13.XI.1992
Remember: La Bacău , se apropie un bărbat în vârstă,
întrebându-mă dacă sunt din Basarabia (coborâsem din maşina care „ne trădă”
prin numerele de înmatriculare). Îmi exprimă condoleanţe în legătură cu
dramaticul deces al celor doi cântăreţi, Ion şi Doina…
Până să purced la transcrierea dialogului cu C. D.
Zeletin, la începutul benzii dau de alocuţiunea rostită de Andrei Pleşu la
decernarea Premiilor „Ateneu”. A fost ingenios şi merită să-i reproduc unele gânduri:
„De la o vreme, s-a constituit aici, la Bacău , o tradiţie, – dacă o tradiţie poate să fie
nouă… Şi anume, tradiţia unei foarte fericite invazii, un tip nou de invazie, –
o invazie din două părţi odată: una dinspre Bucureşti, dinspre vechiul regat,
una de dincolo de Prut. Bacăul e locul care a salutat această dublă invazie, –
invazie culturală, cum nu sunt de obicei invaziile. E o invazie cu dată fixă,
cum nu sunt de obicei invaziile, şi o invazie în care invadaţii sunt foarte
fericiţi că sunt invadaţi, cum nu se întâmplă niciodată. Suntem foarte bucuroşi
că, iată, cultura românească din spaţiul întregii Românii se întâlneşte la Bacău şi că în persoana
prietenilor noştri din Basarabia avem aici martori ai unei comunităţi, ai unei
omogenităţi spirituale de care cu teamă ne bucurăm. Cu teamă, pentru că nu
totdeauna omogenitatea şi trăinicia unei tradiţii sunt argumente suficiente
pentru istorie ca ele să dăinuie aşa cum am dori. Dar, deocamdată, bucuriile
funcţionează foarte bine şi dl Mihai Cimpoi, care este, cum ştiţi, o figură
importantă a vieţii literare de dincolo de Prut, vine să ne prezinte cu ocazia
Zilelor Bacovia o mână de publicaţii pe care Uniunea Scriitorilor de acolo le-a
pregătit pentru a avea argumente în acest asalt de care tocmai vorbeam –
acestea sunt steagurile de asalt”.
Am terminat corectura „Spunerii de sine”. Editura
îmi oferă 1, 8 mii pe coală. Dar cine dă mai mult?... Ieri, am transcris de pe
bandă dialogul cu Mircea Petean. Cam amplu, dar, cred, interesant. Azi, la 9,
00, plecăm la Tănătari
şi Cârnăţeni (Căuşeni). Spinei a găsit un „RAF”. Propunerea vine de la Andrei.
17.XI.1992
Sâmbăta trecută, 14 noiembrie, am mers la Caracuşenii Vechi /
Briceni, la dezvelirea bustului lui Constantin Stamati-Ciurea. Început prost. Autocarul
întârzie cu vreo oră. Şi e fără şemineu. În 4-5 ore, cât facem până la
destinaţie, efectivul delegaţiei noastre degeră de-a binelea spre foarte rău.
Ajungem. Gazdele pricep necazul, la şcoală ne mai oferă câte un păhar-două de
vin. Aşteptăm să vină preşedintele republicii. (De altfel, Consantin
Stamati-Ciurea e un scriitor care „a asfaltat” o parte din drumurile satului;
fireşte, cu ocazia dezvelirii bustului său şi a sosirii preşedintelui. Glumeam
cu Cimpoi, să i se mai pună vreun bust şi tatălui junelui Stamati, undeva în
altă parte a satului şi Caracuşenii s-ar mai căpătui cu vreun kilometru, două
de asfalt.)
Vizităm camera-muzeu. Apoi ieşim spre bust. Lume
multă, entuziasm puţin, pentru că nu sunt timpuri de afecţiune pentru persoane
de prim-rang. Snegur merge cam ţeapăn, nu prea priveşte în jur, şi se aud voci
de felul: „Ia-te, fa, nici nu ne bagă în seamă”.
În fine, bustul e dezvelit. Frumos, cu un
postament din granit negru modelat în stil clasic, ornat, precum o colonadă cu
capitel.
Ce destin a mai avut şi moştenirea familiei
Stamati-Ciurea! Conacul a ars, iar împreună cu el şi două biblioteci de
excepţie, a stăpânului şi cea a lui A. Hajdeu. Apoi e devastată şi ruinată
completamente biserica din sat, caracuşenenii împărţindu-se în diverse secte
religioase. Cavoul e devastat şi el, în subteranele sale făcându-se… groapă de
gunoi! Abia prin anii ’70 Muzeul de Literatură primeşte permisiunea de a face
câte ceva, pentru a readuce în memorie chipul marelui basarabean. E curăţat
cavoul, este plantat un parc care astăzi e destul de frumos… Iată şi bustul
înălţat cu mijloacele financiare ale băieţilor de la firma „Unda”, Veaceslav
Vâşcu fiind din Caracuşeni. Manifestarea a continuat la Casa de Cultură. Am vorbit,
am citit versuri (M. Cimpoi, Iu. Colesnic, V. Ciocanu, B. Băieşu, V. Pânzaru…).
A evoluat orchestra „Barbu Lăutarul” (Petrică Frecăuţanu) care a întreţinut
voia bună şi la masa de sărbătoare ce a urmat. În fine, bine, frumos.
Un lucru trist, foarte neplăcut. Când mergeam
sâmbătă dimineaţă spre US, în Grădina Publică văzui bustul lui Puşkin stropit
cu vopsea galbenă, pângărit, noapte, de cine ştie ce mediocrităţi agresive şi
derutate. Pare-se în 1936, monumentul a mai fost supus unor acte de vandalism,
a protestat şi Nicolai Costenco, scriind un articol acid în „Viaţa Basarabiei”.
Pe de altă parte, turbulenţii din părţile opozante
aţâţă şi ei. Parcă „amicii” poporului nostru n-au murdărit sau dat jos,
metodic, inscripţiile scrise cu alfabet românesc?
Oricum, poeţii nu ar trebui să sufere, când sunt
deja granit rece…
18.XI.1992
Alaltăieri, în cadrul juriului festivalului pentru
poezie tânără, am acordat premii. Toate le-au revenit debutanţilor de peste
Prut, şi pe drept, basarabenii noştri neprezentându-se cei mai buni. Hai să pun
aici numele tinerilor colegi despre care, nu este exclus, să vorbească chiar şi
istoria literaturii române: Horaţiu Ioan Laşcu (Botoşani), Cristian Pohrib
(Tecuci), Dan Viţă (Tecuci), Lucian Alexe şi Nicolae Corlat (ambii din Botoşani).
Se vorbeşte că domnişoarele/ doamnele chişinăuiene
au fost cam generoase cu nopţile dăruite oaspeţilor, arătând obosite până la
blazare şi definind poezia (E. Ne.) ca „act sexual”. Ce sub-inteligenţă
umilitoare…
20.XI.1992
Primitivii, elementariştii, mări se vorbiră, să
facă opoziţie la Uniune ,
convocând, clandestin, o… adunare generală. Ei, nu chiar atât de clandestină –
pentru că s-au telefonat, s-au înţeles, ba chiar au dat şi informaţie la radio
şi TV, la acest din urmă post stând şi o pisateliniţă
(scriitoriţă) care, de fapt, s-a născut bătrână, cu mintea Agnesei Roşca – Neli
Raţuc. Deci, mări se vorbiră, se anunţară, se sponsorizară în zvonuri şi bârfe,
însă nu veniră decât vreo 20 de inşi şi inse, privind descumpăniţi în jur,
uimiţi de puţinătatea protestanţilor, Agnesa strigând… şoptit: „Dacă ăilalţi
sunt bogaţi, să stea acasă. Noi murim de foame şi am venit”. Motivul ar fi
acesta – greul de a face faţă economiei de piaţă, – însă ura şi veninul ce
aveau să ţâşnească din gurile „iluştrilor” oratori Agnesa şi Vologhia, din gurile
demostenilor V. D. (uimitor, dar şi el!) a cărui gângăveală pute a găinaţ de
pasăre minoră, sau T. Ştirbu, sau reapărutul Arh. Cibotaru…
Pe scurt, bolboroseală şi primitivism: să nu vină
atâţia oaspeţi (adică români!), să nu depuneţi atâtea flori (adică la
manifestările legate de sărbătorirea scriitorilor clasici), să nu… Şi să-mi mai
spună cineva că majoritatea scriitorilor vor Unirea… Are dreptate Eugen Cioclea,
că mulţi nu o vor.
Nulităţi fosilizate care, de ură şi ignoranţă,
aproape că au uitat limba română, vorbind, precum Stavscaia sau Maleva, ca pe
timpul comuniştilor: macaronic, cu rusisme coclite…Ce mai: caraghioşi,
bicisnici, dezaxaţi şi guralivi, debitând inepţiile inepţiilor, gen: „Nu-mi
vine nicio rublă în gura me!” – Vologhia-epigramistul; „Sunt o poetă cu
pondere!” – căţeluşa…
„De ce călătoriţi în România? De ce primiţi atâţia
oaspeţi de peste Prut?”, întreabă tâmpita şi tâmpitul, în tâmpenia lor
nedându-şi seama că îşi dau pe faţă bicisnica apucătură de comunişti, care
întrebau: „De ce vă uitaţi peste Prut?”, interzicând şi privitul, şi auzul, ca
să nu mai vorbim de călătorii şi contacte omeneşti între noi, cei de un neam şi
de un sânge.
Întâi de toate, călătoresc „dincolo”, fiindcă
acolo e cea mai mare parte a Ţării mele. Cine îmi poate interzice să-mi văd şi
să-mi cunosc cât mai bine Patria? Secundo: la baza dorinţelor mele de a
călători nu stă maşina de serviciu, nici biletul de tren sau autobuz, ci cu
totul, cu totul altceva ce se află în inimă şi în minte, inteligenţă,
îndrăznesc, nemodest, poate, să spun. Dovadă sunt zecile de dialoguri pe care
le-am realizat cu distinse personalităţi ale neamului meu.: Pleşu, Sorescu,
Vatamaniuc, Neagu, Ulici, Stoica, Tomozei, Romanescu, Nedelciu, Preda Sorin,
Zeletin, D. R. Popescu etc. Şi mă mândresc că am putut să le captez bunăvoinţa,
că am fost în stare să conversez cu ei. Aceasta se întâmplă din simplul motiv
că totdeauna (iarăşi nemodest vorbind) am dorit să fiu un scriitor, un ziarist
român. În vreme ce alţii vroiau să fie, şi erau, leninişti, pupincurişti ideologizaţi,
comunişti ce versificau inepţii despre „marele octombrie”, despre sforăieli
apriline, despre mestecenii Rusiei, despre… despre… Păi tocmai ei perpetuează
mentalitatea comunistă scârbavnică „Ne puskati!” („Să nu permitem!”) – încoace.
La noi, pe ai noştri, întrebând: „De ce încolo, de ce încoace?” Tâmpiţii,
ignoranţii, troglodiţii şi rătăciţii nu pot nicidecum ascunde că sunt împotriva
întregirii Patriei, că sunt împotriva Reunirii. Ei ştiu că nu sunt şi nu vor fi
vreodată scriitori români, fiindcă stupiditatea înveninată a scrisului şi
vorbei lor, ura cantonată într-un orgoliu exagerat şi necontrolat nu le lasă
nicio şansă de a fi în rând cu lumea românească. În consecinţă, respectivii prind
a ataca, a bârfi, dând-o în mahalagism, ca pe timpurile bolşevicilor. Nu-i pot
ajuta cu nimic, decât să le… râd în nas… de milă! Până la urmă, i-aş ruga să-şi
ia grija, pentru că nu-i voi întreba când să plec în Ţară, cu cine să mă
întâlnesc, pe cine să primesc în ospeţie, unde să-mi public versurile,
dialogurile şi opiniile. Chiar propriul lor venin îi va ucide. Noi, inclusiv
eu, avem deja imunitate. Am rezistat comuniştilor, cred că suntem în stare să
le rezistăm şi lor, acoliţilor leninismului şi…
De secole e
verificat adevărul că nu poate fi rău fără bine. Astfel şi eu, în urma
încrâncenării şi urii tale incurabile, madam, m-am ales cu un câştig
incontestabil. Primo: deja mă scutiţi de propunerea de a vă propune –
iertaţi-mi tautologia – mă scutiţi de propunerea de a vă propune în forurile US
la titlul de – pardon – maestru în arte
– sau de – iarăşi pardon – maestru al
literaturii. Secundo: nu-mi mai faceţi aluzii lamentabile că aţi merita
Premiul Naţional pentru literatură şi, din nou, făcându-mi aluzia la pofta
dumitale de mărire. Tertio: Sper că deja nu ne veţi mai certa de ce nu aţi fost
solicitată pentru colecţia „Poezii de duminică”, răspunsul fiind clar: pentru
că versurile despre mestecenii Rusiei şi despre clopotele în aprilie (de ziua
naşterii lui… Lenin-ateul!) nu sunt nu că de duminică, ci barem nici de anţărţ
nu sunt. Quadro: De la o vreme, mă scutiţi de apeluri telefonice şi de discuţii
pe teme stupide, ca, de exemplu, ce-i cu tinerii ăştia, de ce nu vă informăm
când se întrunesc ei, au nu cumva – zici, caraghioasă, – dânşii ne vor ţine
lumânarea? Vă amintiţi ce v-am spus? Da, vor ţine lumânarea şi nu încercaţi
să-i persecutaţi, pentru că, în primul rând, nu veţi reuşi, în al doilea – nu
uitaţi că pentru dvs. ei reprezintă… posteritatea. Ce vor spune ei despre A. R.,
exact aşa va fi. Dacă vor găsi, totuşi, să spună ceva, pentru că nu este exclus
să nu-şi mai amintească de certăreaţă incurabilă, precum v-am mai zis. Deci, mă
scutiţi de întreţineri telefonice, la finele cărora îmi spuneţi cu infatuare
prostească: „Ei, domnule Butnaru, parcă ceea ce am discutat noi nu ar fi demn
de un dialog publicat în Literatura şi
arta?” Eu tăceam, nu mai răspundeam. Pentru că, madam, dialogul presupune
altceva, înainte de toate – inteligenţă, subtilitate, ingeniozitate,
spontaneitate, competenţă, bunăvoinţă, dacă vreţi, – adică presupune tocmai
ceea ce-ţi lipseşte cu desăvârşire dumitale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu