UN POEM DE AZI, UN POEM DE DEMULT...

Leo Butnaru



Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student

venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.

Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,

iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,

nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.

Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,

să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină

în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi

e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești

Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată

de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.

...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...

9.XII.2019

O POETĂ A POSTAVANGARDISMULUI RUS: MARGARITA AL`

timpul

este incredibil

însă timpul ne-a încăput pe toți

timpul a încăput totul

timpul a încăput timpul

precum inspirația încape expirația

nu mai există hotare și războaie

fiecare dintre noi are propriul său zbor

fiecare dintre noi are propriul său tichet

fiecare are locul său

prin băltoace aleargă ploaia

peste oameni plutesc cuvintele

și asta e chiar aceeași clipă

aceeași clipă minunată

în care – incredibil –

timpul ne-a încăput pe toți

timpul încape totul

fiara încă nu s-a născut – dar fiară e

gândul cândva a fost pruncuț

botezat în cristelniță odată cu stelele

gândul cândva boltă cerească a fost

cristelniță care boteză cuvântul

cândva cuvântul era mormăit de Zei

dezvăluind cerul în sonuri scorojite

omul încă nu se născuse

dar buzele lui deja cântau

rugăciunea mamei

astăzi nu a fost ucis nimeni

astăzi nimeni nu a ucis

de-ar fi să rezistăm și mâine

și mâine să izbândim

ce important e să spunem și mâine

astăzi nu a fost ucis nimeni

astăzi nimeni nu a ucis

trăim în singurătate

între mare și țărm

între tunet și fulger

între trecut și viitor

între exterior și interior

între moarte și eternitate

noi trăim în singurătate

ca respirația ce străbate

între inspirație și expirație

cum mai trăiești

dar cum mai trăiești

între mine și dumnezeu

fără nume

fără trup

fără suflet

spațiu al viitorului cuvânt

spațiu al viitoarei iubiri

SCRISUL DE MÂNĂ. CALIGRAFIE ȘI PSIHOLOGIE

Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să încercăm a fi cât mai atenți la propriul nostru scris de mână, la cel al rudelor, prietenilor, cunoscuților, apreciindu-l mai mult sau mai puțin conform unor prescripții grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate. Literele în suiș vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea rapidă – despre o concepție promptă. Scrierea clară și armonioasă atestă o inteligență limpede. Curbele denotă blândețe. Litera n caligrafiată în formă de u ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine și alineate denotă avariția. O margine egală de ambele părți relevă ordine și armonie. Un scris orizontal, rigid, drept, „țeapăn“, e mărturia voinței și inflexibilității. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru“, ar deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic, el dezvăluie dezolare și poate că predispoziție spre – Doamne ferește! – suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleței de spirit, a diplomației etc.

S-a susținut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu doar în scrisul unui individ, ci și în cel comun, al unui sau altui popor, sunt investite o anumită psihologie și ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu e întâmplătoare, se crede, nici direcția scrisului, de la stânga la dreapta
sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparțineau rasei negroide și celei semite (sud-vestul Asiei și nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.) priveau către sud, spre locurile originii lor, însă își îndreptau scrisul spre răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile genezei, în consecință orientându-și scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus sau pergament vectorii grafici ai unora și celorlalți au ieșit ațintiți, de fapt, în direcții diferite.

Nici configurația literelor în alfabete nu reprezintă un dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia își schimbă caracterul. Herbert Read susținea că, întotdeauna, „conștiința individualității a fost subordonată conștiinței solidarității de grup sau de clasă. Acest lucru ar putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăși expresia «scrisul de mână» este o noțiune modernă ce vorbește despre scriptele grecilor sau ale romanilor, chiar și de cele ale umanismului. Până astăzi ne tot minunăm de uniformitatea scrisului părinților sau bunicilor. În veacul al XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalitățile cu totul excepționale și excentrice își permiteau să aibă un scris de mână foarte individual“.

Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de excepție și excentrice a fost și Herman Melville, metamorfozele dinamice ale firii și psihologiei sale regăsindu-se chiar și într-o succintă, energică mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să
vreau, caligrafia mea se transformă și încep să folosesc litere mari, de afiș. Dați-mi o pană de condor! Dați-mi craterul Vezuviului drept călimară!“

De unde și concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt mai personale și mai deosebite unele de altele decât cărțile lor. S-a constatat că până și vibrația literei din răvașele lui Pușkin se deosebea în cazul când îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moșier. În genere, autorul
lui Evgheni Oneghin este stăpân deplin pe scrisul său, modelându-l în funcție de situație și necesități. Chiar și mostrele de autografe erau diverse, împărțite în două categorii și patru specii. Prima categorie era considerată artistică, de creație, a doua – mondenă. Cea dintâi include
două specii: de ciornă și pe curat. Secunda – specia intimă și cea oficială. A. Efros remarca: „Autografele de creație pe curat sunt executate cu niște trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălțările și bruștele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezență a ritmului.

Autografele în ciornă sunt scrierea în halat, încă desculță, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai curând reprezentând semnele convenționale ale viitoarelor noțiuni, decât sensuri inteligibile...“

Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizația europeană“. Poate că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert Read ca „scris înzestrat cu frumusețe, dar fără personalitate. Deoarece personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în câte un autograf“. Cehov însuși aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise. Cele existente, totuși, le-au păstrat apropiații și prietenii săi. De altfel, acest detaliu vorbește și el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului autor.

Iuri Tînianov a fost pus în gardă de felul în care a apărut în ochii și înțelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu cred în psiho-grafologie din clipa în care grafologul Morgenstern, privind la scrisul meu, a spus că în viața-mi personală sunt un tiran“. Ei bine, declară omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot țină de exclamații erupte în clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiași I. Tînianov, care își menținu un interes permanent față de particularitățile scrisului altora. Iată unele note pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui Ceaadaev, care-și bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare cu niște bule papale.

Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca din topor, cu streșini de paie prăvălite în toate părțile, ca într-un cătun obișnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.

Începând cu Alexandru I, scrisul țarilor are alură de cal-circar, dresat, în stare să se miște doar în cerc.

...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev, amintind de colțuroasele linii gotice ale domurilor nemțești...

...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăiește încă modelul consacrat de caligrafie“. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul, delicatul și copilărescul scris al lui Gogol...“

Leo BUTNARU - POEME

Cuiul

dacă ar fi

să te răstignești

tu pe

tine însuți

un cui

ar rămânea

nebătut – ceva

ca în pilda orientală în care se spune

despre încercarea de-a aplauda

cu o singură palmă...

Nimb

De nu ar avea noroc de urechi

unora

nimbul  le-ar aluneca peste umeri

atârnându-le juvăț de gât, – constată

un simplu electrician împuternicit cu

deservirea nimburilor.

Loc sub soare

În prezent

populația globului pământesc e de 7 miliarde

și ceva

în creștere continuă...

Va veni timpul când

sub soare

nu vor mai rămânea decât

locuri în picioare.

 

După destrămarea imperiului

S-a destrămat imperiul.

Și siberian-european.

Și bolșevic

Și imens

Și de nimic.

Deja în fostele colonii e mai multă

sau mai puțină libertate.

                                       După ce ies din frizerii

bărbații miros a pariziene mărci de apă de colonie.

                                                                     În piețe

se crede că poți găsi de toate.

Magazinele sunt doldora de fructe exotice – o

incredibilă abundență a citricelor...

                                   ...A! mă întrebați

dar cum e cu poezia după destrămarea

pe-alocuri sângeroasă

a imperiului răutăților?

                     Cum să vă spun?...

Să zicem suportabilă... Chiar dacă e

poezia cicatricelor...

Fiece zi

Fiece zi – cu minunea ta

cu minunea ei:

propria ta viață.

Primul

Prin urmare

pe lumea încă lipsă

apăruseră Adam și Eva

de a zis Creatorul:

– Unu, doi... – astfel

dând rezultatul extraordinar

nefalsificat

al primului recensământ

pe Pământ

dar în lumea încă lipsă...

EMINESCU, MAIORESCU, ALECSANDRI, CREANGĂ... AU FOST BĂIEȚI DE GAȘCĂ?

Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.

Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct] 1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (liv) clică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

EMINESCU, MAIORESCU AU FOST... GĂȘCARI?...

Se întâmplă ca unii dintre cei care scriu despre literatură, așa cum scriu, uneori să emită,   mai discrete sau mai netăinuite, intenții punitive pentru cineva, care s-a arătat în dezacord cu unele texte ale lor, cu ce „afirmă” sau „infirmă” dânșii. Iar mie, în cam generalizata indiferență față de adevărul literar sau, poate, în lașitate unora de a spune adevărul (să concretizăm: între Prut și Nistru), din teamă să nu fie „criticați” de X sau Y, mi s-a întâmplat să polemizez cu unii emițători de oarece critică literară, indicându-le, colegial și cu bunăvoință, să fie atenți la cazurile în care nu prea stăpânesc, să zicem, proprietatea unor noțiuni de bază, în istorie, în artă, în literatură în particular.

Astfel, acum un timp, în ziarul „Jurnal de Chișinău” colegul Mircea V. Ciobanu o da serios în bară, consider eu, minimalizând până la condiția de mahala sau de gang importanța unei societăți literare, culturale, istorice, scriind nici mai mult, nici mai puțin că: „Pe la 1863, la Iași apare o gașcă literară elitară (orice gașcă este deschisă doar inițiaților) numită «Junimea»”. Adică, astfel se minimalizează până la frivolitate ceea ce se știa și s-a spus cu fermitate și seriozitate, noțional-academică, noțional-filosofică, chiar, despre o întrunire a celor mai luminate spirite din a doua jumătate a secolului XIX, despre asocierea lor într-o societate, care a avut un impact cardinal în „formarea unui orizont larg științific și de educație estetică (...) A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura (de care, de altfel, țin și... găștile! – l.b.), impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. (...) A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia...” (Dicționar Enciclopedic, Vol. VIII. P. 371). Puneți toate cele enumerate sub degradanta noțiune de: „gașcă sf [At: POLIZU / Pl: găști / E: nct] 1 (Înv) Tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri reprobabile. Și: (liv) clică, coterie” (DEX). La momentul oportun, i-am atras atenția lui Mircea V. Ciobanu la atare dezacorduri... scrâșnitoare, dintre ce spune el și ce a fost, totuși, „Junimea”, colegul însă nelăsându-se convins nici de Dicționarul Enciclopedic, nici de DEX, contraargumentând (am discutat pe Facebook, adică într-o... „bibliotecă” publică, păstrând desfășurătorul conversației): „Gașca, ca și boema, e un soi de aristocratism cu reguli esoterice, cu restricții pentru cei neinițiați. Sigur că eu am forțat nota, pentru că ceea ce se definește azi prin «gașcă» mâine va fi grupare, poimâine – școală estetică, pleiadă etc”, sublinia MVC. Să vezi liberalism întru relaxare noțională până la... desconsiderarea unei organizații care a făcut epocă, a modernizat civilizația românească (la compartimentul estetică, emisie și recepție literară, filosofică)! Însă polemistului nu i se pare inadmisibil de a generaliza, ticsind epoci și nume ilustre în acest termen minor, frivol: gașcă. Dar parcă tresărindu-i, totuși, în minte o scânteie de îndoială că ar fi făcut-o oarecum lată, colegul virează... aiurea, scriind: „...eu prefer «găștile» în locul «uniunilor de creație». Literatura o mișcă înainte individualitățile... sau GĂȘTILE. Care devin, cu timpul, școli. Mai bine zis, ele se consideră de la bun început școli și grupuri cu pretenții estetice, dar sunt considerate găști de cei din afara grupului”. Tii, comedie! Cum de nu s-a știut până în primul sfert al secolului XXI de rolul grandios al găștilor în literatura lumii?! La o adică, ceea ce numea Goethe Weltliteraturi nu ar fi fost decât o adunătură de... găști. Unde mai pui că în context nu era vorba de „uniuni de creație”, mult mai neimportante, după MVC, decât găștile. De aici încolo, opinentul își ia și mai mare avânt întru a-și apără... vântul cam... (renunț la epitet, să-l găsească cititorul), implicit mustrându-mă, parcă: „Ai uitat, probabil că, până la «Junimea», literatura era prezentă doar în saloanele aristocratice, boierești (de la Văcărești și Conachi, la Asachi). Că principiul esențial al societății era unul critic și chiar nihilist. Că ei își doreau «mai bine fără cărți, școli” etc., «dacă ele reprezintă o formă goală»... etc. Revoluționari, romantici, avangardiști (moderați). Iar dacă ne amintim că exponenții ei absoluți au fost Creangă, Caragiale și Eminescu... ce te deranjează? Ori vrei să spui că toată țara (și mai ales lumea academică) era încântată de scriitura lor? Așa că ei erau o gașcă de oameni normali, nu niște tipi sforăitori, cum îi reprezintă uneori istoria literaturii. Fără «găști», literatura stă pe loc”.

Serghei ESENIN: DOUĂ POEME CELEBRE

SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,

Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan

La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Prin care se mărturisește un huligan.

Eu afișez înadins o mină nefericită, 

Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.

A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place

Pentru urmași s-o fac de-a lumina constant.

Îmi place când pietrele înjurăturilor

Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,

Și-atunci îmi strâng și mai tare-ntre palme

Bășica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc

Iazul în lintiță, zvon de arini sub stele

Și că undeva la țară părinții îmi trăiesc,

Cărora le este în cot de versurile mele,

Dar cărora li-s scump cum carnea și pământul,

Ca ploaia răvășind verdeața în primăvară.

Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,

De m-ați atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor țărani!

Voi, probabil, v-ați cam urâțit,

La fel temându-vă de dumnezeu

Și de-al apelor duh sumbru și vrăjit.

O, dacă ați pricepe-n acest timp proclet

Că în Rusia feciorul vostru e

Cel mai bun poet!

Oare nu lor inima li se bruma,

Înțepată ca de spin, de ac,

Când el, desculț, călca prin băltoace reci?

Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt

Și pantofi scârțâitori, de lac.

Însă mai trăiește-n el elanul de cândva

Al aceluiași ștrengar din ruseștile sate.

Oricărei vaci de pe firma mezelăriei

El i se închină încă de departe

Și, întâlnindu-se cu cărăuși în piața prăfoasă,

Amintindu-și izul gunoiului de pe ogoare,

El coada fiecărui cal e gata s-o poarte

Ca pe trena rochiei de mireasă.

Eu îmi iubesc vatra.

Îmi iubesc foarte tare baștina, frate!

Chiar de-i roasă de mahna ruginie-a răchitelor.

Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate

Și glasul broaștelor în miezul de noapte.

Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,

Visez la ursuzul aprilie și la răceala serii,

De parcă să se încălzească, arțarul nostru

Se așază pe vine în fața focului zării.

O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,

Cățărându-mă pe scara crengilor întortocheată!

Mai e același, cu coroana-n legănatul vântului?

Îi mai rezistă scoarța aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,

Iubite dulău bălțat?

De bătrânețe ai ajuns orb și scâncitor

Și tot umbli prin ogradă coda târându-ți

Ca cea mai prăpădită javră din sat,

De nu mai știi unde-i grajd, unde-i pridvor.

O, ce scumpe mi-s ștrengăriile de pe când,

Șterpelind din casă vreo coajă de pâine,

Eu cu tine mușcam din ea pe rând,

Fără-a ne contra deloc, om și câine.

Eu am rămas la fel,

La fel sunt cu inima.

Ca albăstrelele-n lan de secară

Pe față ochii îmi înfloresc.

Așternând a poemelor rogojini de aur,

Aș vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!

Noapte bună la fiecare!

Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...

Astă seară aș vrea foarte tare

Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!

Sub vălul ei nici să mori nu ți-e jale.

Fie, chiar de par oarecum cinic

Ce și-a prins un felinar la dos,

Mai la vale de șale!

Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,

Să am și eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?

Eu am venit ca un meșter neînduplecat

Șobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.

Căpățâna mea lunii august e-asemeni,

Fierbe și curge al pletelor mele vin.

Aș vrea să fiu o velă galbenă-n țara

Spre care plutim, purtați de destin.

(1920)

OMUL NEGRU

Prietene, prietene,

Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.

Nu știu boala de unde se trage.

Ori că vântul fluieră deocheat

Peste câmpul pustiu

Ori, ca pe-un crâng septembrie,

Alcoolul creierul mi-a devastat.