POEZIE ŞI APOCALIPSĂ…

…Acum un timp, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la «Europa liberă»”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această stagnare de… tranziţie în care se complace o societate lamentabilă şi plângăcioasă, pasivă şi dezorientată cu, doar, debuşeurile pecuniare personale ale unor componenţi ai ei care reuşesc să evadeze de pe aceste tărâmuri ale lipsei de idei dinamice, emancipatoare, ce ar deveni faptă reală. Da, între trecut şi prezent se cască tectonica prăpastie a incompatibilităţii, numai că, din nefericire, societatea prutonistreană mai e încă (ostatică?) pe celălalt mal, de ieri, de colhoz.

Ei bine, precum spuneam mai sus, asemeni expresioniştilor începutului de secol trecut, majoritatea autorilor de jurnal săptămânal parcă ar scrie, ar vorbi pentru presa Apocalipsei, pedalând pe grotesc, miasmatic, deformare, privind prin lupa luptei cu zădărnicia. Îndreptăţit, zic eu. Dar oare numai livrându-ne, totalmente, acestei sterilităţi socio-existenţiale credem că ne împlinim ca oameni, că europeni? Fără a procura cărţi şi, bineînţeles, să şi citim? Fără a viziona, a asculta opere de artă? Fără a merge la bibliotecă, teatru, la sală de expoziţii?... Ce să mai vorbim, în Republica Moldova şi în România sufletul bietului om e de o mie de ori mai înceţoşat decât Tamisa londoneză şi mai palid decât Fluviul Galben chinezesc... Nefiind diverşi şi nesintetizându-ne conştiinţa, sub aspect intelectul, din pluralitatea entropică a spiritualităţii umane, fiţi siguri că iar nu ne vom uni, iar vom vota aiurea, iar nu vom privi cu încredere spre Europa, iar ne vom gândi la ceea ce Rusia numeşte mincinos-nonşalant fericirea spaţiului euro-asiat, spre care, acum 4-5 ani, tindea o leliţă-tovarăşă bucătăreasă ajunsă politician (visul lui Lenin!) în marea-i râvnă de a ne integra în comunitatea ruso-belaruso-ucraineană.

   Fără multă şi adâncă ştiinţă de carte, cultură, artă etc. în Moldova de Est şi în România nu poate să se formeze o filosofie civică, nu poate câştiga, în mare parte, democraţia, nu poate fi liber omul. Fără o bună argăsire informaţională românul (de pretutindeni) rămâne argat, zilier, la cheremul celor de ieri. Adică, mai mulţi prutonistreni adunaţi la un loc formează un fel de populaţie căreia, cu mari avansuri, i se spune şi societate – ceva monocord, uşor... subdezvoltat; un amestec de spirit siberian polenizat de cel african... Iar pentru o societate (să acceptăm, totuşi, această convenţie) monocordă în vecii vecilor, sau cât o mai fi să dureze Europa, Lumea, nu se va găsi un Paganini, oricât de virtuos, ca să poată „interpreta, cânta” ceva coerent la această strună relaxată-alandala, zdrăngănitoare pe loc, adică – în gol, visătoare încă la comunismul promis cândva de Hruşciov.

Uimitor, dar (şi) mai toţi actorii, scriitorii, muzicienii, profesorii, pictorii (cu excepţii foarte rare, dar existente, totuşi) nu vorbesc (şi) de Poezie, Muzică, Pictură, Spectacol, Teatru, Sală de expoziţie, Carte, Manuscris, Revistă literară, Bibliotecă etc., etc., ci toţi fac politică în casa scării de bloc, în troleibuzele hodorogite, în preajma pubelelor cu gunoi greu mirositor şi în atâtea alte locuri care, dacă devin obsesie, sărăcesc nespus de mult paleta efuziunilor sufleteşti, convingătoare, deloc mai puţin necesare decât retorica de un limbaj vetust, sărăcăcios, cu tentă tradiţionalist-mioritică. Pe cine mai poţi „speria” astăzi cu versuleţe patriotarde, cu cântecele lăcrimoase, cu bâiguieli retrograde, chiar mai bicisnice decât cele de acum 15-20 de ani? Doar o plinătate a spiritului susţinut de cultură temeinică, asimilată şi asumată, poate alimenta, creşte, fortifica ceea ce lipseşte atât de mult în Interriverania – caracterul, fermitatea, intoleranţă faţă de fariseismul plimbăreţilor prin toate puterile şi pe la toate uşile de parlamente, guverne şi preşedinţii care s-au tot perindat.

În concluzie ar fi de supus: bineînţeles, cel care este îmbogăţit (şi) de poezie, de artă în general, niciodată nu va rămâne robul trecutului colhoznico-CAPist-gregar (ca mentalitate şi manifestare). Dar nu pot să nu amintesc şi de un distih, care spune:

Daţi-vă seama: veţi plăti foarte scump

Lipsa dragostei voastre faţă de poezie…