DINTR-UN INTERVIU
– Eşti printre primii scriitori din Basarabia
care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în
România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de
vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?
 |
| Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru, Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987 |
–
Să ştii că, la început de septembrie 1987, la Bucureşti , în casa
actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut
pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două sau trei săptămâni de la radio „Europa liberă” am
aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am
expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram
în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului
„Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l
cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist
Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era
pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl
Novicov la Chişinău ,
însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am
fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000.
Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre
dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două
ore în picioare, să asculte versuri...”
Iar peste ani, am avut norocul să-i
întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae
Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi
„România literară”, acele ieşiri în lumea
literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de
valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei
„Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de
minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de
prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la
prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor
scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi
ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei
Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o...
dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş,
Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum,
„Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe
reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste
domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu
asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin
menţinerea prieteniei sui generis cu
lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni.
A consemnat
Nicolae Sava
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu