Pagini de jurnal
2.X.1992
A.
îi telefonează Valeriei Grosu (îmi spune chiar dânsa), întrebând-o dacă a citit
ce se scrie în „TM” despre Wyshi-man, alias şeful lor de la revistă. Printr-o
alegorie fără mare cifru un anonim povesteşte cum acesta, la Madrid , a cam făcut pe sine
şi treabă mică şi pe cea mare.
Apoi
telefonează Saka, spunându-i Valeriei că l-a sunat, tot în legătură cu „TM”,
„un tip mărunt, care, în literatură, e doar cu meritul că el, tipul, nu s-a
pişat în pantaloni la Madrid ”.
Serafim nu se dezminte: rămâne cu replica-brici. Şi necruţător faţă de eternul
său partener de pugilism înăcrit, A.
Delicat,
M. Cimpoi intră ieri în biroul meu o mapă voluminoasă. „Conu Leo, am o
problemă… Un manuscris, Căderea în sus a
Luceafărului, pe care se angajase să-l tipărească Florian Copcea. Însă
intenţia a capotat. Copcea s-a dovedit a fi un escroc. Mi-a spus Ciubaşenco că,
la Bucureşti ,
poliţia economică i-a arestat averea. Şi iată, dacă ar fi posibil să iei capăt
de vorbă cu domnii de la editura Porto-Franco,
poate îi interesează manuscrisul. Aş putea vorbi şi eu, dar să nu fie cam
frontal, jenant…”
Fireşte,
o să caut momentul oportun pentru a discuta cu Radu Mihăiescu, Ion Chiric şi
Constantin Vremuleţ. Sorţii de izbândă nu sunt excluşi.
Azi
dimineaţă, Cimpoi îmi telefonează, întrebându-mă ce cărţi de Gr. Hagiu am în
bibliotecă. Vrea să scrie câteva pagini despre creaţia poetului, pe care să le
prezinte la simpozionul de la
Târgu-Bujor sau la
Galaţi. Îi pot oferi doar „Cristalul de primăvară”, ineditele
editate anul trecut.
7.X.1992
După
expoziţia lui Prohin ajuns la 50 de ani – o agapă. Cineva unde face: „E atât de
timid în bună-creşterea sa, încât ai impresia că, atunci când vrea să iasă din
casă, bate dinlăuntrul uşii, întrebând lumea dacă-i permite să intre în ea”. Eu
însă, din păcate l-am cunoscut şi în altă ipostază – e drept, o singură dată,
situaţie în care nimerise, cred, dintr-o simplă eroare. Nu mai ţin mine ce
opinii „subversive” şi ale cui le imprimasem, opinii care vizau pe nu ştiu ce
şef, iar Prohin, ca secretar al organizaţiei de partid, ca deputat ce era, vine
şi-mi solicită banda magnetică. Nu i-o dau. El, hai la redactor, hai la Busuioc , secretarul US,
hai să mă ameninţe că mă dă afară din funcţia de la „LA”. Eu însă, aproape
calm, dar cu replică tăioasă, îi dau de înţeles că fac un lucru pe toată
vânzoleala lui. Dovadă e că am şi uitat detaliile din acea situaţie pasageră…
Nicolae Răileanu îmi spune bancul-realitate despre
un membru al US, primit în organizaţie în care a ajuns cu o singură carte şi
care, la o expoziţie aniversară a unui confrate, se miră că până la acel moment
nimeni nu i-a propus şi lui s-i facă o expoziţie. „Că am atâtea fotografii!”,
conchide insul, pe care nu mi-e greu să-l depistez din discreţia
fotoreporterului: e Şt. Harbuz şi sunt sigur că relatarea este autentică.
3-4-5.X.1992
Cu Cimpoi şi Suceveanu, prezenţi la Târgu Bujorla Galaţi la Festivalul
Grigore Hagiu. Prima ediţie, cea din an, a fost oarecum mai animată. Gina, sora
poetului, nu a venit. Asta e, o pornise cu un fel de vânzoleală femeiască, pe
urmă a uitat de gravitatea acţiunii, căutându-şi de treburi mai prozaice, decât
cele cerute de comemorarea dragului frate. Radu Mihăiescu de la Ed. „Porto-Franco” îmi spune
că Gina deţine vreo şapte cărţi manuscrise ale lui Gr. Hagiu, însă nu le
cedează editurilor, ca să crească în preţ.
Prezenţi: F. Neagu, G. Tomozei, N. Oancea, Al.
Condeiescu, L. Chişu, S. Adam, I. Romanescu, iar de la Focşani – neastâmpăraţii
poeţi ce au ţinut-o într-un cântec, D.
Pricop şi Ion Panait. Cei de pe loc: C. Vremuleţ, T. Parapiru, L. Rugină, St.
Vicol, H. Mazilu, I. Chiric, R. Mihăiescu… Cazaţi tot la „Faleza”.
Am realizat un dialog cu Ioanid Romanescu. S-a
dovedit a fi chiar în ziua lui de naştere, când îşi aştepta foarte tânăra soţie
cu fiul Liberto (născută în zilele revoluţiei din decembrie 1989, plăpânda
fiinţă se alege cu acest nume simbolic). Şi ce mai e cu Liberto? La doi ani şi
jumătate cunoaşte alfabetul, joacă şah, vorbeşte ceva engleză şi e împătimit de
claviatura pianului. Arc. Suceveanu, bine dispus, în aşteptarea prânzului îl
antrenează pe Liberto într-o maimuţăreală veselă: odată ce muşcă farfuria
nenea, face acelaşi lucru şi piciul; bate nenea cu furculiţa şi cuţitul în masă
– Liberto nu rămâne iotă mai prejos, ş.a.m.d.
La biblioteca „Urechia” vizităm fondurile de carte
veche. Manuscrise de-ale lui Vasile Alecsandri, o scrisoare de-a lui Hugo şi
altele.
Ieri, recepţie oferită de împuternicitul cu
afaceri al României. Ocazia – vizita la Chişinău a secretarului de stat al MAE dl
Meleşcanu. Hotelul „Codru”. Lume multă, deloc puţină – şi întâmplătoare. Am
plecat destul de devreme.
Revenind de la Galaţi , aflu că Gr. Vieru a transmis la telefon
titlul pentru placheta din colecţia „Poezii de duminică”: „Rezerva noastră de
cer”. Însă, ieri dimineaţă, îmi telefonează, propunându-mi altele trei:
„Rugăciune pentru norocul Prutului”, „Nu am, moarte, cu tine nimic” şi „O gură
de aer”. Zic că ar merge cel de-al doilea. Acceptă. Îmi mai spune că a lăsat la
secretară câteva poezii pe care ar vrea să le introducă în locul altora, deja
culese. Când însă ajung la serviciu, încerc dezamăgirea de care mă temeam:
găsesc vreo 5 texte nedactilografiate, publicistică versificată. Iarăşi „Măi muscale”,
iarăşi cu „mistreţii roşii”, iarăşi cu situaţia dihotomică de la Bucureşti … Dar cred că
găsesc eu ieşirea cea bună şi demnă (pentru carte) din situaţie…
De la
Galaţi , prin Al Condeiescu şi contabilul şef de la Muzeul Literaturii
Fănuş Neagu îmi confirmă că a primit numărul de
„LA” în care a fost publicat dialogul nostru. I-am trimis săptămânalul şi lui
Gheorghe Tomozei, dar… nu l-a primit. Aveam la îndemână un alt exemplar,
oferindu-i-l.
Cam euforic, sedus de bunăvoinţa şi generozitatea
gazdelor, de zelul celor trei acordeonişti (poate chiar patru) de la Târgu Bujor
8.X.1992
La nivel de băşcălie şi persiflări, pugilismul
Neagu – Modorcea a continuat mereu. Fără supărări. Ca un sport al vorbelor înţepătoare.
Pe la ora 20,00, îmi telefonează D. Matcovschi, spunându-mi
cam următoarele: Eu la lucru nu am LA,
dar o primesc acasă. Spun drept, mi-a telefonat cineva, întrebându-mă dacă am
văzut cum îţi baţi tu joc de scriitorii democraţi în articolul publicat în LA. Şi l-am citit, dar eu nu cred aşa.
Tocmai că unele opinii de ale tale coincid cu ceea ce am spus eu duminică la
televiziune. Pe tipii iştia de la conducere i-am numit «lumină neagră»… Ai
scris un articol cult… Eu sunt cam
direct, cam grăbit… Dar tu ai scris un articol inteligent…”; „Cred că mi-a spus
vreunul ce se simte cu musca pe căciulă sau vreun prieten de-al lui”, mai zice,
discret, chipurile, Mitică, după care ne luăm rămas bun.
11.X.1992
În decurs de doi ani, siglele oficiale, toponimice
şi politico-geografice s-au tot schimbat cu rapiditate, aşa că, să zicem, nu
mai sunt actuale cărţile de vizită pe care mi le-au tipărit, la Iaşi şi Suceava, Ioana
Ierimia şi Mugur Andronic. Nu mai corespund realităţii nici străzile Kiev
(serviciu US) sau Kirov (domiciliu), nici numerele de telefoane, nici numele
Republicii care era încă RSSM… Valabilă parţial (nr. de telefon la serviciu a
fost din nou modificat) este cartea de vizită pe care mi-a tipărit-o Gh. Pârja la Sighetu Marmaţiei.
Despre dialogul cu Anatol Ciocanu îmi vorbesc
Valentina Tăzlăuanu, Efim Levit şi – surpriză! – „Vă deranjează doamna Vorovscaia,
profesoară la
Universitate , pe când eraţi student, dacă mai ţineţi minte”.
Îmi amintesc, cum să nu. Ana Vorovscaia şi Levit depistează eroarea pe care o
comite Anatol, când vorbeşte despre familia regală, în special de Carmen-Sylva.
Aşa e, cei care au făcut studii până la ’40 cunosc în detalii biografia
suveranului şi pe cele ale membrilor familiei sale. Nu mi-a rămas decât să le
mulţumesc politicos pentru suprema atenţie şi seriozitate cu care citesc cele
semnate de mine. Voi elimina gafa din manuscrisul cărţii de dialoguri „Spunerea
de sine”.
Ieri, o performanţă de cinefil. Am privit, la
televizor, două filme – unul după o nuvelă de Vladimir Voinovici, „Căciula”
(ingenios, gogolian ca desfăşurare a subiectului), al doilea, noaptea târziu,
„Casanova” lui Felini. Cred că nu e nici pe departe o reuşită a marelui
italian…Sincope vidate de sens într-o naraţiune erotică deloc savuroasă. Iniţial,
după ce a citit scenariul, Felini era gata să renunţe de a ieşi cu ele pe
platoul de filmat. Numai că, probabil, nu avu suficientă tărie de caracter.
Sau, poate, îl intimida suma de bani pe care trebuia s-o plătească drept despăgubire
pentru nerespectarea contractului semnat (până a citi scenariul!) cu
producătorul. Pe scurt, Felini nu a fost destul de… felin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu