AŞA A FOST...

Pagini de jurnal

18.I.1990

Căci pentru (sau: şi pentru) români scria Camus: „Când toţi ne vom simţi vinovaţi, aceea va fi democraţia”. Însă nomenclarutiştii-„poeţi” se consideră lacrimă de nevinovăţie. Ei continuă să mai deruteze lumea. Vicleni. Profitori.

26.I.1990

Fiecare scriitor este întrebat de oricine, inclusiv de colegii săi, dacă nu candidează la deputăţie.
O adevărată molimă politico-patriotică. Vreo 20 deja candidează. Să le fie de bine. Numai că unii dintre ei nu au nici idei, nici pregătire, ci doar orgolii şi explozii ridicule, ca N. J-u. Dar, Dumnezeu cu ei…

Am fost printre cei care au refuzat să fie înaintaţi candidaţi pentru parlament. Până la urmă, mai mult cu autoritatea de forţă a mulţimii, i s-a impus lui S. Vangheli să consimtă. În fond, scriitorii în parlament sunt suficienţi. Însă ne trebuie oameni politici cu adevărat şi, fireşte, patrioţi. De altfel, mulţi dintre colegii deputaţi ar trebui să recunoască drept referitoare şi la ei mărturisirea lui Pan Halippa: „N-am fost un om mare politic, pentru că poezia niciodată nu m-a părăsit complet: în politică am făcut poezie şi în poezie am făcut politică”. Mărturisire nu prea măgulitoare pentru poeţii noştri deputaţi, dar nici denigratoare. O explicaţie onestă de om care şi-a potolit orgoliul, ajungând la înţelepciune. Plus că intrarea în politică le va periclita poezia (pentru cei care o au, totuşi), îi va face mai mărunţi ca scriitori.

La adunarea din 23 – discutarea proiectului de statut al US autonome, desprinsă de cea unională. Eu propun să se prevadă neadmiterea organizaţiilor ideologice în cadrul acestei asociaţii de creaţie. M-am referit la organizaţia de partid, propunând ca membrii ei să stea fiecare la evidenţă la locul de trai, cum e civilizat şi democratic. La acest moment se aude replica leşietică a lui Da-a: „Da cine are să ne apere, când au să vrea să ne dea afară din partid?” Sala mai să hohotească! Ce grijă, ce!... Primo: colegul, nevrând parcă, iarăşi despre sine – înainte de toate! – se îngrijeşte. Nu care cumva cineva să-l obijduiască şi să-l îndepărteze de la ceea ce-i face bine…

Secundo: astăzi, când întreaga Europă, inclusiv România, se dezice cu vehemenţă de comunism şi comunişti, marele democrat patriot Da-a şi-a cusut carnetul de partid sub piele… De fapt, în concepţia sa, astfel şi-ar putea apăra pielea mai bine… Sărmănelul!!

28.I.1990

N. Popa e vecin cu I. C.. Primul, la agapa legată de ziua de naştere a celui de-al doilea, îmi povesteşte-ne-bârfitor despre  critic. Se ştie cum arată I. C.– 1,69 înălţime şi cam tot atâta în circumferinţă burto-taliei. Şi, în noaptea de An Nou, picioaica lui Popică îl aşteaptă, precum aşteaptă toţi copiii, pe Moş Crăciun. La un moment dat, le face o vizită vecinul I. C.. Piciulica popică îi şopteşte dezamăgit la ureche tatălui: „Păi, tăticule, eu te-am rugat să-l inviţi pe Moş Crăciun, iar mata l-ai invitat pe Karlsson de pe acoperiş…”

1.II.1990

Există autori foarte populari – la un anumit timp, însă fără un stil personal (pentru că „original” ar fi prea mult spus). Cum – foarte populari, dar ne-remarcabili prin specificul artei lor? Fireşte, aşa e, pentru că ei nu ţin să-şi facă un stil, ci îşi fac o tactică. Sau o strategie. Tactica (sau strategia) de a plăcea publicului. Fără ca acesta să depună efort. Fără ca el, publicul, să mai pună în aplicare şi raţiunea. Sunt suficiente doar emoţiile. În concluzie: publicul nu cere un stil, ci un nivel convenabil/ accesibil. Şi dacă a-i ghicit acest nivel, eşti foarte popular. Ţi se oferă scena, tribuna, radioul, televiziunea, piaţa şi gloata. Numai bagă de seamă: nu care cumva să-ţi elaborezi un stil personal, original. În toiul verii toride publicul se trânteşte cu fesele de gheţarul indiferenţei sale. Indiferenţa, ca să nu-i zicem lipsa de pregătire care, precum se ştie, are oarece legătură cu cultura. Cu absenţa acestuia.

Mă rog, fiecare e liber să aleagă ce-i convine: un stil sau o bucăţică de zahăr pe care i-o oferă dresorul-vechil.

25.II.1990

Săptămâna ce se încheie am avut câteva călătorii Chişinău-Orhei-Chişinău, cu abateri „cointeresate” prin satele Mana, Ustia (Inculeţ), Ocniţa, Cucuruzeni, Trebujeni, Furceni. Vlad Pascaru şi Boris Laza m-au luat de chezaş în campania lor preelectorală. Intrigi şi viclenii, ciondăneli şi răfuieli, interese personale şi locale, înrăire generală şi sete de căpătuire – cam acesta e tabloul ce se conturează la aceste acţiuni preelectorale… Situaţie deloc ademenitoare, însă în bulboanele căreia – să vezi! – se aruncă foarte mulţi. Dar, ce e mai trist, puţini dintre ei sunt pregătiţi şi pentru o eventuală mare dezamăgire. Nu ştiu cum se simte Vlad. El, mai mult ca sigur, era proclamat sută la sută membru al viitorului parlament. Boris se văzu nevoit să fie mai realist: un şef de secţie la interne nu prea întruneşte admiraţia generală. Apoi dânsul mai are consolarea că nu a trecut şi un serios concurent de-al său: mitropolitul Vladimir. Dar Dumnezeu cu dânşii. Din toată odiseea aceasta memorabile şi cuceritoare rămân peisajele Trebujeni–Butuceni, Orheiul Vechi, adus de mine şi în cartea cu acelaşi nume… Farmec irezistibil. Şi aceasta nu e puţin: face să te angajezi într-o campanie preelectorală pentru a… revedea minunăţiile sus-amintite.

28.II.1990

Pan-românul e la noi: de câteva zile Gheorghe Zamfir a făcut din Chişinău o mare capitală a muzicii. Entuziasm general, goană după un bilet în plus, săli arhipline, lume în picioare, aplauze până la istov…

Ieri, am fost la Sala cu Orgă, unde tuburile naiului creşteau în prelungiri de aramă sunătoare până la ceruri. Nai plin cu suflet şi istorie naţională, cu artă şi lacrimi, cu evlavie şi disperare, cu măreţie şi destin de om-furnică… Zguduitor, pe alocuri. Splendid – în întregime. Oricum, în faţa lui Gh. Zamfir ai conştiinţa că te afli în faţa unui unicat: un al doilea ca el pe Pământ nu există! A acordat şi câteva interviuri splendide, prin profunzime şi dramatism, prin competenţă şi sete de desăvârşire în arta sa…

Luni, 26 februarie, prezint editurii dactilograma volumului de eseuri şi impresii critico-literare „Umbra ca martor”, după care revin acasă. Peste 3 ore, Vasile Gârneţ îmi telefonează: „Vino şi ia semnalul cărţii de proză” (De ce tocmai mâine-poimâine?). Aşa s-a făcut că în aceeaşi zi s-au întâlnit prima mea carte editată cu alfabet latin şi ultima pe care mi-a apărut cu caractere slavone. Fireşte, dacă facem abstracţie de faptul că acum 2 luni am prezentat 50 de pagini, tot cu caractere româneşti, a viitoarei cărţulii pentru copii „La desfrunzirea brăduţilor”.

28.II.1990

La palatul „Octombrie” – un nou concert al lui Zamfir, de data aceasta însoţit de orchestra simfonică. Şi mai exploziv, şi mai dramatic, şi mai al nostru. Se anunţă că Zamfir intenţionează să-şi construiască o casă la Chişinău, edificiu care va fi şi un centru de artă şi cultură. Simbolic, temelia a şi fot pusă. Deci, sunt aşteptaţi… dolarii.

6.III.1990

Ieri, ca şi vinerea trecută, întâlniri cu Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica (soţ şi soţie), sosiţi de la Bucureşti pentru pregătirile prealabile în vederea editării unei antologii de poezie contemporană românească de la noi în Iugoslavia. Impresii de ordin mediu. Poeţi descurcăreţi. Dar descurcăreţii pot fi interesanţi, nu şi mari, şi profunzi. Numai că aceasta nu poate fi decât prima impresie – subiectivă şi ne-deplină.

13-18.V.1990

Călătorie în Uzbekistan legată de cei 80 de ani din ziua naşterii lui Hamid Olimjon. E soţul Zulfiei, poetă a poporului, decedat în 1944 (accident de automobil). Are, cică, peste 47 de monumente!… Exagerare gen orientalistă şi… orientată. A fost prezentă şi Zulfia la sărbătoriri. Şi fiica ei, Ulicar, de altfel – tot poetă, căsătorită cu feciorul unui alt clasic în viaţă, prezent şi el, sosit din Azerbaidjan, şi fiul lui Samed Vurgun. Iar din Kazahstan – nepotul (poet) unui renumit acân. În această parte de lume, pe lângă atâtea genuri de clanuri, cel al familiilor de creatori e foarte prezent. Cine ştie ce valoare?... Pare-se, acest detaliu nu importă… Taşkentul – impresie penibilă! Mormântul lui Timur (Tamerlan) sub bolţi reci de minaret albastru. Cunoştinţe noi…

23-28.V.1990

Dimpreună cu Arcadie Suceveanu, Ion Gheorghiţă, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Em. Galaicu-Păun, călătorie în România pe linia societăţii „Cultura fără frontiere”. Itinerar de veşnică istorie şi patriotism: Iaşi – Ruginoasa (palatul lui Cuza-Vodă) – cetatea Neamţ – din nou Iaşi, după care: Voroneţ – Stupca (Ciprian Porumbescu) – Rădăuţi – Putna… Iar Iaşi: Trei Ierarhi – Casa Dosoftei – Palatul Culturii – Golia – Bolta Rece etc., etc. Cazaţi la Mitropolie.

Seri cu mici aventuri, memorabile.

30-31.V.1990

Geografia noastră şi întreaga suflare de pe ea – terorizaţi de două cutremure de pământ. Penibilă stare de neputinţă. Spaima face ravagii. Zvonurile sunt supersonice.

1.VI.1990

Un P.S. la cele două călătorii. În ambele am întâlnit reprezentanţi ai „clanurilor” de poeţi. Iar în „România literară” din 24 mai a. c. citesc o zicere a lui Geo Bogza: „Fiu al unui arhitect, m-aş fi încumetat să fiu arhitect. Fiu al unui aviator, m-aş fi încumetat poate să fiu aviator. Fiu al unui poet, nu m-aş fi încumetat să fiu poet”. Ceva mai complicat. Doar pentru ca să-ţi depăşeşti părintele?