joi, 24 ianuarie 2013

POETA ŞI VEGHEA



Anna Ahmatova (portret de Natan Altman, 1914) şi supraveghetoarea. 

Noul Adam nu ar fi fost el însuşi, trădându-şi propria misiune – cea de a da nume în lume, prin aceasta scoţând din întunericul umed toate lighioanele Africii şi chipurile provinciei ruseşti; nu ar fi observat nici omul născut de cultura rusă contemporană. O, cât de istovit, de frânt, de încovoiat e acest om! Adam, ca un adevărat artist, a înţeles că aici trebuie să-i cedeze locul Evei. Aici sunt mult mai potrivite mâna de femeie, simţul femeii, privirea ei... Astfel, lirica Annei Ahmatova s-a apropiat de această problemă destul de complicată într-un mod ingenios şi tandru. Despre cartea ei „Seara” s-a scris destul de mult. Chiar de la prima lectură, multora le-au devenit scumpe delicata tristeţe, sinceritatea şi simplitatea poemelor. Însă foarte puţini au observat că pesimismul din „Seara” e unul akmeist, că autoarea numeşte mici monştri ai neurasteniei oarece nuanţe de tristeţi. În aceste fiare mărunte, Anna Ahmatova iubeşte nu ceea ce a fost schilodit în ele, dar ceea ce a mai rămas încă de la Adam, cel ce jubilează în raiul său. În poezia sa, aceste „rămăşiţe” dânsa le mângâie cu o mână aproape de maestru.

Serghei Gorodeţki,   „Unele curente în poezia rusă contemporană”, 1913


                        Anna Ahmatova (1889 – 1966)

*     *     *

Bun găsit! În dreapta mesei
Auzi foşnet uşor, cumva?
Aste rânduri nu le mai duci la capăt –
Eu venii la tine, spre-a te vedea.
Oare mă vei ofensa din nou,
Ca data trecută? Mai ştii? –
Spui că nu-mi vezi mâinile,
Mâinile şi ochii negrii?
Aici la tine-i luminos şi simplu.
Nu mă goni, nu mă trimite iară
Sub năbuşitoarea arcadă de pod
Unde se răceşte apa murdară.

1913

                                           *     *     *

                                     Văd peste vamă steagul decolorat
                                     Şi peste oraş galbenă tulbureală.
                                     Inima deja mai prudent se-nfioară
                                     Şi e tot mai dureros de respirat.

                                     De-aş deveni iar fetiţa de la mare,
                                     Să încalţ pantofii pe piciorul gol,
                                     Şi gâţele să le aranjez coroană-rotocol,
                                     Cântând emoţionat cu voce tremurătoare.

                                     La ale bisericii din Herson cupole smolite
                                     Să privesc din pridvor spre chindie
                                     Şi să nu ştiu cum de fericire şi glorie
                                     Inimile se şubrezesc, deznădăjduite.

                                       1913
Traducere de Leo Butnaru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu