UNEORI TE PAȘTE TEAMA / CUM PAȘTE CALUL IARBA

Leo BUTNARU

POEME 
LA FINAL DE AN

Din timp

Timpul vindecă totul.

Programați-vă din timp.

Inclusiv online

prin mail sau skype.

Nu uitați de polița de asigurare medicală.

În roți

1

Neavând altceva la îndemână

bucătăresele pun în loc de bețe în roate melesteie

făcălețe

linguri de lemn...

Pentru atare treabă

ciobanii folosesc toiegele noduroase

jucătorii de baseball – bâtele lucioase

cei de la golf polo și hochei – crosele

tenismenii – rachetele

snookeriștii cei cu biliardul – tacul

de la canotaj – vâslele

căruțașii – codirișca biciuștii

pescarii – undițele

schiorii – schiurile

mascații de la scrimă – floretă spadă sabie

cei de la snow-board și surfing – plăcile;

bătrânii

orbii

jucătorii de crichet

de oină

mareșalii folosesc bastoanele

dirijorii – baghetele delicate

vărguțe de care ascultă Bach și Mozart...

Așa

la generala clacă de pus bețe în roate

să ajute cu toții la o mare faptă comună!

2

...Veverița alergătoarea

ca în uitare

în roata-colivie (goana ei

s-ar putea numi perpetuum-etcetera).

Iar câteodată

contra propriei plăceri nebune de-a alerga

neostenitor

amețitor

veverița gândește că

nu ar fi rău ca cineva

să-i pună bețe în roată...

Cu privirea spre imaginarul templu din Delphi

– Ce faci?

– Încerc să mă cunosc pe mine însumi.

– Probabil

durerile și dezamăgirile îți fac bine...

BRODSKI: TOTDEAUNA RĂMÂNE O ȘANSĂ DE A IEȘI DIN CASĂ...

 Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

Descrierea dimineții

Lui A. Rutștein

Cum se clatină vagoanele,

stânga – dreapta

și invers,

cum filmul zorilor

și-ar derula negrăbit pelicula,

cum în mahalale mărginașe tramvaiele

apar de după arbori

în orizontalul peisaj

al suburbiei și golfului opalin-peruzea, –

eu am văzut toate astea,

ba chiar și până acum

le văd în continuare:

mișcarea lor e aceeași,

stațiile – exact aceleași,

de apă – mai jos,

de iarba prăfuită mai sus,

o, cum mai gonesc ele

pe limanul mlăștinos

în micul, restrânsul vis,

în a naturii

lumină de modeste lampioane,

dintr-o scurtă perspectivă

mărindu-se, deschizându-se

autostrăzi șerpuitoare

cu camioane, camioane, camioane.

Tu plutește, tramvaiul meu,

corăbioară, corăbioară fragilă,

și niciodată nu ți se întâmple

naufragiu,

alte întâmplări fatale.

Călătorii tăi  sunt

o generalizare a chipului dimineții

într-un cântecel contemporan despre

relațiile sociale.

Tu plutește. Ațâță mai tare

felinarele asupririi

din interminabila dimineață

și viețile scurte,

spre metropolitanul iluminat

de candelabre diafane

patriciene, ai zice,

ca zâmbetul real al

automatismelor umane.

Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,

pe ei, păcătoșii, sau, poate,

oameni cu dreptate.

Rămână doar culorile

cafenie și albastră.

Să sari din mersul tramvaiului

și să alergi spre golful opalin-pastel,

să alergi spre golf,

în peisajul orizontal căzând,

înecându-te-n el.

1960

Grădina

O, ce pustie ești și mută!

În clarobscurul toamnei

domină nălucirea transparentă a grădinii,

unde frunzele se-apropie de pământ

în marea atracție a dezintegrării.

O, ce mută ești!

Oare chiar destinul tău

în destinul meu presimte înfruntare

și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit

nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?

Măreață grădină!

Cuvintelor mele le dăruiește

rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,

unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n

căderea frunzelor, râvne în amurgire.

O, cum ar supraviețui

până-n primăvara următoare

tulpinile tale, sufletul meu trist,

când fructele sunt absente deja,

reală fiindu-ți doar pustietatea?!

Dar nu, să plec!

Fie ca vreodată

să mă ademenească vagoane agonale.

Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –

acum sunt în egală măsură colosale.

Adio, grădina mea!

Pe mult timp?... Pentru totdeauna.

Păstrează-n tine tăcerea zorilor

și tristețea de seară,

grădină măreață, ce scuturi anii

peste-a poetului idilă amară.

1960

O RECENZIE LA ANTOLOGIA „O SUTĂ ȘI UNA DE POEZII”

Despre Leo Butnaru au scris de-a lungul timpului numeroși critici, poeți sau prozatori entuziaști, printre numele mai cunoscute în zilele noastre numărându-se Constantin Cio­praga, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Ioan Holban, Ion Pop, Răzvan Voncu ș.a. În plus, selecția textelor și mai ales prefața pe care Arcadie Suceveanu i-o consacră în prezenta ediție punctează toate reușitele acestui autor „stăpânit de ispita totalității“ (a publicat nu numai poezie, ci și eseuri, proză, critică literară, traduceri, cărți pentru copii…), care își exprimă atitudinea civică „în termeni ironici, persiflanți, într-un demers desolemnizant, tragico-parabolic“. Încă de la prima carte (Aripă de lumină, 1976), dar și în celelalte, până la volumul din 2017, Leo Butnaru se vădește „un poet eminamente modern, de structură intelectuală, dezinhibat, bun cunoscător al literaturilor lumii“. Acest împătimit al „șolticăriilor verbale“ e definit de Arcadie Suceveanu ca poet al „texistenței“. Joc de cuvinte pe măsura bogăției limbii române stăpânite de Leo Butnaru. Afinitățile mele față de versurile acestui poet se datorează mai ales fantasmelor și calambururilor „EdgarPoetice“, ironiei la adresa lumii tot mai needucate, anvergurii interculturale. Ceasul cu corb în loc de cuc întoarce pe dos, prin omofonie și polisemie, tot ce știm despre „romantismul negru“: „Car, car!/ într-un copac de corn stă corbul izolat greșit gramatical/ între ghilimelele maro închise de păstăi zornăitoare în/ vântul înghețat./ Car, car!/ erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a/ ajuns aproape simbol grație graseatei invenții EdgarPoetice/ de tipul Marlboro (pardon: «Nevermore!»).“ În Parnasul Bucegilor, steiurile ca niște opere brâncușene, sunt tocate de „ecoul sarcasmului bine temperat al/ huhurezului care nu e deloc exclus/ să-i fi sugerat lui Beethoven acel sinistru/ Bu-bu-bu-bu…“ (Fiindcă arta trebuie să fie, nu-i așa, vie!) Iar după EdgarPoeticele așchii negre e firesc să urmeze cele baudelairiene (cu flori sau… legume ale răului), transpuse în peisajul Mării Negre: „Pescăruși/ cu aripi de tuș țipă ceva din procesul intentat lui Baudelaire/ încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme/ întru a mă convinge că am foarte puțin în comun cu papa/ galii – aversiunea față de mulțime; ies din provizoria criptă a/ nisipișului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti/ mistă în această viață de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni/versului-(și)- versului)...“ De altfel, și alte peisaje sunt nisipoase, pe măsura zilelor noastre. Îngerii de pe pereții unei biserici stau „până la genunchi în cernoziom“. Ironia, sarcasmul par singura soluție în vremuri de emfatice discursuri: „Ah, câte am făcut noi pentru Patrie/ Unii au murit,/ alții pur și simplu nu s-au născut“ (Pentru Patrie). Uneori, o muzicalitate vindecătoare coboară totuși asupra „inimii și creierului poeților blestemați“ prin poezia care se întrupează zeiește „din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu“ (Afrodita-Poezia) iar descurajarea prilejuiește cântece ale discretei anarhii față de „orice fleac postmodern care vrea în poem să-l pui“. Un dialog postmodern cu Ginsberg („tu, Allen Ginsberg, scriind într-un cimitir din Statele Unite ale Americii eu în unul din Statele Dezunite ale României despre floarea soarelui“) prilejuiește acest memorabil vers-parafrază : „Când eram mai tânăr și eram un cimitir de poeme încă nenăscute...“ Alt dialog cu Omul de Zăpadă dezlănțuie, prevertian, subtile paronomasii („Așadar/ stau față în față/ cu omul de zăpadă atât de alb/ încât îmi pare că stăm/ fașă în fașă.“). Cititorul, „dezgropar al poeziei“ („ceea ce nu înseamnă totuși că poetul/ ar fi un gropar al poeziei…“) poate desluși în acest amestec de jocuri ale contrastelor, de sarcasme la adresa temelor contemporaneității (distrugerea naturii, destrămarea Uniunii Sovietice…), unul dintre rarii maeștri ale căror operă se desăvârșește mai ales spre bătrânețe.

_______________________

*Leo Butnaru, „O sută și una de poezii„, antologie, prefaţa și selecţia reperelor critice de Arcadie Suceveanu, Editura Academiei Române, București, 2018

https://leo-butnaru.blogspot.com/2019/08/un-defazat-iremediabi-ce-se-crede.html

BRODSKI ÎN „VIAȚA ROMÂNEASCĂ”

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.

În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 

După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.

La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.

Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.

La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.

Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.

În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.

Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.

Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.

Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.

1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

 Adio

Adio,

uită ce-a fost

și nu mă-nvinovăți.

Iar scrisorile arde-le

ca pe un pod.

Fie-ți cale

cutezătoare,

dreaptă

și simplă de tot.

În bezne sau ceață

lumineze-ți în viață

puzderia de stele,

fie ca speranța

la focul tău

să-și încălzească palmele.

Viforniță,

zăpadă, ploi

și sălbaticul urlet al focului

ocrotească-te mereu,

aștepte-te-n calea ta norocul

mai mare decât al meu.

Puternică să fie și minunată

lupta care-n pieptu-ți

se dă acum.

Eu sunt fericit pentru cei care

împreună cu tine

au, poate că,

același drum.

1957

Odiseu către Telemah

Dragul meu Telemah,

                                  Războiul Troian

s-a sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.

Presupun că grecii: atâția morți

departe de vetrele lor doar grecii îi pot abandona...

Și totuși, drumul spre casă

se dovedi prea lung din cale-afară,

de parcă, în timp ce noi pe-acolo

pierdeam timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.

Nu-mi dau seama unde mă aflu,

ce se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,

tufișuri, acareturi, grohăit de porci,

grădină sălbăticită, o careva regină,

bălării, pietre... Scumpe Telemah,

dacă e să rătăcești atâta șir de ani,

insulele îți par că seamănă-ntre ele; și creierul

deja prinde-a greși, cât numără la valuri;

năpădit de gunoaiele orizontului –

chiul plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.

Nu-mi mai amintesc cum se sfârși războiul

și nu țin minte câți ani să ai acuma tu. 

Crești mare, dragul meu Telemah, crești mare.

Doar zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.

Deja tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care

eu oprisem bivolii ce trăgeau în plug.

De n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.

Dar poate, și el are dreptate: fără mine,

tu ești ocolit de patimile lui Edip

și visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.

1972

ÎI ROG PE PRIETENII care împărtășesc aceste opinii să distribuie textul

Starea poeziei azi… Nu de azi, de ieri a început demitizarea actu­lui/ misterului poetic și a celui de la care pornește/ în firea căruia se întâmplă, poetul. Este o dez-vrăjire, o dez-fermecare, o dez-tăinuire a ceea ce se înțelegea (sau doar lumea se prefă­cea că ar înțelege) prin Olimp, muze, inspirație, muzica sferelor etc. Azi este cam stingheritor să alături noțiunile de poezie și magie/ mister, lucru atât de firesc cândva. Se vorbește despre diso­luția, dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă lume. Și nici încrede­re. Se vorbește despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versifica­ție.

Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată dominația artefac­tului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau drept poeți. Intenționalitatea sinonimă ambiției minus harul își lărgește, uneori până la iresponsabilitate, artistică și de orice alt fel, aria care s-ar considera că, și ea, îi este predestinată. Își amplifică până la difuziune, confuzie, anihilare contextul. Uneori, până la aventurismul amatorilor, sinonim bizareriei comice, bufonadei.

Întâi de toate, agresiunea contra poeziei a pornit de la și este continuată de cei care ar dori să-și mascheze propria neputință în arta muzelor prin scoaterea acesteia dintr-o stare a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, la rândul lor dând diverse înșiruiri de inepții drept originalitate. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism. De parcă, dacă ești... autentic, dai obligatoriu artă (po­ezie); de parcă ai automat, de la sine, și valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui Adrian Po­pescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi: 1. actul provoca­tor-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, auten­tic poate fi gestul celui care trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeni­ozitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” („Steaua”, Nr. 8, 2016).

Pe scurt, sunt tot mai acute pertur­bările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur și simplu, în meserie, ba și mai „adânc” – în mizerie, în derizoriul minimalismului, într-o oralitate ce stă chiar mai jos decât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămânea absolut în vorbărie, fără a ajunge la poezie/ în poezie.

A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-ca­nonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.

Extinderea, multiplicarea posibili­tăților comunicative ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică absolut altceva – orice, numai nu poezie. Extinderile mass-me­dia, a învălmășelii internautice sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, nu și stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.

Avem de-a face cu textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu s-au maturizat, sau ale unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie, și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență, o evidentă corijență.

STAȚIE ÎN PUSTIU / Poeme de Iosif BRODSKI

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Sfârșitul minunatei epoci

Pentru că arta poeziei cere cuvinte,

eu sunt unul dintre surzii, chelioșii ambasadori încruntați

ai unei țări de mâna a doua, legați de ceea ce vă spun acum, –

nedorind propriul creier să-mi siluiesc, eu însumi haina-mi ofer,

coborând la chioșc, după gazeta de seară,

pe care mai mult o răsfoiesc,

decât o citesc.

Vântul gonește frunze. Al lămpilor opace lumină obscură

pe aceste meleaguri triste, epigraful cărora e – victoria oglinzilor,

în alianță cu băltoacele, creează efectul abundenței la oraș și sat.

Până și hoții șterpelesc portocale, zgâriind amalgamul.

De altfel, sentimentul cu care te privești tu pe tine, –

atare sentiment l-am uitat.

Pe aceste meleaguri totul e calculat pentru iarnă; visele,

zidurile închisorilor, paltoanele; toaletele mireselor – dalbul

de an nou, băuturile, acul de cronometru.

Veste din puf de vrăbii și noroi la cantitatea respectivă de săpun;

drepturile puritane. Albe. Iar în mâinile vioriștilor –

termofoare de lemn și fetru.

Acest meleag e nemișcat. Imaginându-ți volumul de producție

a fontei și plumbului, clatini din capul năucit,

amintindu-ți de vechea putere sprijinită pe cravașe căzăcești și baionete.

Vulturii nu se așază, ca atrași de magnet, pe amalgamul metalic.

Aici, până și scaunele împletite din mlajă

se țin pe mlaștini și piulițe cu mărunte filete.

Doar peștii din mări mai știu prețul libertății; însă

muțenia lor ne impune ca și cum să ne creăm propriile

etichete și case. Și spațiul atârnă ca lista de prețuri în pustiu.

Timpul a fost zămislit de moarte. Având nevoie de trupuri și obiecte,

calitățile acestora ei le caută în legume crude.

Cocoșul ia seama la orologiu.

A trăi în epoca împlinirilor, având o înaltă ținută morală,

cu părere de rău e greu. Ridicându-i vreunei drăguțe fusta,

vezi ceea ce căutai, și nicidecum ceva nou, minunat.

Și nu că în acest caz Lobacevski ar cam lua-o razna, neeuclidian,

însă lumea dilatată undeva ar trebui să se îngusteze, și iată –

cu perspectiva s-a terminat.

Sau că harta Europei a fost furată de agenții puterii,

sau că a cincea din cele șase părți rămase pe lume¹

ar fi prea departe. Sau că o oarecare zână generoasă

mă descântă, însă de aici nu pot să plec.

Eu însumi îmi torn vin de Kahors – că doar n-o să strig lacheul –,

totodată mângâindu-mi pisoiul flocos.

Sau că un glonț în tâmplă, de parcă ai împunge greșit cu degetul,

sau să o ștergi de aici, pășind pe mare ca un nou Hristos.

Și-apoi cum n-ai confunda, cu ochi de om beat, în gerul ăsta de câine,

trenul cu vaporul? – Totuna nu ai intra-n pământ de rușine:

ca și nava pe apă, roțile trenului pe șine

nu lasă urme.

Dar ce mai scriu în ziare la rubrica „Din sala tribunalului”?

Sentința a fost executată. Filistinul, ce s-ar ivi pe aici,

prin ochelarii săi cu rame de plumb ar observa nelămurit,

cum, lângă zidul de cărămidă, stă omul cu fața la pământ;

dar nu doarme. Fiindcă a se-ngrețoșa de creștetul ce visează

are dreptul cel ciuruit.

Agerimea acestei epoci cu rădăcinile se-mpletește în

acele vremuri, ce nu erau în stare în orbirea lor

să deosebească ce a căzut din leagăne de leagănele ce au căzut.

Minunea cu ochi albinoși nu vrea să privească mai departe de moarte.

Păcat, tacâmuri sunt multe, însă nu ai cu cine sta la masă,

pe tine, Riurik², de a te întreba ceva gemut.

Agerimea acestor vremi – e agerimea lucrurilor într-un fundac.

Deocamdată, e de dorit să nu spargi lemnul cu fruntea,  

ci doar poți scuipa pe pereți. Nu cneazul, dinozaurul s-ar trezi, ai crede.

Iar pentru ultimul vers nu ești nebun să-i smulgi păsării pana din aripă!

Capitolul poate fi de presărat cenușă peste crește în licăr de secure

sau de a pune peste el laur verde.

1961

________________   

1. Referire la cele șase părți din uscatul globului pământesc, pe care se întindea URSS.

               2. Riurik –  în limbile scandinave Rørik, n. pe la 830 – d. pe la 879. A fost o căpetenie varegă care  izbuti să întemeieze statul slavilor răsăriteni.