Leo Butnaru
Balta neagră
Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau
deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își
vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!
Vasile Alecsandri, „Balta Albă”
Cel ce poate fi atent, dar nu
pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria
interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că
fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină,
surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un
„moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e
foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină
aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge
la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale,
sensul cu care operezi ad hoc își
profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri,
odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară
(sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul
de călătorie a regelui poeziei veșnic
tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină
aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei,
să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, –
antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi
pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții
Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție
împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și
frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate
chiar – fericire…
Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de…
întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a
emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau
mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri” – minciuni ordinare, palavre de același ordin
– ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei
prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii) politice…
Pentru a fi
mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații.
Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din
metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai
adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți,
considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu
gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie
izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din
vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu
nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile
orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin
răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe…
Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai
mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei
utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze,
să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai
mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor
ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre,
de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate,
ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu?
Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului…
Atmosferă modificată – „înviorată”? – de
căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și
mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se
spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe
aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de
lumina cugetului, ziceam… Și aceste
scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație.
Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri
de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se
referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa
din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri
surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de
palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care
totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate
astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit
să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în
peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe
asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri
pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi
negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri
care formează balta neagră (în general
fie spus).