Cu incertitudinea de rigoare, presupun că, pe durata a mai multor ani şi a mai multor lecturi Nabokov, mi s-a întâmplat o carte de poeme inspirate sau, poate, cvasi-inspirate din paginile prozelor autorului „Lolitei”. Aş putea spune că unele rânduri/ versuri le-am scris, parcă, împreună cu celebrisimul autor ruso-american, când la două pixuri, când la o maşină de scris şi un computer… Câteva poeme din grupajul sau, poate, din viitoarea carte mi le-a solicitat pentru revista „Timpul” prietenul Liviu Antonesei, el, de altfel, fiind colegul pe care l-am ruga să fie şi primul cititor al manuscriptului-computerogramă. Precum se vede din imaginea paginii 8 a revistei, poemele ţin de ceea ce am numit Partiţiuni Nabokov, cartea urmând a se chema – parţial – altcumva. Aici public unul din poemele apărute în „Timpul”, celelalte putând fi citite la adresa:
DIPTIC
(Invitaţie la eşafod)
1. Filosoful, filosofia
Nimic de numărat
sau doar lipsa poftei de a număra cele ce au fost
cum au fost
câte au fost – inclusiv
nici numărarea până la unu a propriei persoane
(spre a nu reaminti durerosul adevăr că
de fapt
omul
e
0
care
un
timp
e
1...)
Nicio tentativă de urzeală tainică
deconspirarea gândirii ca un eşec al filosofiei
recunoscut de ea însăşi
o lunecare otova a sensurilor în vectorii
rozei vântului
şi ale Rozei Trahtenberg care spune aproape eminescian:
filosofie – nebunie.
Esenţialul e să ştii a te bucura de această libertate
a propriului pre-haos poate (pentru că
dna Roza Trahtenberg ar putea să aibă dreptate)
deocamdată fiind toate (înţelese) pe jumătate
gradul de explicitate diminuând bineînţeles şi în continuare
până la lipsa definitivă a posibilităţii de a continua.
Prin urmare
tu
omule
ce eşti
aproape
0
care
un
timp
a(i) fost
1
profită din plin de libertatea – cât a mai rămas – de a
renunţa – vorba lui Diogene: la ce bun cupa
dacă pentru a bea din apa izvorului mă pot folosi
de căuşul palmelor? – ceea ce mă duce la gândul că
graalul nici nu a existat
sângele hristic Iosif adunându-l în căuşul
propriilor palme....
2. Lolita, 1/17
…Vârcolacul era visător şi vrăjitor neam de magi
pe când soarele purpuriu al Sinaiului în asfinţit
astrul dorinţelor şi perseverenţei (din astea doua se şi compune
lumea!) renunţă să mai coboare
pornind din nou să urce cât mai sus – anume acolo
în predestinatu-i apus
în timp ce în perindare de balcoane baroco de Maroc(o)
sibariţii în perindare de vieţi ridicau pocale
(pardon: pahare cu ceai!)
pentru trecuta şi viitoarea mie şi una de nopţi;
pe când
eu eram concesiv ca Adam la prealabila trecere în revistă a
istoriei Asiei Mijlocii
fixată de memoria lumii ca încropire de miraje
inclusiv din celebra grădină fructiferă ce
i-a dat lumii necurmata mare bătaie de cap – şi
mai avea să dureze atât de multă vreme post-biblică până
la orice tentativă de urzeală tainică întru
deconspirarea gândirii
dar mai ales a omului cu toate ale lui – Aleluia! – ca
un eşec al filosofiei recunoscut de el însuşi în
otova lunecare de sensuri pe vectorii rozei vântului
şi ai Rozei Trahtenberg – o anonimă
ce continuă să repete aproape eminescian:
filosofie – nebunie.
21.11.2009 / 24.VI.2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu