O ANTOLOGIE ÎN CURS DE APARIŢIE

RESTABILIREA PUNŢILOR DE ACCES

(Fragmente din prefaţă)

Se poate spune cu certitudine că, („exact!”) după o sută de ani, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării şi sistematizării istorice neconstrânse, necenzurate, obiective a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă (avangardism) care este supus(ă) discernerii, reevaluărilor, abordărilor din multiple unghiuri de apreciere pe care „le  sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepţiilor estetice, artistice al(e) lumii ca civilizaţie (…) În spaţiul estic postcomunist, interesul pentru avangardă generează noi şi noi acţiuni de restabilire a  punţilor de acces dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei bolşevice şi perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creaţie”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicţii. Pentru că, de la un moment încolo, avangarda ajunge indezirabilă regimului bolşevic, prinzând a fi încolţită de ceea ce se prefigura – proletcultismul – chiar la etapa când ea îşi conştientiza cu certitudine prezenţa şi prestanţa, sub aspect istoric şi axiologic, apărând deja şi cercetătorii, şi exegeţii ei ce recurgeau la prime sinteze, studii, antologii etc. Astfel, în 1928 fusese pus în aplicare primul plan cincinal care nu viza doar economia, ci şi arta, dându-se de înţeles că bolşevismul nu mai este predispus să tolereze diversitatea curentelor literare, inclusiv a celor avangardiste, stilurile individuale, atacându-se din toate tunurile aşa-numitul formalism burghez. În consecinţă (de etapă), spre finele primului cincinal, în 1932, este constituită unica organizaţie tolerată de guvernanţi, „Asociaţia scriitorilor proletari” (RAPP). Toate astea confirmă că agresiunile asupra artei, literaturii noi au început cu mai mulţi ani înainte de a se ţine primul congres al scriitorilor sovietici, ce avea să fie prezidat de controversatul literat, de calibru mare, dar, uneori, de fapte minore, Maksim Gorki, întrunire la care Andrei Jdanov, ulterior – satrap sadea, şi sadic, al ideologiei bolşevice, membru al Biroului politic al partidului comunist, proclamă realismul socialist ca unică doctrină admisă în artă şi literatură. Prin urmare, când avangarda ajunge la primele trepte ale clasicizării sale, ideologia oficială îi doreşte aneantizarea, scoţând-o, încetul cu încetul, din circuit, blocându-i perspectivele. Primele semne ale dezastrului ce avea să se generalizeze în scrisul artistic sovietic au apărut după sinuciderea (se presupune: asasinarea) lui Serghei Esenin, în 1925 (un timp, Esenin se încadrase în albia avangardei, fiind unul dintre fondatorii imagismului). Însă anul 1925 marca un punct median în ieşirea avangardei din circuit, primul moment al tragediei ţinând de moartea lui Velimir Hlebnikov, în 1922, iar cel de final – de sinuciderea lui Vladimir Maiakovski, în 1930.

Cu timpul, în Rusia, în URSS punţile de legătură între avangardă şi căutările estetice din a doua jumătate a secolului XX  au fost restabilite şi în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreţinute imaginar-esteticeşte de aşa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomenologiile artistice izvodite la intersecţiile artei cu metafizica, precum au fost şi trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în aşa-numita Epocă Represans. Apoi, mulţi autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanţă cu dezideratele avangardei ca protest mobilizator, înnoitor, declanşator de ideaţii originale, de stilistici... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe motricitatea  inventivităţii, ca propulsie a entuziasmului creator, nicidecum, obligator, – optimist; intuiesc, descoperă şi propun noi modele de univers artistic, modifică legile de care să se ghideze spiritul creator, de regulă – critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieşi şi nu mimată sau dezorientată de racile şi probleme depăşite, ieşite din atenţia istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentaţi autori tind spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere şi de apreciere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic, tradiţional, clasic, până la limbajul transraţional (zaum’) sau paradoxul zen. Pe aceste căi s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conştiinţă artistică – cea a postmodernismului rus (de menţionat, oarecum „întârziat” în contextul universal al acestei fenomenologii şi tratat, încă şi astăzi, cu destulă neîncredere şi suspiciune de incurabilii conservatori de speţă realist-socialistă). Restabilirea de punţi este imperios necesară şi din tragicul motiv că, odată cu generalizarea pandemiei represive, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu… Dar suferinţele Annei Ahmatova, umilinţele la care a fost ea supusă?... Poetesa mereu interzisă de cenzură în anul 1921 îşi pierduse fostul soţ, pe poetul Nikolai Gumiliov, executat de bolşevici în urma unei acuzaţii nefondate. Iar în anul 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat fiul lor, Lev Gumiliov. În 1937 este restabilit la Universitate, însă în martie anul următor este arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), unde munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin (...)

Dar îngrozitorul destin al Marinei Ţvetaeva?... În anul 1920, la casa de copii îi moare fiica Irina. În 1939 îi este arestată sora Anastasia, iar la sfârşitul lunii august – fiica Ariadna, care avea să petreacă în închisori şi lagăre circa 17 ani. În luna noiembrie îi este întemniţat soţul Serghei Efron. Marina Ţvetaeva îi scrie personal lui I. Stalin, spre a clarifica situaţia fiicei şi a soţului, dar nu primeşte răspuns. În iunie 1941 se întâlneşte cu prietena-colega sa de suferinţă Anna Ahmatova, iar pe 8 august, împreună cu fiul Mur, pleacă în evacuare. Iată cererea Marinei Ţvetaeva, datat 26 august: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. Nu este acceptată. La 31 august – se sinucide. Locul înmormântării sale nu este cunoscut. Peste puţin timp, soţul, Serghei Efron, este executat prin împuşcare… După terminarea şcolii secundare din Taşkent, fiul Gheorghi revine la Moscova, unde se înscrie la Institutul de Literatură. Este mobilizat pe 1 februarie 1944. Rănit în Letonia. După spitalizare, revine pe front. În iulie 1944 moare în regiunea Vitebsk. Anastasia Ivanovna, sora mai mica a Marinei, se află în GULAG mai mulţi ani, fiind eliberată abia după moartea lui Stalin, însă îi fuseseră confiscate şi distruse toate manuscrisele. Ea, ultimul membru al familiei Ţvetaiev, se stinge în 1993…

   Dar privaţiunile şi teroarea morală la care a fost supus Boris Pasternak? Între anii 1946-1955 el scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, însă care nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului…      Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă (…)

l.b.

                                         Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi