PIETA

Negurenii mei de baştină sunt situaţi la 80 de kilometri-nord de Chişinău. Împreună cu soţia Zinovia şi cu prietenul, pictorul Anatol Danilişin am purces în comuna de pe, cândva, falnicul râu Răut, în preajma Paştilor Blăjinilor să îngrijim mormintele părinţilor. Chiar la alimentara de la intrarea pe drumul principal al satului, îl întâlnesc pe verişorul Efrimaş Munteanu care îmi spune că a avut grijă el şi ai lui să facă ordine la locul de veci al părinţilor mei Anastasia şi Teodor.

La cimitir – lume care vopseşte, prăşeşte, greblează, vopseşte. Uimitor – foarte mulţi adolescenţi. Află imediat secretul: sunt veniţi de la şcoală, de la liceu, împreună cu câteva profesoare; veniţi în mod special pentru a deretica pe la mormintele străbunilor, bunilor, dar nu numai ale rudelor, ci, în genere, pentru a face să se vadă că în cimitir au trebăluit cu multă grijă ei, tinerii negureneni, tinerii gospodari ai comunei şi cărţii. Şi acest spaţiu al memoriei ce leagă generaţii arăta cu adevărat pascal, cimitirul întreg părând o pictură pe o uriaşă găoace cerească. Iarba, florile uscate, frunzişurile anului trecut au fost adunate la poarta cimitirului, curând acolo apărând o remorcă, în care junii mei consăteni au încărcat şi ceea ce a crescut din pulberea străbunilor, bunilor, rudelor lor. Cu toţii dimpreună, am trăit cu adevărat adânci sentimente de pietate ce urcau vibrant prin lumina generoasă a pre-amiezii zilei de joi, ziua mediană a săptămânii dintre Paştele propriu-zis şi Paştele Blajinilor…

La Părinţi...

Troiţa pe care o vedeţi în stânga imaginii are o poveste a sa, dureroasă chiar şi pentru piatră… Acum e renovată, cu aripile crucii ajustate, înlocuite cu unele mai mici decât le avea iniţial… Iar trista istorie următoarea: după închiderea bisericii din Negureni, prin 1960, puterea iadului dispusese ca lumea să strângă  troiţele de piatră de prin sat, de pe la răscrucile de drumuri şi, dacă refuză să le distrugă, „în cel mai rău caz” să le ducă la cimitir... Nanul, naşul meu de botez, Andrei Zmuncilă, cumnatul bunicii Catinca, cu a cărei soră Irina ţinea casă mare de gospodar grădinar, ascunsese troiţa masivă de piatră în casa mare, unde ea stătu vreo cincisprezece ani şi de unde avea să fie scoasă  odată cu sicriul său şi dimpreună cu el, dusă la cimitir şi pusă chiar la căpătâiul lui... De la transportul cela a crăpat şi s-a desprins una din aripile grele ale masivei cruci de piatră. A prins-o la loc feciorul său, verişorul meu  Ionel, sfredelind o gaură şi trecând prin ea o tijă de oţel, întărită cu ciment. Însă rana troiţei se vede şi astăzi... Acolo, şi în preajma mormintelor părinţilor mei, Anastasia şi Teodor, în colţul de cimitir „colonizat” de cei din neamurile noastre – Butnăreni, Perjeni (bunica, mama tatei), Munteni (mama) etc., ajunşi moşieri pe tărâmurile umbrelor... 

Împreună cu tinerii noştri consăteni veniţi de la liceu pentru a îngriji cimitirul -
Negurenii de pe lumea cealaltă...

De cum am intrat în cimitir, mi-am amintit împreună cu două doamne profesoare ce veniseră împreună cu liceenii cum, pe când se întâmpla să ajungem pe la Colun, moşie cam la 3-4 kilometri depărtare de Negureni, noi, copiii, trebăluiam printr-un crater format după căderea unui avion sovietic, doborât în luptă, mai găsind fragmente de aluminiu topit, piuliţe, şuruburi. Pământul din jur fusese de-a dreptul pârjolit de avionul în flăcări. Prin sate, câte vreun fost militar sau premilitar de până la război cântau: „Noi suntem vulturii ţării, / Tineri zburători, / Să-ntindem cu-avionu-aripa, / Să fim apărători! / Înainte, tot înainte, / Vom fi la zi cu-al nostru zbor! / Să nu te mai temi de moarte, / Tânăr zburător...” Iar la Paştele blajinilor, la cimitirul din Negureni, imediat în dreapta porţii, venea la mormânt o doamnă înveşmântată în negru, de la Bucureşti... Ce bocet sfâşietor: „Mircea, Mircea, unde ţi-a fost să cazi, Mircea, Mircea!...” Cei care ne aflam acolo, izbucneam şi noi în plâns – bocetul ne paraliza, nu altceva... Fantoma războiului era încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii din care nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944... Tatăl povestea despre verişorul său Ştefănel al nanei Irina, cum, pe când se îmbarcaseră să treacă Oderul, el fusese pur şi simplu retezat în două de o rafală de mitralieră grea de pe malul opus. Ruda noastră, verişorul tatei, unchiul meu, s-a prăbuşit în apa iadului şi nu se mai ştie de-a fost cumva recuperat sau nu trupul său...

Iarba, florile uscate, frunzişurile anului trecut 

şi ceea ce a crescut din pulberea străbunilor, bunilor, rudelor noastre….

Anatol Danilişin, mătuşa Olga, sora tatei, la cei 85 de ani ai ei, şi soţia Zinovia...

Oraşul Orhei e la jumătatea drumului dintre Negureni şi Chişinău,
astfel că nu puteam să nu trecem pe la excepţionala familie a prietenilor noştri medici
Costică şi Liduţa Munteanu, aici şi cu fiica lor Nadia, care, ca oaspeţi ce eram,
ne-au "ordonat" să ne aşezăm, nu care cumva să fim obosiţi...