12.II.1995
Pe 5 februarie, pe la
11,00, Adam ne găseşte dejunând pe Anghel Dumbrăveanu şi pe mine, la
restaurantul USR. El vine împreună cu Mariana Ştefănescu, pentru că au,
convenită, o întâlnire de lucru cu Ion Cocora. Trec orele, se face 15,00, dar
Cocorul nu apare, fiind cu nedumerire cicălit, „în contumacie”, de Adam şi
Mariana pentru lipsa lui de punctualitate, dar mai ales pentru
iresponsabilitate. La un moment dat, brusc, Adam face: „Ştii, bătrâne, îţi dau
ţie ceea ce era predestinat lui Cocora. Stau eu noaptea întreagă şi scriu
eseul, dar el, tipul, nu vine”. Cazul e următorul: Cocora i-a solicitat lui
Adam, pentru „Literatorul”, câteva pagini despre Gr. Vieru ajuns la 60 de ani.
Adam le-a scris, iar Ion – precum am spus deja… „Le iei şi le publici în
Basarabia! Poate că e chiar mai bine aşa! Şi, dacă vrei, le citeşti din partea
mea la seara jubiliară a fratelui Grigore”, spune Puslojić, fără să cunoască
înceţoşatele relaţii dintre Grig şi mine. Bine. Le iau. Îi promit că le public
şi chiar le-am publicat în „Caiete de cultură”, supliment la „Viaţa satului”.
În ce priveşte citirea acelor pagini la seara omagială…
Apropo, Adam se miră că nu
am venit în octombrie trecut la Belgrad.
Ne-a
Tur-retur spre / de la Bucureşti , popas la Focşani , la domnii Topor.
Pricop, Panait aflaţi într-o stare belicoasă destul de crâncenă, din cauza
neînţelegerii iscate în urma perfidei replici pe care le-o dă, anonim, tandemul
Olteanu-Muscalu în ziarul local „Diplomat”, referitoare la parastasul dedicat
scriitorilor trecuţi din viaţă.
Pe 23-24 ianuarie mai
fusesem la Focşani ,
participând la manifestările legate de Ziua Unirii. Atunci – cu Arcadie
Suceveanu, Vladimir Beşleagă şi Vasile Spinei.
Mânăscurtă şi pompasurile.
La chichiţele
viclean-mascate plasate de V.V. am intervenit cu o replică knock-down: „Dle Vasilache, de ani de zile îi cam tragi la
răspundere pe alţii – că ce-au făcut, ne-făcut, că ce, ne-ce. Dar ce faci
dumneata, dle? Ai acceptat funcţia de redactor-şef la revista Columna, pentru ca să rămână totul
baltă? Acum te-ai înscăunat şi şef la cinematografie! Ce faci (şi) acolo, dacă
nu faci nimic dincolo? De ce nu ar fi angajaţi la Columna
un Galaicu-Păun, să zicem? De ce deţii locuri care nu-ţi sunt fireşti?” „Păi,
să vină altcineva în locul meu”, abia murmură „procurorul” şi – dus a fost.
Îi telefonez dlui Paler,
punându-l la curent unde am lăsat dactilograma. Voce deschisă, clară, în care
se resimte vibrând şi bucurie, şi simpatie. Îmi spune că peste câteva zile are
o lansare de carte nouă. „Una din cele 12 proiectate”, zic eu, gândindu-mă la
cele pe care mi le mărturisise în interviu. „Aşa e”, răspunde râzând în
receptor maestru Paler. Mă roagă să iau legătura cu Vasile Gârneţ sau Vitalie
Ciobanu, pentru ca ei să-i spună cum să le expedieze continuarea „Jurnalului
american”, pe care-l publică în „Contrafort”. Mai are de lucrat la el câteva
zile… (Curios, cum îşi transcrie, rescrie, completează jurnalul dl Paler?)
Ieri, „Europa liberă” a
vorbit şi despre Adunarea generală a scriitorilor şi despre lansarea revistei
„Savremenik” şi despre premiera cărţii dlui Paler.
