DIN MAREA POEZIE A LUMII

 

Din poezia lumii

                                                  Lêdo IVO (1924 – 2012)
 

               

  Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul  de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

                                                                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 Patria mea
 
Patria mea nu e limba portugheză.
Nicio limbă nu e patria.
Patria mea e pământul moale și lipicios pe care m-am născut
și vântul ce bate peste Maceió.
Patria sunt crabii ce aleargă în noroiul din hățișul mangrovelor
și oceanul ale cărui valuri îmi mai udă încă picioarele când visez.
Patria mea sunt liliecii ce atârnă de bolțile joase-a bisericilor șubrezite de cari,
nebunii care dansează în amurg lângă mare
și cerul curbat de constelații.
Patria mea sunt sirenele vapoarelor
și farul de pe culmea colinei.
Patria mea e mâna cerșetorului în dimineața radioasă.
Ea sunt șantierele navale în ruinare
și cimitirele marine unde-s strămoșii mei
. . . . [tuberculoză, și bolnavii nu se mai opresc din tuse
. . . . [și tremurul în nopțile reci
și mirosul de zahăr din depozitele portuare
și chefalii ce se zbat în mrejele pescarilor
și tulpinile de ceapă ondulate-n întuneric
și ploaia ce cade peste țarcuri pentru pești.
Limba pe care o vorbesc și-n care scriu nu e și nu a fost vreodată patria mea.
Nicio limbă înșelătoare nu e patria.
Ea îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută,
patria mea dizenterică și fără dinți, fără gramatică și fără dicționar,
patria mea fără limbă și fără cuvinte.
 
 
Iluminări
 
Eu mă las peste tine ca un stol de păsări.
 
Și totul e dragoste, magie, cabală.
Trupul tău e frumos ca lumina pământului
în împărțirea perfectă-a echinocțiului.
 
Suma cerurilor trecând între două hangare
tu ești înălțimea tuturor și șarpele pe
fabulosul etaj matrimonial.
 
Noaptea se preschimbă-n zi pentru că exiști
feminin și deplin în brațele mele
ca două lumi gemene într-o singură stea.
 
 
Eternitatea premeditată
 
Aceasta va însemna eternitatea:
o neîncetată urcare a scărilor.
 
Și vei fi mereu în vârful scărilor
chiar dacă fiecare zi e doar o treaptă.
 
Doamne, de ce ai făptuit eternitatea?
De ce ne faci să urcăm atâtea scări?
 

DESPRE ÎNCEPUTURILE SCRIITORICEȘTI

 

Leo Butnaru

              Post-debut la Chișinău
 
        Nu se știe cât timp ne aflăm în neliniștita perioadă a debutului, nici când ieșim din ea. (Cineva spunea că scriitorul debutează cu fiecare nouă scriere a sa...) Însă vin momente/situații, mai mult sau mai puțin conștientizate limpede, în care, ca de la sine (mai bine zis: din sine), ți se luminează (afirmativ, încurajator...) conștiința înzestrării artistice, care ți-a fost hărăzită și care, ani și ani, te-a servit latent, exprimându-te în și întru devenire, împlinire și purcedere la maturizare profesională. Literatura „apare” pe lume drept exteriorizare a unei interiorități esențiale personale, „de autor”, în autoplăsmuirile și mișcările ei subiacente.
        Cert (și... presupus!) e că respectivele momente/situații sunt cele când debutantul, de încă... azi, conștientizezi că el, ca scriitor în formare, trebuie să tindă spre atingerea unei coerențe intelectuale mai mult sau mai puțin remarcabile, iar acest lucru nu se dă deloc ușor. Prin strădanie și muncă se întâlnesc harul cu inteligența mereu cultivată, cu studiul și experiența lui de viață profesională, pentru a se ajunge la ceea ce Emil Cioran numea mai-mult-ca-talentul care e esența.
         Însă momentul/situația cu conștientizarea sunt destul de nebuloase, nesigure, subiective cât se poate, odată ce intuiția artistică nu s-a lăsat și nu se lasă percepută, fundată, „motivată”, studiată, contemplată de la o parte și, deci, nu poate fi redată/narată prin formulări concrete de  opinii ce ar pretinde un grad mai mare sau mai mic de obiectivitate, de certitudine.
        Sunt momentele/situațiile de corvoadă a(le) ameliorărilor, achizițiilor, îmbogățirii, fortificării spiritului, vocației, și a progreselor, de la Vadmecum la Upanișade; de la Vino cu mine la Vino și stai lângă mine; de la mersul în căutarea valorilor la răgazul pentru orânduirea și înțeleapta lor meditare, cercetare, punere în folosință de către propria-ți fire.

DAVID BURLIUK - „PĂRINTELE” FUTURISMULUI RUS

CEASURI ȘI POEME REVĂRSĂTOARE: SALVADOR DALÍ ȘI ION BARBU

Leo Butnaru

 

Ceasurile lui Salvador Dalí și Ion Barbu

 

Fascinat de ceasuri, cadrane, Ion Barbu, în poezie, pare un afin al lui Salvador Dalí din picturile cu ceasuri topite: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur”; „O ceasuri verticale, frunți târzii!”; „Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,/ Anulare unor albe timpuri” – și ceasurile pictorului de asemenea ca o anulare a albelor timpuri. Spre această idee („Prin brațele ei/ Ghețari în idei”) ar duce și distihul: „Arhaic Unt, din lăudată seară,/ Scurs florilor, slujind în Betleem”. Sau, înrudit cumva cu astea: „Cu verzi și stătătoare pustietății lichide,/ Sinteze transparente de străluciri avide/ Zbucnesc din somnorosul noian originar”. Acest originar reîntorcându-ne la „Persistența memoriei”, compoziție în care Dalí și-a plasat un autoportret ușor sofisticat care, parcă prin(tre) gene de prunc, amintește de un embrion uman. Iar la Barbu, aluziv (chiar... pictural!), în „Oul dogmatic” se poate presupune fetusul: „Din trei atlazuri e culcușul/ În care doarme nins albușul/ Atât de galeș, de închis,/ Cu trupul drag surpat în vis”, pentru a se merge direct spre Timp, Viață, Moarte: „Si mai ales te înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar/ Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume. Te-înfioară/ De ceasul, galben necesar.../ A morții frunte – acolo-i toată”. Iată crugul existențial, în inițiere, durată și închidere, cu „soarele pe muchii curs –  de doliu”, ca în picturi de Dalí (această formă/expresie, de Dalí, ce amintește, omonimic, de Dedal, căruia, dat fiind că i s-au topit aripile de ceară, precum, mult mai târziu, orologiile pictorului, îmi vine să-i spun... DeDalí), ce trimit și spre alte versuri „curgătoare”: „La conul acesta de seară,/ Când sufletul meu a căzut/ Și cald, aplecatul tău scut/ Îl supse, ca pata de ceară”; „...de-a lungul nopții, tot aurul stelar/ Și toată înflorirea reflexelor fluide”, când, Omule sau Timpule, „ca o holdă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei”, din „Oglinda călătoare, cer mobil”, în care „Te-ai încadrat într-o ușoara spumă/ Și-ți porți acum cristalul tău steril/ Spre-a marilor îndepărtată brumă”. E o repetare întru zădărnicie, parcă, ideea apărând și în versurile: „Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”... Ar fi aici tangența cu ecleziastica deșertăciune a deșertăciune?

Ca și cum asemuitor topindu-se, cadranele lui Dalí duc ideatic la curgerile verbului în poezia barbiană, ca „limfa pajiștelor pale”, plecându-se „soarelui ferit/ Al certei sere animale:/ Îngână sângelui ivit”. Mai multe țiferblate scurgându-se: „În orbul mării limpezi tezaur negrăit”, în care: „Răsfrângeri fără număr, pe rând au oglindit/ Multipla aparență și vecinica schimbare”. E oarbă nu doar marea-imens cadran, ci și muntele („Secol”): „Seceri dintre secete-au sclipit!/ (...)/ Anulare unor albe timpuri,/ Sub arginții muntelui orbit”. Secol douăzeci, când temerari, poate, alpiniștii timpului: „Suiau cu iezerii, să cate/ La anii falnici, douăzeci”, văzând „din ceasul ce nu bate –/ Din timp tăiat cu săbii reci”.

În poezia lui Barbu, ca și în pictura lui Dalí, multiplele simboluri interacționează cu unele de bază – marea (nemurirea) și oul (viața – „...viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare!”), timpul presupunând, dar neatingând „Statornicia memoriei”, ce merge spre o alegoria filosofică despre fragilitatea existenței.

Timpul, în flux de clipe, ore, zile din poezia lui Ion Barbu, în democrația, dar și fantezia posibilelor tâlcuiri, poate fi apropiat de exegeza ce atribuie respectivei fenomenologii a ceasurilor „topite” ale lui Dalí interpretarea, cu mijloacele specifice artei picturale, teoriei relativității. Dawn Adès, consideră că: „Ceasurile curgătoare ar sugera simbolistica relativității spațiului și timpului, o meditație suprarealistă ce vizează catastrofa (drama) reprezentărilor noastre despre o ordine cosmică imuabilă”.

În contextul cadranelor curgătoare vine sugestia distihului: „Un soare fără spițe de raze, spre apus,/ Părea un ochi cu fiere umplut și cu obidă”. Iar în unele cadrane prelinse piere câte: „o după-amiază/ Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,/ Când, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,/ Gândacul serii urcă ghiocul de porfir”, ca să ajungem „Nastratin Hogea la Isarlâk”: „Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte/ Cum, pe răsfrânta buză, a mătcii, dinainte,/ O spornică mulțime se tencuia-n pereți”, „În toamna unde seara încheagă tonuri vii,/ Prin surda picurare a orelor târzii”. Când „Îți vei purta tristețea, încet, pe Drumul Sacru”, iar poetul nostru, ca un Vergiliu dintr-o divină comedie a secolului XX, spune: „Mă vei urma… Cuvântul va depăna domol/ Povestea fără nume a nunții subterane;/ Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane/ Din culmi nebănuite și limpezi, de simbol”. Din „codri de simboluri” (Baudelaire) cu ceasuri curgătoare, ca afluenți ai tragi-cosmicului, atotcuprinzătorului Fluviu al Eternității. Inclusiv cu clipele despre care un înțelept scria pe cadran de ceas: Toate rănesc, dar cea din urmă ucide.

Cineva presupune că Dalí (de ce nu și Ion Barbu, în poezie?) a fost inspirat în remodelarea (deformarea) lichidă a cadranelor de pururi memorabila constatare a lui Heraclit Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Pentru a se ajunge la o interpretare metaforic-onirică, ce susține că ceasurile în topire (... creativă) ar simboliza curgerea timpului în vise, unde timpul se poate extinde, condensa sau în genere să-și curme existența/prezența. (Dalí susținea că unele pânze ale sale nu ar fi decât „vise pictate”.)

Pornind de la astfel de ipostaze/ipoteze, putem reinterpreta ceasurile din poezia lui Barbu. Să zicem, ducem la topire (reinterpretare), la curgere imaginea din versurile: „Pendulul apei calme, generale,/ Sub sticlă sta, în Țările-de-Jos”. Sau: „Verzi investiri, prin câte-un gang,/ Sub ceasuri largi – balang, balang!”.

Jocul și frământul analogiilor iscă și gândul că ceasurile curg spre propriul amurg, iar  ceasornicul fără minutar „Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume” al lui Barbu e un măsurător apocaliptic, amintind de dezastrul fatal –  „Pendular de-ncet,/ Inutil pachet,/ Sub timp,/ Sub mode/ În Uvedenrode”, când – „S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău!..” (în acest caz, al apocalipsei, mai curând a venit decât s-a dus ceasul rău...)

Mergem mai departe (sau, poate, mai aproape!), ajungând la: „Capăt al osiei lumii!/ Ceas alb, concis al minunii,/ Sună-mi trei/ Clare chei/ Certe, sub lucid eter/ Pentru cercuri de mister!” Osia lumii și axul fix al ceasornicului! Axul ca „sceptrul seral/ De trei ori spiral”, mișcând roata cu clichet și ducând cu gândul spre (sau venind dintr-acolo) „mecanismul” versurilor: „An al Geei, închisoare,/ Ocolește roatele interioare:/ Roata Venerii/ Inimii/ Roata capului// Mercur/ În topire, în azur,/ Roata Soarelui/ Marelui”. E în toate mișcare și cosmicitate. Interiorul cosmic al firii omului în interiorul cosmosului propriu-zis, când „Lumina îndoita” pare „un fel de apă;/ A drum, locomotive” fumează „dintr-o supapă” și este „la ora albă, când” nu ai ști „să zici/ De-i patru, doua numai, ori a trecut de cinci”. Ceasuri și spații prinse în joc universal, prim sau secund, în „Danțul buf/ Cu reverențe/ Ori mecanice cadențe”. De ceas, cadențele mecanice, nu?  Vorba aia cu dorința de a da, uneori, timpul îndărăt: „Uite, ia a treia cheie,/ Vâr-o în broasca – Astartee!/ Și întoarce-o de un grad/ Unui timp retrograd”, ca o revenire cu: „Ceas în cristalin/ Lângă fecioara Geraldine!” A da timpul îndărăt, de parcă inima ți-ar fi mereu „la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”, rotit în jurul mărului-soare, „În minutare-aprins – și încrestat”, când poeții vor mai avea prilejuri să exclame: „O ceasuri verticale, frunți târzii!/ Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;/ Iar sufletul impur, în calorii,/ Și ochiul, unghi și lumea-aceasta – nouă.// – Înaltă-n vânt tu frângi, să mă aștern/ O iarba mea din toate mai frumoasă./ Noroasa pată-aceasta de infern!/ Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă”. Pata de infern, ca un cadran de ceas topit, aneantizat...

Dar parcă se putea fără „insinuarea” filosofic-sofisticată a timpului și într-un poem, numit „Nietzsche”? – „Purtând înfrigurată mândria forței tale/ Mai sus și mai departe spre noi evaluări,/ Să fi străpuns penumbra letargică și ceața/ Ce împleteau pe norme un neguros Dedal (...DeDalí, ziceam, – l.b.)/ Ca, adâncind cu groază abisul numenal,/ În seara biruinții să-ntrezărești cum Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”. (Printre altele fie spus, mustățile lui Nietzsche, atât de diferite ca formă de cele ale lui Dalí, ca și ale acestuia sunt obiect „de studiu”, de mirare... posibil, creatoare... – De, detalii – și... Dedalii – de comedie umană, nu?...)

În fine, implacabil, ce a fost, ce este și ce va fi dat e curgere, alunecare „Pe unda nenturnată a orei”. Da, implacabil, vremea continuă „-ncet să desfășoare/ Fuiorul ei de ore nesfârșite” și „Durata-înscrie-în noi o roată./ Întocma – dogma”. Vremea ce „se duce”, dar și revine, ne recheamă în imensitatea memoriei, parte din care deja e pustiită, însă mereu intrigatoare de a fi reconstituită, chiar reinventată. Dalí zicea: „Într-o zi va trebui să îmi întorc propriile ceasuri lichide, pentru ca ele să-mi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată și profetică”. Iar cititorul se reîntoarce spre poezia lui Ion Barbu, doldora de ceasuri întru regăsirea vestigiilor, a vreunei părți din propria memorie, din memoria lumii, a filosofiei, artei.

Iar o astfel de cercetare a poeziei cu privirea ațintită spre cadranele curgătoare constituie fluxul du-te-vino al unui intens schimb de semnificații surprinzătoare, ce fac, parcă, pictura dalíană și mai poetică, iar poezia barbiană – și mai picturală. Adică, și mai atractive, fascinante.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

POEME PRIN ANI / ANTOLOGIE 30 (I) - VIA FACEBOOK, iunie 2022

POLEMIC CHIAR DESPRE CE SPUNE TITLUL ESEULUI

    Leo Butnaru

 

             Minimalismul și... Ecleziastul  

 

Cu cât se tot repetă că, să vedeți! interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste, youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului, minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști (care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în orice domeniu, dar  nu în poezie”. 

În abundența, plodirea recitalurilor și discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice, precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –  versificație cu un redus coeficient de inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă, dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar, amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.

DINTRU ÎNCEPUT: PRIMUL POEM, PRIMA CARTE...

 

I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 
        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.
        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.
        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.