O proză de Fazil ISKANDER

Pe când aveam cincisprezece ani, am primit o scrisoare înflăcărată dedicație de dragoste. Și astăzi mai păstrez impresia, că slovele acelor mărturisiri erau încondeiate cu aur strălucitor și nu cu simplă cerneală chimică.

Cu câteva clipe mai înainte ca poștărița să-mi fi înmânat scrisoarea, eu, ținând o bucată de cablu electric în mână, coboram în fugă scara casei noastre cu două etaje. Îmi pusesem în gând să suport până la capătul scării tainica putere a curentului, care-mi furnica prin corp. Atingând capătul dezgolit și sfârâitor al cablului de grilajul de fier al balustradei, alergam cât ce puteam în jos, împrăștiind scântei violete.

Noaptea, bântuise o furtună, în timpul căreia se și rupse acest cablu. Probabil, cea mai mare parte a curentului aducător de moarte o luase asupra lui acoperișul casei, iar cu rămășițele energiei mă amuzam eu.

Era primăvară. Vergile răsucite ale balustradei se împletiseră cu loazele cu mulți cârcei ale glicinei în floare. În partea de dinafară a scării atârna o cascadă de ciorchini grei la fel de violeți ca și scânteile electrice, ce izbucneau de sub mâna mea.

Undeva aproape de mijlocul primului pas al scă­rii începea palierul ce ducea spre veceul comunal.

Din când în când, locatarii casei fugeau spre acel loc și, de cum se atingeau de balustradă, uneam de ferul grilajului curentul electric. De obicei, în acest moment „jertfele”, țipând surprinse ori pe tăcute, făceau o săritură disperată, încât ajungeau pe palier, însă, în pofida senzațiilor neplăcute, nimeni nu se abătea din cale.

Mai ținând încă firul în mână, citeam acea scrisoare. Tot atunci pricepând, că acest joc nu mai are rost, că trebuie să mă dezic de el și chiar, poa­te, pentru totdeauna, astfel că am aruncat cablul aiurea și am alergat în casă.

Cu toate că răvașul nu era semnat, mi-am dat seama cine l-a scris. Era o fetișcană, cu care doi ani în urmă învățasem în aceeași clasă. Mai anțărț, am fost despărțiți, deoarece s-au făcut școli aparte: pentru băieți și pentru fete, după modelul gimnaziilor clasice. De atunci n-am mai văzut-o vreodată și nu mi-am mai amintit de dânsa. În catalogul clasei, numele noastre erau alături. Însă nu doar ne aflam alături, ci ne coincideau până și inițialele. O astfel de coincidență nu putea să rămână neobservată. Încă de pe atunci bănuisem noi, că așa ceva nu poate fi întâmplător. Și, în sfârșit, iată scrisoarea.

Literele aurii s-au aprins și au început să salte pe hârtie. Am recitit rândurile de câteva ori, m-am amorezat cu recunoștință de autoarea lor și, tot atunci rupând scrisoarea bucățele, am aruncat-o în lada cu gunoi.

Acțiunile mele erau îndrumate de o mare rușine patriarhală și de logica de socialist, încă nedefinită. Astăzi ași putea să-i descifrez raționamentele cam așa: scrisoarea primită înseamnă fericire, însă este rușinos să fii fericit, precum rușinos este să fii sătul între flămânzi. Însă întrucât e greu să renunți la fericire (e o tactică!), ea trebuie conspirată, adică – păstrată în minte, nimicindu-i-se orice dovezi materiale.

Din acea zi am început a rătăci pe străzi cu speranța de-a o întâlni undeva, întâmplător. Îmi închipuiam destul de nebulos ce-ar fi trebuit să fac dacă, totuși, ne-am fi întâlnit. Păi, mai întâi, socoteam eu, fără îndoială, trebuie să mă apropii, iar mai apoi, de cum s-ar ivi momentul potrivit, să-i propun inima și viața mea – firește, până la cea din urmă suflare.

N-ași putea spune că mă grăbeam cine știe ce cu întâlnirea. Pentru mine, ca pentru oricare alt socialist începător, important era programul, iar acesta fusese schițat cu genială simplitate chiar în scrisoarea ei. Pentru toate celelalte rămânea vița mea întreagă, iar la cincisprezece ani viața este atât de imensă, încât oricât ai cheltui-o, totuna n-ai ce face cu dânsa, fiindcă ea se tot revarsă, se revarsă peste margini.

Și iată că într-o bună zi, pe când mă aflam cu tovarășii mei pe strada principală a orașului nostru, iar mai exact, pe strada Generalisimusului, ea, împreună cu două prietene, trecu pe lângă noi. Am reușit să observ doar o inspirată paloare a obrajilor ei, care îndată s-au și aprins-foc, mersul ei grăbit și figura-i subțirică. În cei doi ani trecuți, din fetiță ea ajunsese o codană sadea, izbutind să rămână la fel de zveltă, precum arăta în acea fatală clasă a șaptea din timpul învățării noastre împreună.

Într-un cuvânt, era de față acel izvor de iluminare roz-pală, necesar pentru primele sentimente ale unui băiețandru de seama mea. Iar șiretlicul naturii, manifestat în acest caz, constă în faptul că fiece băiețandru, care trece prin acest stadiu sau, mai bine zis, supus unei astfel de vaccinări, când i se administrează injecții de febră amoroasă, percepe licărirea dată drept o deosebită binefacere din partea destinului, care a intuit necesitățile gingașului său suflet cu un tact extraordinar sau cu măiestria unui grădinar japonez, ce unește într-o singură fetișcană rarele calități ale firavului și capriciosului ideal de adolescent.

Văzând îmbujorații ei obraji, m-am convins de­finitiv de adevărul intuiției mele, presimțind că nu-mi va fi simplu să mă apropii de ea. Chiar dacă reușisem să ne aruncăm câte o privire fugitivă, nu știu cum de am hotărât, momentan, că astăzi ar fi oarecum incomod ca, după doi ani, să ne recunoaștem și să ne salutăm, cu atât mai mult că între noi fremăta taina scrisorii.

Nu, nu! – parcă-mi strigase ea cu acea privire fugitivă, numai nu acum, nu aici, fiindcă dacă mă vei saluta, aceasta ar însemna că le-ai povestit prietenilor tăi despre scrisoarea mea și eu o voi intra în pământ de rușine.

Din acea zi o întâlneam tot mai des și mai des. Uneori, era împreună cu soră-sa mai mare, altădată – într-o numeroasă companie de prietene și băieți necunoscuți mie și eu simțeam că devenea tot mai greu și mai greu să mă apropii de ea.

De altfel, și soră-sa învățase într-o clasă cu noi, cu toate că era cu un an sau doi mai mare. Nu mai țin minte cum nimerise ea în clasa noastră, dar, presupun, nu din prea mare dragoste față de carte. Pentru o mai deplină perseverență, am început să n-o salut nici pe soră-sa, lucru pe care, pare-se, fata nu-l observa. De fapt ea era cam somnoroasă și, cu toate că arăta, poate, mai atrăgătoare decât sora ei mai mică, având niște pleoape grele și gingașe, o față curată și buze aprinse, se simțea, totuși, că tocmai cea mai mică îi atrage ne băieți. Fiindcă de la cea mică adia acea nerăbdătoare așteptare a sărbătorii vieții, care-i molipsește și pe cei din jur.

Într-un cuvânt, îmi era din ce în ce mai greu să mă apropii.

Așteptam o ocazie romantică și, la drept vorbind, nu mă grăbeam să fac cunoștință, deoarece în sinea mea consideram că n-am unde mă grăbi, pentru că totuna întreaga mea viață îi este dedicată numai și numai ei.

Între timp, alături de dânsa, împreună cu alți băi­eți și fete, începuse să apară un oarecare militar, cu grad de căpitan, după cum îmi explicară cu dragă inimă prietenii mei.

Curând prinsesem a observa că iubita mea, dând ochii cu mine, pe când alături de dânsa era căpitanul, nu știu cum se intimida, plecându-și capul. Această intimidare o luam drept o nețărmurită dovadă emoționantă a dragostei ei, care-mi măgulea plăcut amorul propriu, însă, totuși, această sfială  mi se părea un pic cam exagerată.

Și de la acest moment încolo, adresându-i priviri pline de înțelesuri, mă stăruiam să-i insuflu să nu se prea intimideze din cauza căpitanului, deoarece noi știm destul de bine că ne unește o mare taină și că bietul căpitan nu primise o astfel de scrisoare și că, judecând după vârsta lui înaintată, este greu de crezut ca el s-o mai poată primi vreodată.

Căpitanul era un flăcău de vreo douăzeci și șapte de ani, vârstă care, pe atunci, îmi părea deznădăjduitor de întârziată pentru dragoste. Poate chiar o vârstă atât de înaintată, încât, la o adică, luând în palmă și zornăind respectuos între degete medaliile de pe pieptul lui, să-l întrebi:

                        Ia spune-mi, moșule, că doară

                        N-a fost franțuzului zadarnic

                        Lăsată Moscova în pară?

Se prea poate că tainica mea iubită a apreciat just privirile mele, deoarece, cu timpul, când ne întâlneam și-l avea alături pe căpitan, mai că nu se intimida deloc, ci nu știu cum își arcuia buzele într-un zâmbet ce-mi părea a fi un fel de șiretenie nevoită. Parcă-i vine ușor sărmanei de ea, îmi ziceam eu, să-l iubească pe unul și să-l suporte pe altul, care îi face curte?

Copleșit de o amețeală dulce, însoțindu-mi din când în când iubita ca pe-o umbră nevăzută, am ajuns în mijlocul verii, când, împreună cu sora sa mai mare și cu căpitanul, ea începuse să frecventeze ringul de dans din parcul orășenesc.

Însă aveam impresia că, sub influența muzicii din parc, sentimentele mele prinseră a fi tulburate de amărăciune.

Era în vremea de după război și cei de pe ringul de dans țopăiau dezlănțuiți, ațâțați de muzică străină sau națională. Uneori, în gloata dansatorilor licărea fețișoara ei palidă, ridicată întrebător spre căpitan. El, flăcău înalt, bine făcut, privea la ea de sus în jos binevoitor și, se părea, încă – fire-ar al naibii să fie! – cu un fel de indulgență abia sesizabilă, care mă jignea.

Este greu să-ți imaginezi ceva mai infernal decât ringul de dans din acei ani. Iată-l, mi se perindă prin fața ochilor – cu fete bătrâioare, care ani de zile se tot rotesc pe acest petic de asfalt și, probabil, de la an la an, de la dans la dans, ceea ce e feminin, omenesc s-a tot împuținat în chipul lor, până când ele și-au format această mască profesionistă cu găvanele ochilor înfometate. Ringul cu acești mucoși obraznici și acești criminali îmbătrâniți, dedați deja, parcă, îndeletnicirilor mai omenești, veniți încoace în căutarea prilejului pentru amintiri sentimentale. În fine, ringul cu neîntrecutul prim-dansator, sârguincios precum un sacagiu, făcând renumitul în acei ani pa cu alergare laterală și cu ochi dați peste cap, într-o uitare cunoscută doar în fotoliul frizerului!

Pe neașteptate, undeva la marginea ringului, ba chiar și la mijlocul lui, se pornea câte un mic vârtej de bătaie, atrăgând treptat în bulboana sa tot mai mulți și mai mulți oameni – larmă, șuierături, strigăte, fete zburătăcite care încotro...

Îmi era rușine de această mizerie, mă cuprindea groaza pentru iubita mea, dar și pentru propria-mi pie­le. Neliniștea și, totodată, curiozitatea de bâlci față de bătaie și sânge, în amestec cu permanentul sentiment umilitor din cauza acestei excesive doze de brutalitate exprimată în toate câte se întâmplau aici, precum și necesitatea de a ascunde faptul că toate astea mă apasă, strâmbându-mi gura într-un zâmbet de băiat de condiție, care știe mai multe decât vorbește și, totuși, vorbește mai mult decât ar merita cei din jur.

Însă principalul e că, de cum apari aici, nespus de rușinos mai este prețul ce i se dă pe nevăzute persoanei tale. Uneori ai senzația că tu însuți ai coborât foarte mult valoarea propriei tale persoane, dar, pe semne, încă nu în de ajuns, și te mai plângi în sinea ta de asta, numai că nimeni nu vrea să te audă, ba chiar nici nu poa­te să facă asta, deoarece nemulțămirea tu o păstrezi în tine. Totuși, se observă că pe chipul tău se întipărește un anume semn al nemulțămirii, iar după acest semn poți fi în orice clipă demascat, luat drept pocitanie, drept un condamnat din născare, care nu poate să-l lovească, să-l bată laolaltă cu ceilalți pe unul singur, nu poate scuipa printre dinți pe spinarea unui fraier ce nu bănuiește nimic sau pe spatele fetei acestuia și, în genere, să facă fel de fel de porcării atunci, când n-l amenință nimic, iar uneori – chiar dacă și îl amenință ceva, însă, firește, e tot mai bine, dacă nu te paște nicio primejdie.

Toate aceste senzații roiau invizibil în intimitatea mea în șirul serilor în care o admiram pe ea la dansuri. Până la urmă, unul dintre prietenii mei mi-a făcut o bleandă spre banca pe care, la sfârșit de dans, se așezaseră ea, soră-sa și căpitanul. Eu, hohotind, pentru a-mi ascunde timiditatea, m-am prezentat, începând să explic că sunt chiar acel elev, cu care acum doi ani ea și cu soră-sa au învățat împreună la școala numărul doi, ce se află între stadion și biserică, și ele, bineînțeles, nicidecum n-au putut să uite școala la care am învățat noi, din simplul motiv că dânsele mai învăță încă acolo, pe când noi, băieții, fuseserăm mutați la altă școală. În afară de asta, n-am uitat să amintesc că, pe când învățam în aceeași clasă, numele și pronumele noastre începeau cu aceleași litere.

În timp ce vorbeam, ea ba ridica fruntea, fețișoara ba aprinzându-i-se, ba stingându-i-se, iar ochii ei mă implorau să nu fac scandal. Ba ea se întorcea spre căpi­tanul ei, atingându-și gingaș degetele de pieptul lui, astfel liniștindu-l cu această mică mângâiere și totodată ferindu-se de amintirile noastre, evitându-le.

Dar uitasem să vă spun că, în timpul monologului meu, întâlnindu-ne privirile, eu mă stăruiam să-i fac semn cât mai elocvent, că nicicând în viață, în niciun fel de împrejurări, nimeni, cu atât mai mult el (urma o ocheadă romantică spre căpitan), nu va afla de existența neprețuitei scrisori. Pentru că chiar și confuzul meu monolog cu amănunțitele explicații despre așezarea școlii noastre avea, să zic, supra-menirea să-i insufle căpitanului că, din acele vremuri îndepărtate până astăzi, între noi nu a existat nu că vreo posibilă legătură în scris, ci nici chiar vreun simplu schimb de vorbe.

Trebuie să spun că, după primele mele cuvinte căpi­tanul, înțelegând că nu-s un acostator oarecare, se arătă binevoitor cu mine.

– Costea, spuse el simplu, strângându-mi tovărășește mâna, după ce ea ne prezentase unul celuilalt.

Curând, el chiar plecă să danseze cu so­ra ei și în decursul a două-trei dansuri ne lăsară în doi.

Ce fericire era să te așezi pe bancă alături de dânsa, să-i vezi fantastic de aproape simpaticul pro­fil cu năsuc cârn și gât alungit, să respiri mireasma parfumului ei și mai îmbătătoare ca alte dăți, încât multă vreme după aceea am luat-o drept aroma naturală a tinereții înfloritoare.

De câteva ori, trei dintre prietenii mei trecură demonstrativ pe lângă noi. Pe fețele lor discrete se putea citi că dânșii sunt jigniți de fericirea mea. Întâlnindu-le ochii, eu le trimiteam zâmbete, pe ca­re le poate adresa pe pământ doar omul care dintr-o dată s-a avântat spre o minunată, dar nespus de șubredă înălțime. La aceste zâmbete băieții îmi făceau din ochi și-mi propuneau prin priviri să mă cobor de la stupida înălțime și să analizez împreună cu ei cele întâmplate. Probabil, convingându-mă să mă apropii de dân­sa, ei se așteptau la un efect mult mai comic.

În sfârșit, unul din amici, chiar cel care mă îmbrâncise spre bancă, – probabil, reieșind din consecințele imprevizibile, el simțea o mai mare responsabilitate pentru comportamentul meu, – se apropie de noi și, cerându-și oarecum îngâmfat scuze în fața fetei mele, mă luă într-o parte. Acesta era un leningrădean evacuat și noi consideram că în el s-a păstrat glacialul luciu monden al petersburghezului de viță, lucru pe care dânsul îl confirma cu plăcere. Ne-am retras la vreo zece pași.

– Trebuie să-ți spun că arăți ca un idiot, îmi zise, fixându-mă sever cu privirea.

Eu mi-am amintit că chiar dânsul m-a dus spre iubita mea și că totul a ieșit atât de simplu și de bine, încât, dintr-odată, – fără să mă fi așteptat nici eu la șa ceva, cu atât mai mult leningrădeanul – l-am îmbrățișat. El se feri indignat, ducându-se la băieți.

Priveam în urma lui: înalt și subțirel, se depărta cu pași de parlamentar.

Mie nici prin minte nu-mi putea trece s-o șantajez pe ea cu tainica scrisoare, însă, de cum am rămas în patru ochi, găsii găsit de cuviință să-i dau de înțeles că epistola a ajuns la destinație, că marele act de unire a sufletelor noastre s-a săvârșit cu toată frumusețea și dezinteresarea posibile.

– Ah, rupeți-o! zise ea și se atinse gingaș cu degetele de cămașa mea. Atunci eram atât de prostuță...

– Niciodată! minții eu afectat, punând în această exclamație tot adevărul situației în care mă aflam.

Voiam să-i spun că sentimentul trezit de scrisoarea ei este unul veșnic și deja nu se mai poate schimba nimic, încât un astfel mod de a minți îmi părea cea mai elocventă mărturie a adevărului. Ea oftă, retrăgându-și mâna.

Nu știu de ce am privit victorios spre căpitan – acesta se întorcea spre banca, ducând-o la braț pe sora ei, lucru pe care eu, de altfel, încă nu eram deprins să-l fac.

Începând cu acea întâmplare, ne întâlneam destul de des, petrecând serile împreună. Nu știu cum se întâmpla că ne vedeam totdeauna seara.

Știam destul de bine că tovarășul căpitan o curtează pe dânsa, nu pe sora ei, însă nu încercam niciun fel de gelozie, niciun sentiment de concurență. Așa ceva era imposibil, precum era cu neputință să fiu gelos pe omul ce se așezase lângă focul la care stai tu, vrând și el să-și încălzească mâinile. Însă, mai bine zis, dacă e să continuăm comparația, tu însuți ai venit dintr-o noapte geroasă spre acest foc, la care deja se încălzea dânsul și la para căruia el chiar dovedise să pună gamela lui de cătană bătrână, trecută prin ciur și dârmon și, amestecând cu lingura, își pregătește simplul său terci de dragoste. Așa că nu tu, ci el s-a strâmtorat, făcându-ți loc mai aproape de foc, ce-i drept, fără să înceteze a-și agita lingura în gamelă. Numai că ce folos că tu ai observat acest foc înaintea lui, ba chiar, mai exact, însuși focul te observase pe tine, fluturându-ți făcut de departe micile pâlpâiri ale flăcărilor sale – oricum, deja voi ambii vă încălziți la jarul binefăcător și nu e nimic rău în asta.

Cam așa gândeam eu, luând provizoriul echilibru de forțe drept armonie. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să apară și rivalitatea sau altceva de felul acesta. Și ea apăru.

Nu știu cum se întâmplase, parcă de la sine, că toate micile cheltuieli din timpul plimbărilor noastre co­mune, cum ar fi plata pentru limonadă, înghețată, pentru intrarea în parc, ba uneori și pentru film (ce-i drept, asta se întâmpla destul de rar) căpitanul și le asumase.

La început, când în cazuri de astea scoteam și eu vreo prăpădită de rublă, ambii – el și ea – mi-o vârau cu atâta insistență înapoi în buzunar, încât curând am încetat să mai acord atenție acestui fapt, deoarece cu nimic altceva nu se obișnuiește omul atât de repede, decât cu gestul de-a fi servit pe gratis.

Odată, când căpitanul servea iubita noastră comună cu suc de struguri, iar eu cu sora ei stăteam modești mai la o parte, dânsul ne făcu din cap, spunând:

– Dați năvală, Charlie servește.

Îndemnul lui sună cam bădărănește. Azi sunt convins că el nu avuse de gând să mă jignească ori să mă umilească prin acea glumă, însă atunci mă cuprinse o rușine arzătoare și un prim sentiment de dușmănie față de acel băiat de treabă.

Important este însă că nu puteam nicidecum să refuz, presimțind prosteștile și nefastele urmări ale refuzului meu, cu atât mai mult că sucul deja fusese turnat în pahare și, ceea ce m-a mirat în deosebi, eu viam, totuși, să-l beau și chiar parcă mai mult ca altădată.

Nespus de trist era faptul că, pe când căpitanul rostise gluma lui de chefliu bogat, eu observasem că prietena noastră comună surâsese cu buzele pe marginea paharului, ba chiar zâmbise destul de malițios. Reacția ei mă atinse foarte neplăcut și de aceea mi-am amintit deseori acel zâmbet, pentru ca, până la urmă, să ajung a-mi spune că în realitate nu fusese niciun fel de zâmbet, că se produse doar un efect optic al trecerii luminii prin sticlă și lichid, dădu-le buzelor sale acea expresie trădătoare.

Însă poate și mai groaznic era faptul că, până la acel moment confuz, fuseserăm înțeleși să mergem la film, însă tocmai atunci, ca înadins, eu n-aveam niciun ban în buzunar. După neplăcuta glumă, în situația creată, în ruptul capului nu puteam să merg la cinema pe contul lui. Numai că să și refuz nitam-nisam îmi era oarecum incomod, părându-mi-se neserios așa ceva, plus că, refuzând, trebuia să-i părăsesc, ceea ce nu intra în planurile mele.

E drept, uneori, și până atunci îmi trecuse prin minte că nu face să beneficiez de serviciile lui bănești, cu toate că, repet, aceste favoruri erau de-a dreptul insignifiante. Pentru un căpitan. Însă în acea stare de ușoară amețeală diafană, în care mă aflam permanent din clipa în care mă apropiasem de ei și începusem a ne întâlni, mă obișnuisem să iau toate astea drept simple servicii pecuniare, adică – azi servești tu, mâne eu, cu toate că acest mâne se tot amâna pe un termen neprevăzut.         

În afară de asta, situația mai obținea și o altă nuanță, pe care intenționat nu mi-o explicam pâ­nă la capăt, simțind că ea nu este de calitate nobilă. Însă, uneori, această nuanță abia-abia conturată se înfățișa contemplării mele mintale și acum n-am dreptul s-o trec sub tăcere. Esența ei consta în faptul că, de la o vreme, mi se părea, sau poate începuse să-mi pară, că într-un anumit fel eu și cu dânsa îi acordăm favoruri căpitanului, acceptându-l în societatea noastră, fapt pentru care gradatul se și răsplătește prin mai știi ce mici servicii.

Firește, dacă e să reluăm și să dezvoltăm în continuare comparația cu focul, e de la sine înțeles că nu eram gelos pentru că cineva se așezase lângă focul meu. Pentru că, fire-ar al naibii să fie, eu unul știam că arderea lui este totuși pentru mine, că poate acea prea minunată scrisoare a fost scrisă tocmai cu o crenguță aprinsă, luată din respectivul foc.

N-aveam nici umbră de îndoială că o astfel de scrisoare de dragoste ea n-ar fi putut să scrie nimănui altuia, decât numai și numai mie; și nu că nu mă îndoiam, ci eram absolut sigur că, ticluind o dată în viață o atare scrisoare, toată viața ce mai urmează omul nu face mimic altceva, decât să îndreptățească această scrisoare, doar de i-ar ajunge forțe să se mențină la nivelul ei, că nici prin cap nu i-ar putea trece să se mai gândească și la alte lucruri.

Însă, dintr-o-dată, poftim, fraza despre Charlie care-i servește pe toți! Pe drumul dintre chioșc și cinematograful de vară, spre care ne îndreptasem, îmi frământam mintea cum să evit cu destoinicie noua lui binefacere, însă nu puteam găsi nimic potrivit.

În acei ani, prin cinematografele noastre mai totdeauna se demonstrau filme de trofeu. De regulă, erau opere sau istorioare pastorale cu interminabile cântece sau reviste slab realizate cu înfloritoare „Girls” – femei cu șolduri late și cărnoase, asemeni unor vaci olandeze, dacă, bineînțeles, vacile olandeze arată tocmai așa.

Mulți ani mai târziu, am ajuns la convingerea că acele filme de trofeu nu exprimau nimic altceva, decât gustul căpeteniilor Reich-ului.

Chiar un astfel de film aveam să vizionăm și noi. Se numea „Nu mă uita”, în rolul principal evoluând Gille, grăsana cea cu voce mieroasă. Ca oricare alt locuitor al unui oraș provincial, cu toate că încă nu văzusem filmul, îi cunoșteam de-acum conținutul din cele auzite. Trebuie să recunosc că vocea Gillei mi-a plăcut, mai ales dacă o asculți fără să te prea uiți la ecran.

Ne apropiam de cinematograf și eu simțeam disperat că, peste zece minute, peste mine se va prăbuși o nouă umilință, pe care nu mai aveam puteri s-o suport și prinsei a huli filmul. Oricum ai da, aceasta era, totuși, arta grăsanilor și eu, pentru a o putea defăima, mai ales în astfel de condiții, aveam patos și argumente încă pentru vreo zece filme de atare speță.

Cu cât înjuram mai mult filmul, cu atât mai evident se bosumfla iubita mea. Pe atunci încă nu înțelegeam că a opri o femeie din calea spre priveliști nu e deloc mai puțin periculos, decât a face același lucru cu plebeul din vechea Romă, care vrea să între în Colosseum.

Apoi, de la pelicula în cauză am trecut la alte filme nemțești de trofeu, îmbibate cu sentimentalism dulceag, siropos.

Dar la un moment dat ea mi se adresă:

– După câte știu, tu înveți germana?

– Da, dar ce-i? tresării eu.

Mi se păru că ea găsi discordanță între critica mea la adresa filmelor nemțești și studierea limbii germane.

– Vorbește cu Costea, îmi propuse ea, fără să-și dea seama ce fel de vodculiță a turnat din sticlă, – doi ani el fusese militar în Germania.

– Sprichst du deutsch? m-am îmbărbătat eu bucuros, de parca aș fi fost neamț de viță, care, după un lung prizonierat la polinezieni, a întâlnit pe neașteptate un compatriot.

– Natürlich, încuviință el nu știu cum abătut, cam intimidat de insistența mea.

Iar eu m-am dezmorțit de-a binelea. În acei ani deprindeam ușor limbile străine, motiv din care nici până azi nu știu vreuna din ele ca lumea. La acel moment, germana o învățam de doi ani, de bine de rău mai pălăvrăgisem cu prizonierii de război; aceștia lăudaseră pronunția mea, poate o făcuseră în schimbul țigărilor pe care le dăruiam lor (Prima Deutsch!)

În timpul studierii unei limbi intervine o stare de aiureală, când începi să vorbești prin somn într-un grai străin, cu toate că aievea încă te mai împiedici când, privind la obiectele din jur, vezi cum ele se dedublează în noțiuni îngemănate, dar incompatibile una cu cealaltă – într-un cuvânt, apare perioada în care creierul tău înfierbântat depășește o anume barieră a incompatibilității dintre două limbi. Iar eu mă aflam tocmai într-o astfel de stare.

La acel moment, eram destul de îmbâcsit cu prover­be germane, fraze de salon din manualele pentru autodidacți de până la revoluție, dictoane antifasciste, aforisme de Marx și Goethe, concentrate în texte menite să le dezvolte celora ce învață limba vigilența față de posibilii spioni nemți (reieșea că spionii, ajungând la nervozitate, încep, probabil, a vorbi cu locuitorii băștinași în limba germană). Unde mai pui că știam pe de rost câteva cântece patriotice rusești, traduse în germană, îndreptate contra ocupanților și încă alte câteva poezii clasice de a autori nemți.

În acele clipe de amărăciune toate astea se revărsară din mine cu o putere amenințătoare.

– Vorbiți germana? întrebasem și, întorcându-mă spre căpitan, continuam, fără măcar să încerc a-mi încetini pașii în fața cinematografului, ce se arătase la începutul cartierului următor. Wunderbar! nu mă puteam eu opri. Ați studiat germana autodidact sau în vreo instituție de învățământ superior? O, înțeleg, înțeleg, ați deprins-o aflându-vă în Germania în calitate de ofițer al armatei aliate. Sper că nu în calitate de prizonier de război? Nu, nu, aceasta, firește, e o glumă. Karl Marx spune că cel mai cert semn al cunoașterii unei limbi este înțelegerea umorului din limba în cauză, iar cunoașterea limbilor străine este armă în lupta pentru existență.

Priveam la Costea și-mi dădeam seama că el nu înțelege aproape nicio boabă din germana mea. Uneori fața lui era luminată de o presupunere și parca voia să se agațe de vreun cuvânt salvator, însă din urmă năvălea hoarda altor cuvinte nemțești, purtându-l cu torentul lor la voia întâmplării.

Mă simțeam învingător. Cinematograful era ap­roape. De după arbuștii și copacii scuarului răzbătea murmurul gloatei și din când în când apăreau cumpărători de bilete în plus. Văzându-l pe primul din aceștia, mai să sar în sus de bucurie.

Iubita mea și-a mușcat buza. Peste intrarea în cinematograf difuzorul revărsa lejera melodie a „Basmului pădurii vieneze”.

– Apusurile pe Rin, spusei, întorcându-mă spre căpitan, sunt la fel de încântătoare, ca și răsăriturile din Alpii elvețieni... Fazanii aceștia sunt din pădurea familiei noastre. Probieren sie bitte! Vânătorul meu e un om foarte ciudat.

Ajungând la aceste cuvinte, făcui un gest larg, arătând spre coroana unui exotic copac de camfor, pe sub care treceam. Însoțitorii mei ridicară uimiți capetele.

– Cunoașteți dumneavoastră plaiul în care înfloresc lămâii? întrebai eu căpitanul, întrecând, ca de obicei, măsura, neputând să mă opresc la timp.

Căpitanul tăcea.

– Costea, de ce nu-i răspunzi? interveni disperată iubita noastră, de cum eu mă oprisem din turuit, să-mi mai trag sufletul. Din cauza căpitanului ea se simțea ofensată.

– De ce să-l întrerup? întrebă pașnic Co­stea. Dacă aș putea și eu așa ceva la examene...

În toamnă, Costea se pregătea să între la una din academiile militare leningrădene.

Am ajuns la cinematograf. Costea furnică prin gloată, sperând să găsească, totuși, bilete, dar toate străduințele îi erau zadarnice. Eu triumfam, dar, pare-se, prea devreme și, ce-i mai trist, prea pe față.

Peste o jumătate de oră eram deja în parc, la ringul de dans. Dânșii, ca de obicei, se duseră să danseze, iar eu cu sora ei rămăsesem pe bancă.

În vremurile de atunci, ca și în cele următoare, eu dansam prost. Ritmurile de dans mi se împotmoleau undeva prin trunchiul corpului și până în picioare ajungeau doar ca niște neînțelese și întârziate impulsuri. Așa că sora ei, de la sine înțeles, nu se prea rupea să danseze cu mine. Pur și simplu, ea ședea alături de mine și vorbeam de una, de alta sau – ceea ce era și mai plăcut – tăceam. Din când în când, cuiva îi dădea prin cap s-o invite și pe dânsa; din când în când, deoarece era aproape firesc ca vizitatorii ringului s-o ia drept fata mea.

Tot așa stăteam și în seara aceea, fără să bănuim nimic. Dar iată că se termină un dans, două, trei dansuri, însă ai noștri nu-s și nu-s.

– Unde s-o fi pierdut ei? întreb eu, privind în ochii surorii sale.

– Crezi că știu? răspunde ea și, ridicând din umeri, privind spre mine pe sub pleoapele gingașe cu ochii săi somnolenți.

– Haidem să dăm o raită, fac eu cu capul spre terenul de dans.

– Mie ce mi-i? Hai, spune ea și, scuturându-și iarăși umerii, se ridică de pe bancă.

Înconjurăm clocotitorul cerc al ringului de dans, eu mă strădui să trag cu ochiul la toate perechile de dansatori, dar observ că ai noștri nu-s nicăieri. Și simt că mă copleșește o tristețe necruțătoare, soră cu leșinul.

– Poate că au întrat în sala de tir? zic eu nesigur.

Ea ridică din umeri și pornim spre sala de tir.

Aici – pustiu. Șeful, sprijinit cu spatele de tejghea și privind în oglinjoară, din arma pneumatică împroașcă în țintă glonț după glonț. Patru la rând – toate în zece.      

– Pariez, spune el, fără a ne privi și încărcând arma cu al cincilea glonț; pariez că trag cu o singură mână, fără suport, iar tu – cu amândouă mâinile, cu suport, merge?

– Nu, răspund eu și văd cum trimite-n zece și al cincilea glonț.

Ne apropiem de ghereta cu băuturi răcoritoare, însă ei nu-s nici aici. Îmi trece prin cap că, poate, între timp, cât îi tot „căutăm, s-au întors la locul nostru și ne așteaptă. Eu zic să ne grăbim. Ajungem la locul nostru obișnuit, însă ei nu-s. Decid să-i așteptăm aici. Dar ei nu vin. Deodată mă prinde o bănuiala, părându-mi-se că s-au vorbit cu toții să-mi joace festa. Prind a cerceta atent fața însoțitoarei mele, străduindu-mă să ghicesc pe ea expresia unui zâmbet ironic, dar, se pare, nici urmă de așa ceva – aceeași față somnolentă și curată, cu ochi frumoși sub pleoape grele. Nici nu pot măcar să înțeleg, dacă o neliniștește sau nu dispariția surorii sale și a căpitanului.

– Poate s-au dus încolo? fac eu din cap spre adâncul parcului.

Ea ridică din umeri în tăcere și noi pornim a da ocol parcului, trecând prin cele mai retrase colțișoare, privind la orice bancă. Ne-am dus chiar și du­pă monumentul lui Stalin, crezând că, poate, în spatele lui ei stau pe treptele de sus ale piedestalului, sprijiniți comod cu spatele de poalele mantalei de granit. Însă nici acolo nu i-am găsit.

În sfârșit, ne-am pomenit în cea mai retrasă par­te a parcului, până unde abia de ajungea muzica domolită, ca și filtrată deja de vulgaritatea ei prin frunzișul și cetinile copacilor. Ne-am apropiat de banca de sub pămătuful unui arbust de cimișir, cu toate că se vedea încă de la distanță că acolo nu e nimeni. Însă, dintr-odată, nu știu de ce mi-a venit să mă apropii de acea bancă tăinuită-n umbră, pentru a mă convinge definitiv că... Am ajuns, am mai stat. Alături de bancă creștea o tufă mare de iarbă de pampas. N-aș putea spune de ce am ridicat și am dat la o parte coama ei mătăsoasă, privind sub ea, de parcă cei doi ar fi putut cădea neatenți de pe ban­că, rostogolindu-se sub tufă.

– Nu-s, am spus, dând drumul tufei, care foșni straniu de tot.

Privii însoțitoarea mea. Ea strângea din umeri. Și, brusc, simții nu știu cum unite într-un tot întreg și acea parte retrasă a parcului, și muzica domolită, și neprihănita codană cu pleoape grele și buze arzătoare. Pe neașteptate, ochii mei se învolburară, eu pusei mâinile pe umerii ei și în acea clipă simții că umbra nu știu cărui gând mare și trist trecu peste mine, dispărând în noapte.

– Unde-ar putea ei să fie? întrebai, încercând să-mi reîntorc acea stranie stare, pe care o cunoșteam acum o clipă. Dar, se vede, simți și dânsa că în firea mea se schimbă ceva.

– De unde să știu eu? întrebă, ridicând din umeri, ceea ce se putea înțelege drept o slabă încercare de a se elibera.

Mi-am lăsat brațele în jos.

Gândul ce mi se înfățișă în această clipă mă uimi atât de mult, încât cealaltă parte a serii am tăcut, iar pe la orele douăsprezece, conducând-o acasă pe prietena mea, am tot continuat să mă gândesc la dânsa.

Când i-am pus acestei fete mâinile pe umeri și văzându-i aproape frumoșii ochi somnolenți sub pleoapele grele, am simțit că pot să o sărut, pe neașteptate înțelegând că chiar în acea clipă marea și unica mea dragoste, părăsind cursul de mai înainte, năboi aproape fără de regrete într-o albie, neprevăzută până la acel moment. Și tot atunci mai simții, ba chiar parcă aș fi văzut aievea însăși marea diversitate a vieții, prin urmare – și a propriei mele vieți, a dragostei mele. Apoi, odată cu aceasta, mă copleși o senzație asemănătoare unei triste presimțiri, că în cele mai înălțătoare momente viața mi se va deschide în toată diversitatea ei și că n-am să pot nicicând să mă folosesc de mulțimea ei de ramificații, ci o să merg pe făgașul predestinat... Fiindcă noi n-avem ce face cu întreaga asta diversitate; nouă să ne dai ceva unic, irepetabil, esențial. Pentru așa ceva nu ne pare rău chiar să ne frângem gâtul și să ne otrăvim sufletul, iar variantele nu-s pentru noi, fiindcă nespus de mult ne plictisesc variantele, ba chiar de dragul lor nici n-o să clipim măcar, n-o să mișcăm un deget.

Chiar dacă acum, pare-se, eu cam prea dezvolt această idee, ea mi se dezvălui totuși chiar în acea minunată, dar și nefericită seară.

Nu-mi mai amintesc cum își explicară ei dispariția, de aceea nici nu vreau să inventez nimic; probabil, dânșii o motivaseră cumva și eu i-am crezut, deoarece voiam să-i cred. În orice caz, din vreme în vreme, continuam să ne întâlnim. Uneori eram cuprins de disperare, însă, până la urmă, optimismul meu înnăscut și amintirea neuitatei scrisori îmi spulberau îndoielile.

Dar câte clipe amare am îndurat eu, părându-mi-se că totul este pierdut, că n-a existat niciun fel de scrisoare, că toate astea, pur și simplu, le-am visat.

Astfel, odată, vorbind în prezența mea cu soră-sa și amintindu-și timpurile în care învățasem împreună, pe neașteptate ea spuse:

– Mai ții minte cum era el pe atunci?... Și iată cum arată astăzi...

Dânsa rosti asta cu un fel de regret șoptit. De obidă, m-au trecut fiorii, însă am tăcut. Doar n-ai să cauți a dovedi cuiva că astăzi ești mai bun decât ieri, iar mâne vei fi și mai și decât astăzi, cu toate că eu doream mult să dovedesc așa ceva. În săra amintită, venind acasă, am tot pri­vit îndelung și disperat în oglindă fața mea palidă, ciupită de vărsat.

Și totuși, treptat, balanța cântarului prinse a înclina spre mine. De la întâlnire la întâlnire, am prins a observa cu recunoștință tainicele semne ale atenției pe care mi-o acorda ea. Sărmanul căpitan se fâstâcea de-a binelea. Ultima săptămână ne plimbam în trei, iar la un moment dat el dispăru, simțind, probabil, că începu să devină ridicol. Păstrând cel mai nobil tact, eu niciodată nu am mai întrebam ni­mic de căpitan și chiar aveam aerul că nu observ victo­ria mea.

Apoi, în sfârșit, veni unica, irepetabila seară – eram doar eu și ea. Mă simțeam în al nouălea cer. Sincer vorbind, fusesem convins că, mai devreme sau mai târziu, această seară avea să vina. Ceea ce însemna, de fapt, victo­ria unei teorii bine gândite asupra serbedei experiențe a căpitanului care, de altfel, era un flăcău bun.

Însă n-ai ce face – odată ce n-ai primit o astfel de scrisoare, mai bine nu te băga. Nu te băga, dragă ofițer, nu arunca banii la stânga și la dreapta, nu-l face să râdă pe omul care, înainte de-a porni într-o navigație atât de furtunoasă, a primit prin poștă ceva, al naibii de asemănător cu o hartă de pi­lot.

E seară. Stăm lângă portița casei ei. Ea e îmbrăcată într-o minunată rochie albastră, lucitoare, cu scântei revărsate peste mlădioasa-i figură. Din fereastra casei răzbate o lumină potolită, ușor înverzită de frunzele de viță de vie a pavilionului. Împreună cu lumina ajunge până la noi și vorbă neclară, râset. Din când în când, o adiere abia sesizabilă răspândește în jur aroma strugurilor ce se pârguiesc.

Eu stau în fața ei și presimt cum, în semiîntuneric, se coace primul sărut. Cu un fel de fantastică încetineală astronomică și cu o asemănătoare inevitabilitate, fața mea se apropie de fața ei ce albește slab în semiîntuneric. Ea mă privește pe sub sprâncene cu drăgălașii, cercetătorii și, pur și simplu, curioșii ei ochi, pe care deja îi înțeleg destul de bi­ne.

Sunt nespus de emoționat nu numai de așteptarea minunii ce are a se întâmpla, dar și de teama scandaloaselor ei urmări. Nu pot nicidecum să pricep, dacă poate ea înțelege ceea ce se coace în aceste clipe.

Dânsa numai privește pe sub sprâncene, pe când eu simt în mine afluxul și refluxul valurilor de îndrăzneală și sfiiciune.

– Fața ta se schimbă întruna, șoptește dânsa mirată.

– Nu știu, îi răspund tot în șoaptă, chiar dacă simt că, într-adevăr, fața mi se schimbă neîncetat, dar, nu bănuiam, că acest lucru poate fi observat și de dânsa.

Mi-i plăcut că ea remarca puterea emoțiilor mele.

Reușesc să-mi dau seama că dacă atunci, când o voi să­ruta, ea se va îngrozi de rușine, și dezgust, eu o să mă strădui să-i motivez făptuirea prin starea-mi de șoc.

Și iată că deja e aproape, nespus de aproape luminosul contur al feței ei. Și... strașnicul moment al pătrunderii într-un nouraș cald.

– Nu trebuie, abia că aud eu ațâțătoarea șoaptă și îmi potopesc buzele în cutremurătorul (sau, poate, într-o amintire infantilă încă de până la potop?) miros de lapte al obrajilor ei.

Trece o amețitoare veșnicie și eu simt cum, treptat, înmiresmata înrourare a primelor atingeri se spulberă și senzațiile devin tot mai aspre, dulci și, poate, prea de tot...

Dar iată că ea alunecă, fuge prin portiță, dispărând în întuneric. Se aude doar surdul ritm al tocurilor grăbite pe cărărușă, apoi țăcănind pe treptele pragului și, deodată, ea apare în pridvorașul luminat, bate în ușă, să i se deschidă, și, aplecându-se iute în așa fel, încât eu pot vedea cum îi cad buclele peste ochi, se uită prin găurica lădiței poștale.

O privesc amețit de cele întâmplate, dar și mirat de luciditatea mișcărilor ei: ce fel de scrisoare mai poate să aștepte, după ce mi-a scris mine, dar, mai ales, după cele întâmplate acum câteva cli­pe?!

Până i se va deschide ușa, ea așteaptă câteva secunde, iar eu privesc spre dânsa, apoi, brusc, simt o putere atât de neobișnuită, încât, iată, chiar acum o să doresc ca ea să se întoarcă spre mine, și chiar se va întoarce.

Câteva clipite o privesc ca vrăjit de la distanță, străduindu-mă să-i insuflu dorința mea, convins că această vrere numaidecât o să ajungă la ea. Numai că, iată, ușa se deschide și iubita mea se strecoară înăuntru, fără să se mai întoarcă spre mine.

Deloc intimidat de asta, eu fac cale întoarsă spre casă de-a lungul străzilor lăturalnice, pe marginile cărora au fost construite căsuțe particulare cu mici parcele de pământ. Lângă fiecare curte, de cealaltă parte a gardului, mă întâmpină câte un câine, care apoi mă însoțește cu un lătrat furios până la capătul altei îngrădituri, după care mă așteaptă nerăbdător paznicul următor. Dulăii mă transmit unul altuia ca pe-o ștafetă.

Eu nu le acord atenție. Sunt stăpânit de încrederea în sine a unui bărbat ori, mai curând, a unui alchimist, căruia, după nenumărate eșecuri, i-a reușit, în sfârșit, prima probă de magie. Mi se pare că sunt atotputernic. Mă opresc lângă îngrăditura de scânduri, după care își face de cap din cale-afară un dulău. Turbând, înecându-se de atâta lătrat, el scurmă și aruncă țărâna cu labele.

Deodată, mă așez în pirostrii, privind printre crăpăturile dintre scânduri în ochii lui injectați de absurdă furie și spunându-i cu glas tare, că dragostea și bunătatea sunt atotputernice, că, iată, o să vreau – și tu imediat vei înceta să mai latri, scheunând bucuros, gudurându-te, fiindcă acum eu chiar te iubesc, prostule de câine ce ești tu. Dar, pe semne, acest câine într-adevăr este prost ca noaptea, deoarece cuvintele mele așa și nu ajung la mintea lui și el continuă să turbe.

A doua zi, mă plimbam pe malul mării, mai aflându-mă încă sub obsesia întâlnirii, amintindu-mi emoționantele, răvășitoarele ei amănunte și, important, simțindu-mă cu un cap mai înalt decât fusesem în ajun.

Următoarea întâlnire trebuia să aibă loc peste o zi. Și cu toate că ieri eu o rugasem să ne vedem chiar astăzi, ea nu acceptase nicidecum, invocând ca pretext treburile casnice; însă acum mi se părea că nu-i chiar rău să mă mai odihnesc vreo zi.

Înșirând în memorie nenumăratele bogății ale întâlnirii de ieri, rătăceam pe țărmul mării. Ziua era cu soare, însă nu prea călduroasă. Pe neașteptate, pe țărm l-am întâlnit pe Costea. Și el se plimba de unul singur. Ne-am salutat, i-am strâns mâna mult mai puternic ca de obicei, făcând tot posibilul să-i insuflu părerea mea de rău și, în același timp, urarea de-a suporta bărbătește știutul, de noi doi, eșec. Simții că și Costea îmi strânse mâna mai puternic ca de obicei și am înțeles îndată că, în felul acesta, el s-a priceput de cele întâmplate și, iată, mă felicită în tăcere cu victoria obținută de mine în luptă dreaptă. O atare noblețe m-a cucerit cu desăvârșire și i-am strâns și mai puternic mâna. Probabil, îmi zisei, Costea a fost pe la ea și dânsa i-a mărturisit totul.

– Ai fost pe la ea? am întrebat.

– Nu, spuse el, abia m-am întors de la aplicații militare și tot astăzi plec.

– Încotro?

– La Leningrad, răspunse el și unde-mi privește oarecum curios în ochi. Parca nu ți-am spus?

– Probabil, am uitat, răspunsei eu, reținându-i privirea.

Noutatea asta mă lovi ca un trăsnet. Bănuiesc că doar cu o supraîncordare a voinței am reușit să opresc o parte din sângele care-mi năvălea în obraji.

– Astăzi ea mă petrece, adăugă el pe un ton nu știu cum prea obișnuit.

Continuam să mergem de-a lungul litoralului. Mi se pare, el îmi propuse să ne așezăm undeva, ca la despărțire, însă eu nu auzeam și nu înțelegeam nimic, iar la prima ocazie mai potrivită ne-am despărțit.

Prin urmare, iată cu ce preț am obținut eu victoria! Reieșea că, pur și simplu, ocupasem un loc rămas provizoriu liber! Am prins a derula din nou, zi după zi, întâlnirile noastre de la urmă, înțelegând că atât cordialitatea apărută în relațiile dintre noi, cât și discretele semne de atenție, apoi, în sfârșit, întâlnirea din ajun ce le încununase pe toate celelalte se explicau doar prin faptul că el fusese plecat. Firește, eu știam că el se pregătește să plece la academie, dar nu-mi dau seama de ce credeam că asta nu se va întâmpla atât de repede, ci tocmai la sfârșitul lui august. În al doilea rând, nici măcar gând nu-mi dăduse să caut vreo legătură între victoria mea și o atât de mecanică înlăturare a rivalului. Toate astea mi s-au părut acum insuportabil de josnice.

Sâmbătă seara, plimbându-mă pe strada din port, o văzui pe dânsa împreună cu soră-sa într-o ceată de prietene. Conform obiceiului, trebuia să mă apropii.

Dânsa era în aceeași rochie albastră, lucitoare, însă de data aceasta rochia mi se păruse nu știu cum veninoasă la culoare. Ne-am făcut semne unul altuia, dar nu m-am apropiat. Continuam să ne plimbăm în companii diferite – eu cu prietenii mei, ea cu ai ei.

Probabil, dânsa credea că mă sfiesc de prietenele ei și, împreună cu soră-sa. rămase în urma celorlalte. Dar nu m-am apropiat nici acum. Cu un fel de plăcere veninoasă am remarcat pe fața ei semne de fâstâcire și panică – așa mi se părea.

În sfârșit, parcă trezindu-se, sora ei mă privi cu o curiozitate plină de respect.

Tovarășii mei, care deja cunoșteau cele întâmplate, mă priveau cu ochi îmbunați, ca la omul care, dintr-odată, împărțise cerșetorilor averea câștigată și se întoarce la săracii, dar curații săi prieteni.

În sfârșit, mă chemă soră-sa. Ea, însă, stătea lângă parapetul ce îngrădea malul. Mă privea. Când m-am apropiat, se întoarse puțin spre mine.

– Ce s-a întâmplat? întrebă dânsa, privind precaut în ochii mei.

– Costea a plecat? o iscodii eu, crezând că ea se va fâstâci.

Dar nu știu din ce cauză nu se fâstâci deloc.

– Da, spuse ea, m-a rugat să-ți transmit salutări.

– Mulțămesc, rostii cu destoinicie teatrală, mai adăugând: Dar de întâlniri furate de la dânsul eu n-am nevoie.

Aceasta era o frază bine chibzuită și, după cum mi se părea, distrugătoare.

– Vasăzică iată cum..., șopti ea cu jumătate de gură, de parcă imediat și-a dat seama de ireparabila gafă pe care o comisese.

În clipa următoare, ea se întoarse și, aplecându-și jalnicul și drăguțul căpșor, începu să se depărteze de mine, grăbindu-și tot mai mult și mai mult pașii, chinuindu-se, ca orișice femeie, să-și rețină lacrimile gata să izbucnească.

Voiam grozav de mult să mă arunc în urma ei, însă m-am reținut. În oraș se făcuse plicticos și pustiu. M-am dus acasă.

În aceeași seară m-am îmbolnăvit de angină, iar după o săptămână, când m-am însănătoșit, durerea rupturii cu ea a mai slăbit.

Fiindcă veni vorba, trebuie să spun că un prieten de-al meu, după cum aflasem mai târziu, de fiecare dată când se îndrăgostea de-o fată, numaidecât se îmbolnăvea. Iar ce e mai important, gravitatea bolii era direct proporțională cu puterea pasiunilor, având o amplitudine destul de extinsă – de la friguri la gripă.

Însă cu domnișoara care îmi trimisese minunata scrisoare de dragoste așa și nu m-am mai întâlnit. Mi se pare că, chiar în același an, părinții ei au vândut căsuța lor, mutându-se în alt oraș.

Încă pe timpul prieteniei noastre, uneori mă încerca gândul că ea singură n-ar fi putut alcătui o scrisoare atât de înflăcărată. Poate că, îmi spunem, a transcris-o din vreun vechi roman, doar adăugând pe ici-colo ceva din partea ei. O astfel de presupunere nu mă liniștea deloc. Eu consideram că ea îmi transmise semnul, ieroglifa exactă a stării sale sufletești. Unde mai pui că, la urma urmei, nu era atât de important cine a inventat pentru prima oară ieroglifa.

Numai că, pe de altă parte, cine știe, poate pasiunea a înzestrat-o cu o inspirație care să-i ajungă doar pentru scrisoarea ce mi-o adresase? Așa sau altfel, aceasta rămâne taină, pe care n-am de gând s-o dezleg de unul singur și, cu atât mai mult, nu-s dispus să ascult fel de fel de presupuneri venite de la alții, fie ele nu numai pline de perspicacitate, ba chiar măgulitoare pentru orgoliul povestitorului.

                                                                                                                   

________________ 

Fazil Iskander (1929, Suhumi, Abhazia, – 2016, Moscova, Rusia), scriitor abhaz și rus.