17.II.1995
„De ce să te superi pe
bărbaţi că femeile nu sunt savante? Ce lei, ce edicte, ce hotărâri le-au oprit
să-şi deschidă ochii şi să citească, să ţină minte ce au citit şi să dea seama
de lecturile lor, fie în conversaţii, fie în lucrările lor? Oare nu s-au pus,
din contra, ele singure, în situaţia de a nu şti nimic, sau prin slăbiciunea
conştiinţei lor, sau din lene, sau îngrijindu-se doar de frumuseţea lor, sau
printr-o anumită superficialitate ce le împiedică să se apuce de un studiu mai
lung, sau din pricina talentului şi priceperii ce le au numai pentru lucruri de
mână, sau pentru că amănuntele auzite din gura servitorilor le sustrag atenţia,
sau fiindcă în mod natural se îndepărtează de treburile grele şi serioase, sau poate
din cauza unei curiozităţi cu totul diferită
de aceea ce satisface spiritul, sau printr-un cu totul alt gust decât
cel de a-şi exersa memoria?”, se întreba La Bruyère în „Caracterele”.
25.II.1995
La destulă vârstă, la
destulă – cred – experienţă şi existenţialism, pot constata cu certitudine că
nu fac parte dintre oamenii ce au (sau nu au) cele necesare pentru a fi jeliţi,
compătimiţi de prea multă lume.
26.II.1995
Acum câteva săptămâni, am
procurat de la librăria „Luceafărul” cartea de anticariat (reiese) a lui Marcel
Gafton „Miraria”, apărută în 1977 în 2301 exemplare (tiraj bun pentru o carte
de poezie!). În căsuţa tehnică numele lectorului este luat în chenar negru, iar
lectorul n-a fost altul decât distinsul scriitor Mihai Gafiţa! Bunul de tipar a
fost dat la 16.05.1977, adică după circa două luni de la groaznicul cutremur de
pământ care i-a luat viaţa şi lui Mihai Gafiţa… Când am procurat cartea, mă
gândeam şi la cine ar fi fost posesorul ei, la cel care l-a citit pe subtilul,
delicatul, uneori – poetul avangardist Marcel Gafton, moldovean din Galaţi. (La
naiba! – fostul posesor al cărţi aduse la anticariat nu l-a citit pe Marcel
Gafton: acum, când citesc eu cartea, tai marginile filelor netăiate la
tipografie! Şi nu sunt puţine. Bietul posesor de cândva al acestei cărţi şi a
altora… Cineva l-ar fi putut crede un iubitor, ba chiar cunoscător de poezie…)
4 sau 5. III.1995
În somn, s-a stins bietul Nicolae Vieru…
Vineri, pe 3 martie, pe la ora 8 şi 10 minute, îmi telefonează A. Burac, vorbindu-mi
de o masă rotundă televizată, care avea să înceapă la ora 15,00 la B-ca „Ghibu”. „Cine
participă?”, întreb. Printre numele pe care mi le dădu Andrei era şi cel al lui
Nicolae. Doar reuşesc să las receptorul în furcă, şi iar sună telefonul. Ce
aud?! „Leo! A murit Vieru!” Siderat, eu: „Care… Vieru?!”, gându-l ducându-mă,
involuntar, spre alţi Vieru, să le dea Domnul ani mulţi înainte. „Colea,
Coliuşa, care altul?!”, zice vocea din receptor şi abia după asta îmi dau seama
că e glasul Ludmilei. Sărmana de ea, s-a pomenit văduvă…
(Nu pot scrie alte lucruri…
Las file libere, poate voi reveni…)
27.III.1995
Alaltăieri şi ieri – la
Iaşi. Cu
Surpriză mare – vorbeşte
prof., academicianul Constantin Ciopraga. Doamne, câtă competenţă, ce referinţă
amplă la „Spunerea de sine” şi la… autor, câte cuvinte de înaltă preţuire pe
care, zău, nu le merit pe toate sau, cel puţin, încă nu le merit pe atâtea,
dar, cine ştie, le-aş putea merita. Las acele cuvinte doar pentru memoria lui
Mihai Cimpoi, care le-a auzit şi care, de asemenea elogios, a vorbit despre
„Spunerea…” în cauză. De altfel, Mihai a publicat în „Literatorul” eseul „Leo
Butnaru, poetul iluziei necesare”. Mai las acele aprecieri ale lui Constantin
Ciopraga pentru memoria lui Vasile Spinei şi a vreo 80 de persoane prezente la
lansare. „Librarul” care a realizat câteva zeci de exemplare a fost profesorul
şi pictorul Aurel Dascălu.
Un pugilism epigramatic la
„Bolta rece”, scutierii fiind cineva de pe la noi, apoi dl Murgu, spiritualul
de la agenţia de turism, Ion Cosmei de la Suceava şi ego. Turnirul a ieşit cu destule
scânteieri de spirit.
Aflăm că la Chişinău vigilenţii şi
înspăimântaţii „noştri” de Ziua Unirii
au fost atacaţi de studenţii ieşiţi în stradă (bravo lor). Le iese tot mai mult
pe mutrele crispate ignoranţa şi tâmpenia.
Deci sâmbătă, 26 martie, în
sala paşilor pierduţi de la
Universitatea „A. I. Cuza”, admiram frescele lui Sabin
Bălaşa. Tot aici se improvizează o expoziţie a lui Anatol Mocanu cu familia –
Maria şi cele două fiice. Ansamblul „Busuiocul” nu poate concerta în sala
paşilor pierduţi, deoarece în faţa universităţii aşteaptă un dric – vede-se,
este vorba de o înmormântare. Prin labirint de holuri, o luăm spre partea din
jos a Universităţii, unde se şi produce „Busuiocul”.
4.IV.1995
Şocul pe care mi l-a dat
decesul subit al lui Nicolae Vieru m-a scos pe mai multă vreme din firescul
existenţei cotidiene. N-am mai frecventat nici jurnalul…
Azi dimineaţă, în drum spre
serviciu, am intrat în biserica „Sfântul Nicolae” şi am aprins două lumânări.
Una pentru sărmănica mea mamă care, exact acum 20 de ani, s-a stins în spitalul
de la Sărăteni ,
la 8 kilometri
de casa noastră…
Aminteam de studenţi. De
circa 2 săptămâni sunt în grevă: pledează pentru limba şi istoria românilor!
Luni, 20 martie, pe la 9,20, coborând din troleibuzul nr. 24 lângă Grădina
publică Ştefan cel Mare, urcând puţin spre strada 31 august, pentru ca s-o iau
spre dreapta, spre USM, văd că de sus, pe strada Bănulescu Bodoni coboară
drapele tricolore. O coloană de tineri ce scandează, însă nesigur: „Salarii,
pensii, burse!” În semn de solidaritate, îi salut cu braţul stâng ridicat, cu
pumnul strâns. Aud: „Domnule Leo, haideţi cu noi!” Le promit să vin într-o oră
şi chiar vin în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Astăzi, revendicările sunt mult
mai numeroase, mai drastice şi le dă fiori ăstora cu pielea rea şi răpănoasă,
care au început să-i atace bolşeviceşte – pigmei alde Zidu, Senic, Dziubinski
şi alte ruşini ale acestui pământ. Nu le-a mers! Comitetul de grevă inspiră
încredere. Babacul, alias Snegur, a cam văzut din care parte bate vântul şi a
luat-o, molcuţ, anunţând un moratoriu asupra deciziei gaugaşilor de a introduce
în învăţământ istoria Moldovei şi de a
înlocui în şcoli obiectul limba română cu limba moldovenească. Se cam scapă în
pantaloni acest partid poreclit: partidul democrat argat. Dar mai e mult de
luptat de aici înainte…
18.IV.
Dintr-un blocnotes (de
campanie), o notiţă din 29 octombrie anul trecut, de la Bacău.
Veneam de la piaţă cu Fănuş
Neagu şi Gheorghe Tomozei. Se apropie un bărbat la 50 de ani şi, poate, puţin
peste ei.
– Mă iertaţi,
zice, sunteţi domnul Fănuş Neagu?
– Uneori, răspunde maestrul
prozator.
– Aş vrea să vă contemplu
puţin aşa, în totalitate, spune băcăuanul.
– E cam greu. Dar
încercaţi, află replica Fănuş
23.IV.1995
În Zi de Paşti, recitind
câte ceva din Biblie, ca şi cum aş
găsi o îndreptăţire a celor scrise în Jurnal.
În Ioan 7-4, fraţii îi zic Lui Hristos să plece în Iudeea, pentru ca şi ucenicii
să vadă lucrurile pe care Le face El: „Căci nimeni nu lucrează ceva în ascuns,
el caută să se facă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-Te pe tine lumii”.
Ieri, trei reprezentanţi ai
Ambasadei olandeze la Kiev
s-au întâlnit cu câţiva membri ai PEN Clubului nostru: Saka, Burac, Tanasiglu
şi subsemnatul. Eram în atelierul lui Glebus Sainciuc, când porni o ploaie şi
când pentru prima oară în acest an am auzit tunetul. Conform unei superstiţii,
trebuie să-ţi dai peste frunte cu ceva ascuţit, de fier. Eu găsii pe masa
maestrului o… şurubelniţă…
În „Faptele apostolilor” nu
se prea face exces de documentare. Astfel, se zice că, luptând pentru
neclătinarea cultului Zeiţei Artemis, subminat de predicile creştine pe care le
ţinea în sinagogă Apostolul Pavel, efesenii s-au adunat la teatru, unde „toţi
într-un glas au strigat aproape două ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!”
(Fapte, 19-34).
Care teatru (sau
amfiteatru?), pentru că în Efes erau două, unul mai mic, sus, în partea de
nord-est, altul, uriaş, jos, în dreapta Bibliotecii, ambele conservate destul
de bine. Cel mare a fost oarecum deteriorat de un nefast concert-rock – şi de
mulţimea exaltată, şi de bubuiturile amplificatoarelor. În noiembrie anul
trecut, când păşirăm şi noi pe acolo, marele amfiteatru era închis, în
carantină de conservare, ferit de barbaria turiştilor…
Dar, în „Fapte”, e foarte
bine redat, reportericeşte aproape, scandalul izbucnit în urma aţâţării
populaţiei de către argintarul Dimitrie, care împodobise în argint templele
Artemisei, chiar aşa spunându-le meşterilor, ameninţaţi, subtextual, cu…
şomajul: „Bărbaţilor, ştiţi că din această îndeletnicire este câştigul vostru”
(Fapte, 19-25).
Mare răzmeriţă avea să se
declanşeze, expusă destul de cinematografic: „Şi s-a umplut toată cetatea de tulburare
şi au pornit într-un cuget la teatru, răpind împreună pe macedonenii Gaius şi Aristarh,
însoţitorii lui Pavel” (Ibidem, 19-29).
Iar eu, umbră de peste 2
mii de ani depărtare de acel disperat strigăt, „Mare este Artemisa efesenilor!”,
stau într-o poză făcută de Florin Iaru pe un bloc de marmură ornat, din câte
îmi aduc aminte – cam la mijloc de cale
dintre cele două teatre din Efes, în faţa fostei Biblioteci…
Nicolae Popa, care mi-a
adus poza de la Bucureşti ,
o comentează în felul următor: „Parcă chiar eşti de acolo şi de atunci”. Zău
aşa, de nu m-ar „trăda” hainele moderne, cămaşa şi nădragii cadrilaţi; cămaşa
procurată, de altfel, la Smirna /
Izmir, unde se zice că-şi înmuia picioarele în apa mării copilul Homer, cu vreo
8-10 secole până la Hristos …
24.IV.1995
Dacă ieri, în zi de
Sfintele Paşti, mi-am recunoscut superstiţia legată de primul tunet, de ce azi,
a doua zi de Paşti, nu aş mai recunoaşte încă una? De la o vreme, dimineaţa,
când ies din casă, îmi şoptesc în gând ceea ce strigau cu glas mare romanii: Dextro pede! Într-adevăr, am grijă să
ies din apartament făcând primul pas cu piciorul drept.
(În dialogul pe care l-am
avut, dl Octavian Paler spunea că e foarte atent şi atunci când intră în avion:
tot cu dreptul să păşească. Ce relaţie o mai fi între atare pas şi zbor? De
altfel, acum vreo două-trei săptămâni, i-am telefonat, întrebându-l de
dactilograma dialogului nostru, dacă a revăzut-o. De unde?! Ceea ce mă
încredinţase maestrul, încă pe corabie, că nu ar fi, să zicem, decât nişte
corecturi de rutină, mai curând stilistice, s-a dovedit a trece într-o
predispoziţie de a lucra serios pe propriile sale mărturisiri in vivo. Şi mi-a spus că abia peste 3-4
săptămâni ar putea ieşi, cu redactatul, spre finalul interviului de pe
corabie. (Bine, maestre, dar aveţi
textul de circa 5 luni… Şi nu e prea bine…) Plus la toate, a acordat un
interviu şi pentru „Jurnalul literar”. E adevărat, mai puţin interesant şi
important, cred, decât al nostru.
3.V.1995
Ţinem cale spre Cluj, la Festivalul „Lucian Blaga”.
Undeva între localităţile Pluton şi Petru Vodă, suntem opriţi de un agent de
circulaţie. Arcadie Suceveanu, motivaţie: „Mergem la Cluj , Zilele Blaga”.
Poliţistul: „Au şi început deja”. Arcadie: „Păi mâine încep”. „La Academie ”. „Da, la Academie da”. „Am avut
onoarea să vă amintesc”, face amabilul agent de circulaţie.
17.V.1995
(Din caietul-jurnal de drum)
Revenind de la Cluj – Alba – Sebeş – Lancrăm
– Vatra Dornei de la festivităţile Centenar Blaga, mă pomenesc, neamânat, cu o
ofertă surprinzătoare: să mergem în Grecia, la Salonic , pe linia PEN.
Propunerea mă face să îmi spulber din oboseală sau să nu mă prea gândesc la ea.
Accept. Companion – Andrei.
Pe 14 curent am luat trenul
spre Bucureşti. Cazarea – camerele de oaspeţi ale USR. Austeră, cam labirintică
mansarda unde suntem cazaţi. Îţi poate sugera impresia de… draculaisme (dacă eşti uşor impresionabil). Prin lucarne, străbate
strădania unei mierle neobosite. Bucureştiul – şfichiuit de sirenele poliţiei
– stridente anunţătoare şi protectoare
de oficialităţi: vizita preşedintelui german Hertzog în România. Ambasadorul şi
prietenul Milan Resutik ne invită la un prânz la Clubul diplomaţilor.
Azi, în autocarul de
Salonic, cu Andrei
Burac, Florin Iaru, Ion Mircea şi Dinu Adam. Ion Bogdan Lefter urmează să vină
cu altă companie de transport. La ora 15, 00 – vama Giurgiu. Stăm trei sferturi
de oră, răstimp în care şoferii greci se metamorfozează perfect în ospătari
servili – duc cafele (aburinde) vameşilor, le împart acestora merinde şi
ţigări.
În autocar se fumează în draci, non-stop. Fără a-i
depăşi pe greci în atare îndeletnicire, şi noi, românii, contribuim substanţial
la băgarea nicotinei în alţii. E o reciprocitate perfectă.
De fundal (însoţitor), dulce, dar, de la un timp
încolo, monotonă-monocotrdă, muzică elenă, încât bărzăunul civilizat al
bouzuki-ului prinde cam să ne enerveze. Apelez la şofer să ne redea liniştea.
(Rememorez: la
Cluj , pe ziduri, lozinci încă din perioada campionatului
mondial la fotbal gen: „USA – pământ românesc!”, „Să anexăm SUA!”)
Vroiam să spun ceva despre impresiile pe care mi le sugerează
contemplarea peisajului bulgăresc, însă mă scuteşte de aşa ceva Florin Iaru
care zice: „Zău, nici ţara asta nu-i urâtă”.
Ieri seară, Traian T. Coşovei îmi propusese să
colaborez cu ştiri culturale din Moldova estică la suplimentul săptămânal al
ziarului „Azi”. Îmi solicită şi un grupaj de versuri. Fusese Ion Cocora şi
lăsase pentru mine un număr de „Literatorul” în care mi-a publicat poemul
„Vocativ”. Traian remarcă metafora cu prudenţa.
În timp ce gândeam că e dificil
să fii Hermes
să ai aripi la picioare
ceva mai sus de călcâie
lângă oul-gleznei
unul din inconveniente
simţindu-l chiar la
cea mai banală trecere
printr-o
mahala oarecare unde
cine ştie ce javră jigărită
te-ar putea încolţi de
zeieştile-ţi atribute...
Un grec şi o tânără grecoaică transportă din România
vreo 4 cotei de rasă, pe care au dat câte 100 de dolari pe fiinţă canină. Eu zic
către Iaru: „Autobuzul de căţei”, amintindu-mi titlul romanului colectiv,
nepublicat încă, de care îmi vorbise Nedelciu: „Autobuzul de însurăţei”.
(Bietul Mircea, este din nou atacat de vechea suferinţă şi trebuie să plece în
Franţa, unde, acum câţiva ani, a mai urmat un tratament.)
La ora 13,30 suntem la vama bulgărească Mitniţa, ieşire
spre Grecia. Vameşii bulgari se arată a fi neobrăzaţi de rapace. Unul după
altul, iau de la şoferi pungi cu cadouri, mită. De la al nostru, cere până şi
bricheta, dar nu i-o mai întoarce.
La drum lung, mai pigmentăm cu bancuri. „Ce a zis
Dumnezeu, când a făcut primul negru?” „Ptiu, pe acesta l-am ars”.
18.V.1995
De la Poşta Centrală
Mare tristeţe: la Bucureşti , îl întâlnisem pe Tra. Fur. – de
nerecunoscut! Cum îl cunoşteam şi cum îl văd: devastat de paralizie – o parte a
corpului funcţionează pe sfert, vorbeşte greu. „Cum s-a întâmplat?” „Din
senin…” (Mai apoi, Ion Mircea avea să comenteze: „Se răzbună păcatul. Se zice
că a sedus minore”. Odată ce doar „se zice”, nu e sigur, nu?...)
Fur. mi se plânge că, de o săptămână, nu are un ban, cu
soţia dimpreună. Iar la Fondul Literar
Vine şi ne ia Milan Resutik. Mergem la Clubul Diplomaţilor
19.V.
Salonic. La conferinţa pe care, în această dimineaţă, o
inaugurăm cu prezenţă comună, se remarcă respectul diferenţei, a alterităţii;
respectul pentru altul. Inaugurarea – cu aplauze pentru acest minunat oraş
elen. Suntem la Centrul European
Iniţial, s-a crezut că, fiind vorba de limba engleză,
s-a comis o eroare de ortografie, pe marele ecuson, să zic, pe bannerul
conferinţei fiind scris: „Word Renaissance”, o literă „l” căzând pe undeva.
Bu-u-un! Însă Peter Kurman, inimosul suedez, coleg şi organizator minunat,
spune că ar fi o modificare intenţionată a sensului, „Word” însemnând „Cuvânt”.
Deci, de la cam „exagerata” „Renaştere a Lumii” (World) se ajunge la „eroarea” „Renaşterea
cuvântului”, aici modestia prinzând bine.
Diplomaţia lui Peter Kurman care vorbeşte de Gruzia, nu
de Abhazia, ceea ce supără pe cei doi abhazieni prezenţi la conferinţa de
presă.
Apoi ţine cont de Rusia sau doar de prezenţa aici a lui
Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS, amintind de limba
rusă cu care, cică, nu ar fi rău să se familiarizeze locuitorii Insulei Rodos,
unde va fi inaugurată o Casă de Creaţie Internaţională a scriitorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu