.).

Sau portrete din lumea și literatura mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru, ce mai!)

Ori: „Gorki reprezintă pentru literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la el!” Superb! 

Prozatorul se abate pe pistele teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema), relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară” aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului, atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale „literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises” „încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație, interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei, actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut – scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință – intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de realismul socialist.

DE LA UN MOMENT ÎNCOLO

Leo Butnaru                                                                                              Cosmograme

Despre astfel de texte

Ce ar fi aceste note intermediare?

Niște des-figurânde figuri de stil.

Asta, în conformitate cu legile nescrise ale scrisului.

Și în conformitate cu dispoziția mea, cu starea-mi de spirit cam amară, când metfogama încearcă să stimuleze secreția de insulină, spre a devora insula de zahăr a disconfortului dia-betic (și… dia-gamic). Adică, aceste note intermediare sunt de la Beta la Gama. Intermediara fiind Alfa. În aceste desfigurări a figurilor de stil. Uneori, să o recunoaștem, inutile ca niște trofee de trohei. De unde și plasamentul lor, Alfa, între Beta poeziei și Gama prozei. Sau chiar, concomitent, în beta-gama, în poezie și (p)roză.

Pe scurt, acestea ar fi niște portrete de grup cu unele dintre desfiguratele mele figuri de stil. Adică, ușor postavangardiste. Când vesele, când triste. Inclusiv, textul de față (prezent) care, mergând spre miezul său, ca oricare alte texte ce mi s-au întâmplat, până mi s-au încheiat, unele radioase sau mai triste, chiar dramatice, altele, fiindu-mi ca o bucurie pe ducă…

În ce privește mecanismul construcției și mecanica dezvoltării unor astfel de texte pot să vă ofer, ad hoc, următorul exemplu concret, care ar putea fi intitula ne-pompos: „Cum îmi trăsnește prin cap”.

Iată – brusc! acum o frântură de clipită, de după – brusc! – finalul de frază „o bucurie pe ducă...”, îmi veni, ca din senin, să mi-l imaginez retro-providențial pe Plutarh plutărind pe mișcătoarele nisipuri ale istoriei (ce cade în ea însăși, pentru a ieși cât mai mult din ea însăși); Plutarh plutărind prin pustiuri entropice în care bat vânturi puternice de multe herghelii-putere sau poate de mii de cămile-putere, de zeci de mii de cai-putere – acolo, aici în imaginația mea de pur și simplu scriitor-putere – și de ce nu mi l-aș imagina, dacă, uneori chiar se întâmplă exact cum îmi trăsnește prin cap (firește istoria, textele, cosmogramele…), trăind acut sentimentul că deja nicicând de-aici înainte lumea nu se va mai umplea de profeți, ca să nu mai vorbim de apostoli...

JURNALUL UNUI SCRIITOR DEBUTANT

9.XI.1970

Deasupra patului meu atârnă poza cu o secvență din spectacolul „Eminescu” după Mircea Ștefănescu. În poză, actorul Valeriu Cupcea (Eminescu) îmbrățișat cu Chiril Știrbu (Creangă). Când Nic. Roș. intră cu cele două sufletele naive, și nu prea, Vt. mă întrebă cine sunt cei doi din fotografie. Mai mult în glumă, zic: „Tatăl și cu bunicul”. O! și unde prinseră delicatele ființe a-mi găsi trăsături comune cu Cupcea-Eminescu – nasul, gura, ochii! Pentru ca, după ce isprăviră cu „tata”, să treacă la bunicu’ și nepotu’! N. R. prinse firul și confirma tot ce auzea. La rândul meu, văzând că totuși, e de glumit cu musafirele, n-am mai intervenit ca să divulg „falsul”. Unde mai pui că, inventiv și cam farsor cum este, R. reușise să le descrie extrem de captivant, cu elemente-trăsnet, biografia mea, legată, bineînțeles, de biografiile celor doi, îmbrățișați în spectacol.

Dar să trecem la o geantă mereu... gravidă. Demult îmi tot ziceam să găsesc timp pentru a „inventaria” conținutul genții mele de student. Iată, acum, o deschid, întrebându-mă de ce mi-ar părea rău, dacă ar fi să pierd gentoiul.

Conținut-geantă: manualul de economie politică, un volum de Mezelaitis („Liriceskie etiudî” / „Crochiuri lirice”), conspect după Hippolyte Taine și Diderot. Alte fragmente de conspecte, în câteva blocnotesuri. Un volumaș de Machado (tip caiet, colecția «Izbrannaia lirica»). Caietul de poezii. Mapa de la conferința tinerilor scriitori, cu 1001 de flecuștețe în ca. Carnetul de note, carnetul de cititor la b-ca „Jdanov”, permisul de conducere, portmoneul voluminos (dar cam... găunos), pașaportul, chitanța pentru căciulă și – niciun ban! Celelalte lucruri nu prezintă prea mare interes. Așadar, dacă ar fi să pierd geanta, după ce mi-ar părea rău cel mai tare? Firește, după caietul cu versuri. Cu toate că recuperarea celorlalte, în special a actelor, m-ar costa mult mai mult timp și bani: în special, neplăceri. N-o spun prea tare?

19.XI.1970

Imprevizibilă situație! Și poate e bine că a fost să fie. După ora a treia de curs, dă peste mine Clava, secretara catedrei de jurnalistică. Mă întreabă cine e șeful cenaclului „Jurnalistul”.

– Ghiță Gorincioi.

– Nu l-am găsit. Se vede că lipsește... Dar cine sunt membrii cenaclului?

– Mulți. Și eu printre ei.

– Hai la Ion Filipovici. Vrea să știe ce întruniri mai proiectați.

Bu-un, mergem la Ion F. Mocreac, decanul facultății de filologie, în cadrul căreia respiră, cum poate, și secția noastră.

– Cum îți zice? se interesează șeful.

– Butnaru.

– Leo Butnaru?

– Exact.

– Apoi, onomastica noastră a evoluat... Mata știi de unde provine numele de Leo?

– Din latină.

– Care-i declinarea? Leo, leonis?

– Nu țin minte.

– Poate știe Clava? se întoarce decanul spre secretară.

– Nu știu nici eu, recunoaște Clava.

(Firește, pe undeva pe sus, de-acu s-a și vorbit. Ia saltimbanci!) Referitor la cenaclu,  mi s-a spus că ședințele sale trebuie să decurgă sub nemijlocita supraveghere a profesorilor. Tot tov. Mocreac ne-a evacuat/ confiscat de pe peretele holului facultății ziarul de perete „Ion Creangă”, pe când eram încă la anul întâi universitar. Întrebase: „A cui organ este?” Cum al cui? Grupa a 3-a jurnalistică! Nu, nu era voie, trebuind să fie organul comsomolului, al sindicatului, al… A  dracului viață, tovarăși studenți! O să vă meargă fumul.  

23.XI.1970

Astăzi, am citit un volum de versuri de Salvatore Quasimodo. Probabil, din cauza că e o traducere în limba rusă, fără vibrație „latină”, unele poeme nu mi-au plăcut.

Mâine e marți, afurisită zi a milităriei. Astăzi le-am trimis părinților o scrisoare, în vederea ameliorării situației mele financiare.

24.XI.1970

(La acea vreme studiam limba italiană, benevol, astfel că unele note le scriam în limba lui Dante. – L. B., 2017.)

Îmi amintesc de Volga. Apă răcoroasă, prielnică sănătății. A fi mereu sănătos, e un vis al meu.

Mio didascalia nella lingua italiana sono molto sombri e oscuri e sesse dubio, poveri. (Și... aveam dreptate! — L. B., 2017.)

Oggi io riceverò (acogeiero) di Mosca por posta dei libri, tuti nella una edizione bilingua: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard. (Este vorba de binecunoscutul set din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet! – L. B., 2017.)

25.XI.1970

Citesc Ungaretti. Emblematice, pentru mai multe înecuri (urbane, dar și sentimental-umane) versurile:

Ascolto il canto delle sirene

del lago dov’era la città.

Dacă  l-aș întâlni pe Ungaretti, l-aș întreba de ce a preferat „il canto” lui „il lamento” care mie mi se pare oarecum mai sugestiv.  (Dar, să-1 întâlnești pe... Ungaretti?!... Te poți scrânti...).

MĂRTURII DIMPREUNĂ CU UN MARE POET ȘI PRIETEN

10-15.XII.1990

Zile la București. Rotonda Muzeului Literaturii Româna...  

Trei seri la muzeu: prima dedicată lui Nichita Stănescu, a doua – nouă, pruto-nistrenilor, a treia – lui Perpessicius. La ultima din ele a participat și Fănuș Neagu.

La USR, îi revăd pe Laurențiu Unici și Nicolae Manolescu.

Tratative sumare cu Mircea Dinescu și Eugen Uricaru (vizită la redacția „Luceafărul”).  Mircea Dinescu mă invită la seara-recepție dată în onoarea scriitorilor de limbă germană care au plecat, pe vremuri, din România, acum reveniți în vizită.

La revista „Luceafărul” – Eugen Uricaru, Gheorghe Pituț (acesta într-o stare depresivă de blând boem căzut la mare ananghie).

Tot pe la Casa Scriitorilor îi cunosc pe Adi Cusin și Stelian Gruia. Ultimul se frăsuia că este trimis ambasador în Ucraina, de parcă, de fapt, în SUA.

La recepție îi cunosc personal pe Octavian Paler, Ana Blandiana, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Gheorghe Istrate (ce om minunat!) și pe atâți alții. Firește, mereu în compania lui Petre Stoica, „vechea” mea cunoștință.

Dat fiind că ai mei au plecat mai devreme spre Știrbei, rămân la București, grație generozității lui Gheorghe Istrate, spre casa căruia are amabilitatea de a ne duce cu „Mercedesul” său luxos Mircea Dinescu, adus din Germania. Zice: „Îmi place cum mănâncă spațiul”.

10.XII.1992

Pe 4-6 decembrie, deplasare la Focșani, participând la Salonul Literar Dragosloveni. Cimpoi, Spinei. Peste ceva timp, a venit și Vatamanu, dar numai pentru a cădea în uitare de sine și a tot întreba plângăreț de ce nu-l iubește nimeni.

Alți participanți, oameni cu nume mult-spunătoare, aproape pornite a se… înlegenda pe la Focșani: Mircea Dinescu, Al. Piru, Eugen Simion, Gheorghe Istrate. Apoi Sterian Vicol, Dumitru Pricop, Ion Panait, Florin Muscalu, Cornel Fotea, Gheorghe Neagu…

Impresionantă seara de la Dumbrăveni și Gugești. Pelerinajul la Casa memorială Vlahuță, unde ne plimbăm cu șareta – hățuiește Fănuș Neagu, iar ceilalți cântăm: „Mână, birjar, și du-mă-n noapte…”

Moment. Gh. Istrate, nostalgicul, sensibilul, ușor înduioșătorul, se vâră printre hamurile căluțului de la șareta lui Vlahuță, trăgând alături de patruped la trăsura istoriei literare a Dragoslovenilor!

Pe aici veneau des Caragiale, Grigorescu…

Ca totdeauna, voia bună a întreținut-o duetul de poeți-guriști Panait-Pricop. Apoi formidabilii Pricop și Istrate care pot spune la infinit versuri de alți poeți,

La o librărie din Focșani se aflau 4 exemplare din cartea mea „Umbra ca martor”; autografe pentru Muscalu, Panait și Olteanu.

Orașul e simpatic, mai curățel ca altele.

Intenția de a dialoga cu Eugen Simion – amânată până la o eventuală vizită a mea la București. Se pare că aș putea alege ceva de pe bandă din cele discutate cu dl Piru.

DIN INTERVIURILE REVISTEI „FAMILIA”

– Ați debutat în 1976 cu placheta de versuri „Aripă în lumină”. Cum erau debuturile în acea perioadă în Moldova?  

– Probabil, debuturile de pe atunci erau asemănătoare altora, care se mai întâmplaseră pe lume. Și unor tineri, în generația biologică a cărora mă încadram, post-adolescenți cu destine fragile încă, dar supuse, sau autosupuse deja tentației de manifestare irezistibile, li se potriveau considerațiile lui Lusi Lavelle despre junele nerăbdător, „însetat să constrângă cursul duratei și să treacă peste etapele schimbării, pentru ca să obțină, fără nicio maturizare, efectele cele mai noi și cele mai impunătoare”. Vibram și eu, probabil, de acea nerăbdare, de ispita de a face, de a crea. Mă automobilizam, mă autosupravegheam, mă autoanalizam (...chiar, după un manual al unui psiholog sovietic, Levi, făceam... auto trening/ autosugestii!), uneori simțind „clar” că firea mea e cuprinsă, parcă, de o intuiție „neclară”, de o vagă înfiripare a acesteia ca o scriitură încă neformulată. Eram, concomitent, țărănașul de ieri, romantic, visător, însă deja ispitit de modernitatea scrisului, chiar de avangardă. Îmi găsisem și un profesor de nădejde: revista „Secolul 20”, pe care nu că o citeam, la Biblioteca Națională, ci, nu exagerez, o studiam. Ea îmi deschisese alte piste de intrare, ca lector, dar și ca poet debutant, în misterioasele împărății ale literaturii universale înfățișate, în special, în modernitatea, experimentalismul și filosofia ei cu totul diferit de ceea ce ni se spunea la cursurile de la jurnalismul și filologia universitară chișinăuiană.

Astfel că, vorbind de formarea unui june poet care chiar a ajuns așa ceva, Poet, să nu se ia în considerație strictamente perioada opresiunilor ideologice (uneori, dure de tot) în care i s-a întâmplat debutul, pentru că lecturile, dacă erau alese în alte perspective estetice, ideatice, în general artistice, în ce mă privește îmi permiteau o evoluție în paralel cu stupizenia pseudoartistică, pe care partidul buldog o dorea generalizată. Aș zice că eram țărănașul care se debarasează, în mod accelerat, de naivitate.

Astfel că, din aproape în aproape... infinit, al firii, al subconștientului tău și al generalei entropii literare universale, avea să vină și momentul de la care încolo începi să ai mai multă încredere în propriile tale păreri despre cele citite, despre un poem sau altul, o nuvelă sau alta, un eseu sau altul. Chiar despre propriul tău scris. Atunci, în firea ta, debutezi, prinzi contur ca  exeget, ca evaluator, să zicem… auto-autorizat în artă, estetică etc. Atunci prinzi a pricepe că poezia știe și spune despre noi ceva, de care noi înșine nu bănuiam că ar exista în conștientul, subconștientul, rațiunea și sensibilitatea noastră.

Ceea ce mărturisesc, constat acum nu cade sub incidența laudei de sine din motive ce pot fi certificate, verificate, puse în relații cu probe scrise, să zic așa, cu șirurile de note din tabelele școlare și matricola universitară, dar, bineînțeles, și cu cele din opiniile criticilor literari. Vreau să spun că am fost un adolescent, un tânăr atras irezistibil de studiu, de cercetare, experiment, toate intersectate și de preocupările pentru filosofie, pe care, în măsura în care mă pricepeam și aveam vocație, m-am străduit să le infiltrez, să le dozez în ceea ce scriam – poezie, eseu, proză, opinii literaturologice. În măsura în care nu riscam să iau o notă care să-mi amenințe bursa studențească, mă eschivam de la „plenitudinea” unor anoste cursuri universitare, superficiale, tendențioase, stupid ideologizate, și rătăceam prin libertatea de expresie a lumii ca literatură, istorie, filosofie, angrenaje ideatice captivante, respirații la zi cu scrisul românesc, care, la începutul anilor șaizeci, își recăpăta stilistica și dezinvoltura din interbelic.

 În studenție, eram continuu emoționat într-un netrecător freamăt al speranței că natura primordială a predestinației poetice mi s-ar putea releva și mie, în chip ocult, poate, – de ce nu? – precum zeului Odin din poemul nordic „Havamal” din Cōdex Rēgius, în care el, Odin, vorbește despre sine, concomitent, la persoana întâi și persoana a doua, întru integritatea aceluiași: „rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că ruinele la chemarea mea se revelară”. (Mie însă mi se revelau construcții fastuoase, printre care, probabil, erau și turnuri, contraforți care speram să mă ocrotească și să mă înalțe...) Astfel se ajungea, parcă, în cuprinsul misterelor și la darul poeziei, ca într-un ritual de inițiere para-șamanică. Recunosc și îmi amintesc cu intensă emoție cu câtă înfrigurare parcurgeam zeci de cărți „de specialitate”, în tainica iluzie că mi s-ar putea revela tocmai rădăcina rădăcinilor din care purcede poezia; să aflu cum se întâmplă acest miracol și, eventual, să însușesc și eu ceva din cvasiocultismul lui. Cred că e o stare de cândva, despre care ar putea mărturisi mai mulți poeți la maturitate.

Iar debutul propriu-zis mi s-a întâmplat încă pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când colegul și prietenul meu Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care, pe 5 mai 1967, îmi fuseseră publicate primele versuri.  Pe urmă, am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină. După care chingile ideologice prohibitive au prins a se strânge tot mai mult. Manuscrisul primei tale cărți putea să aștepte câțiva ani în sertarele editurii. Așa s-a întâmplat și cu prima mea carte pe care, totuși, a izbutit să mi-o promoveze criticul și redactorul de editură Ion Ciocanu. După apariția ei, cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.

CHIAR AȘA, EROISM?...

Cu motivațiile eroismului, ca noblețe, duh înălțător etc., e cazul să fim cât mai circumspecți. Altfel, cum naiba, ăștia sar pe tine, dau în țara ta, ca agresori, criminali ce sunt, iar la ei acasă se fac liste de decorări a marilor cavaleri ai națiunii lor, de fapt agresori, nelegiuiți, care au comis, cică, acte de eroism, când, în realitate, dânșii au fost niște vandali, ucigași, tâlhari (trofeele pe care le-au adunat/furat)... Pe scurt, la îndemnul și asmuțarea țării lor, au ajuns sălbatici ridicați la rang de viteji, cavaleri, crimele lor fiind date drept eroism... 

BIBLIO-VESTE DIN SERBIA

         Centrul de Cultură din orașul Niš/ Ниш, Serbia, mi-a trimis vestea că a editat volumul meu de poeme „Одсуство негатива” („Absența negativului”), tradus de Мирјана Петровић-Филиповић/ Mirjana Petrović Filipović, grație solicitudinii poetului și prietenului Zoran Pešić. Mulțumiri!