REFACEREA

12.I.1995

Dialogul cu Mircea Ciobanu a ieşit cam mare, ar trebui să mai reduc din el. În varianta finală, probabil nu vor intra lucruri ce ies de sub cloşca urii, precum e şi următorul pasaj, „salvat”, deci, şi atestat doar aici, deoarece, de obicei, eu nimicesc maculatoarele, manuscrisele. Zice intervievatul, care avusese multe dificultăţi, cât fusese director la editura „Cartea Românească”, dificultăţi de care e responsabil, fireşte, şi Ministerul Culturii: „Iar dacă Dumnezeu îmi va da posibilitatea, poate că am să-l trag în judecată pe Marin Sorescu, la propriu, pentru crima împotriva spiritualităţii româneşti. Pe el, pe dl Tomuş, pe dl Ungheanu şi pe mulţi alţii. Dar să ştiţi, nu într-o sală de judecată. E vremea să-mi adun puterile. Mă voi gândi o zi şi la ei. În ziua aceea am să le fac procesul”.  (Să aibă oare dreptate M. C.?)

Întreb: „Dar dacă dă Domnul să se schimbe condiţiile spre bine, v-aţi întoarce la editură?

Mircea Ciobanu: „M-aş întoarce la o editură în care, ieşind pe hol, nu mi-ar da posibilitatea să văd aceleaşi chipuri de odinioară. Vreau să se refacă trupul suferind al culturii româneşti. Dar el se va reface fără aceşti oameni, fără Sorescu, fără Ungheanu, fără Tomuş şi fără toţi cei care şi-au închipuit că adevărata cultură se face pornind de la politică”. (Nu, nu, făr Sorescu, Tomuş… Nu, nu…)

Hai să încercăm a ne amuza la începutul anului, pentru că, cine ştie, la sfârşitul lui am putea avea motive să plângem. Iar motivul de amuzament s-ar referi tot la finele acestui an, care e, calendaristic, al porcului şi, prin urmare, pentru a-l comenta, după ce va trece, s-ar potrivi un exemplu, pe care Camus îl aduce în „Caiete”: „Peer Gynt le povesteşte concetăţenilor săi că diavolul a făgăduit mulţimii că va imita întocmai grohăitul porcului. Diavolul apare şi se execută. Dar la ieşirea de la spectacol, ereticii pun lucrurile la punct. Unii găseau că vocea e prea piţigăiată, ceilalţi că e prea studiată. Toţi regretau exagerările de efect şi totuşi, guiţările auzite erau ale unui godac pe care diavolul îl ţinea sub mantie şi-l ciupea”.

Aşadar, vom comenta cum a guiţat anul 1995… Deocamdată, la începutul lui, porcul sapă cu râtul tranşee…

Moment ludic. Dacă noţiunea de azil nu ar proveni de la latinescul asylum (loc de salvare), ci de la azi, am putea zice că pe lângă azi-l  mai există şi ieri-l (salvare în ziua de ieri) şi mâine-l (în ziua de mâine). Evident, putem vorbi şi de alaltăieri-l…

Mărturiseam mai demult că sunt, posibil, pe poteca ce m-ar reinstala complet în credinţă, readucându-mă la Divinitate, dându-mi o certitudine în prezenţa Ei. Însă, ori că mă mişc prea încet spre împlinire şi obţinere de certitudine, ori că avea totuşi dreptate Melville, scriind despre continua incertitudine sacră ce ţine mereu în suspensie oamenii şi popoarele.

Dar nici această suspensie nu trebuie să ne facă să cedăm în sufletul nostru mai mult loc îndoielilor, decât sentimentelor de posibilă atingere a certitudinii…

Tot întru elucidare unei stări atât de vagi, peste câteva pasaje de alt ordin, Camus reţine gândul lui Hawthore despre – cum să-i zicem? – doctrina, concepţia aceluiaşi Melville: „Nu credea şi nici nu se putea mulţumi cu necredinţa”.

Apoi să vezi cum se leagă lucrurile: până acum o oră, am recitit, cum fac totdeauna înainte de dactilografiere, manuscrisul dialogului cu Octavian Paler (vreo 80 de pagini! L-a depăşit” până şi pe bietul, acum, Ioan Alexandru. Vor ieşi circa 38-40 de pagini dactilografiate, 2 coli editoriale); deci, la un moment dat, dl Paler afirmă următoarele: „Eu nu ascund că, într-un fel, maestrul meu de conştiinţă este Camus, în scrisul căruia nu am descoperit niciun fals niciodată şi asta reprezintă dovada că arta este ceva foarte serios, foarte grav, foarte dramatic şi foarte tragic, uneori, în faţa căreia trebuie să venim cât mai lipsiţi de prejudecăţi şi de vanităţi. Stupide, în ultimă instanţă”.

Eu, apropiindu-mă de finalul „Caietelor”, la această recitire a lor după 20 de ani, aş avea de asemenea să spun ceva despre Camus. Nu-l consider maestrul meu, însă într-o bună parte îmi regăsesc atitudinile faţă de viaţă şi artă în concepţiile sale. Repet, deloc integral. Dar le regăsesc. Când mă gândeam doar că trebuie să găsesc dispoziţie-timp ca să recitesc „Caietele”, mai că simţeam în intimitatea mea un freamăt de mister; cu adevărat, simţeam o învolburare tainică. Dar acum trebuie să recunosc cu sinceritate că, parţial, după recitire, încerc şi puţină dezamăgire. Eram pregătit pentru mai mult, însă, cel puţin în acest moment, sunt sigur că o altă recitire a „Caietelor” nu-mi voi mai propune-o. Pare-se, am înţeles din ele ce a fost de înţeles (cât sunt eu în stare să o fac), am stors toată savuroasa acreală a lămâilor sau cojilor de lămâi ale existenţialismului, care s-au putut găsi prin florilegiul de note şi citate din acest volum de 26 de coli de tipar. (A mai fost şi bucuria de a „colabora” şi cu alte două personalităţi: traducerea îi aparţine lui Modest Morariu, iar lector de carte a fost Mircea Ivănescu.)

Oricum, dacă nu chiar dezamăgire, încerc o stare de blândă înceţoşare a conştiinţei, dacă e cazul să apreciez decalajul dintre ceea ce aşteptam de la respectiva recitire şi ceea ce mi-a oferit ea. Dar, sigur, trebuie să recitesc cât mai multe din lucrările lui Camus, chiar dacă ele ar putea fi la cote emotive şi instructive pe care mi le-a oferit-neoferit „Caietele”.

Aşadar, parţial, m-aş putea considera un camusian. Dar foarte parţial. Oricum, cu mult mai mult decât ceea ce înseamnă un cititor, chiar foarte bun; doar un cititor al lui Camus.

În câteva săptămâni de mari jertfe, prin împotrivire barbarilor bandiţi din Kremlin, poporul cecen a devenit celebru. Şi martir. Celebru pentru toate celelalte popoare, mult mai numeroase, dar tot pe atât de laşe. Si chiar dacă bandiţii îl vor învinge, poporul cecen va rămâne ca un simbol al demnităţii şi neîngenuncherii. Secolul nostru se încheie cu un luminos simbol reflectat într-o oglindă de sânge. Şi cu o lecţie incredibilă şi cu destule lovituri date peste râtul hidos al imperialiştilor. Nu cred ca ruşii să-şi mai poată reveni vreodată din ruşinea în care se bălăcesc încă. Nu cred să-i ocolească nici blestemul Celui de Sus. Cocina rămâne cocină… Pfu!

Albert Camus: „…niciodată n-am văzut foarte bine în mine însumi. Dar totdeauna am urmat instinctiv o stea invizibilă.

Există în mine o anarhie, o dezordine îngrozitoare. Creaţia mă costă chinuri cumplite, căci e vorba de o anumită ordine şi toată fiinţa mea refuză ordinea. Dar fără ea aş muri risipit”.

În dialogul cu Octavian Paler avem un mic moment de discordie egal cu buna înţelegere. Eu zic că Daudet ar fi lansat, la 1884, noţiunea de intelectual, iar distinsul meu convorbitor afirmă că respectiva noţiune vine de la Zola, când acesta, la 1894, îl apăra pe Dreyfus. Ei bine, să nu mai întrebăm cine are dreptate, odată ce Camus notează în „Caiete”: „Noţiunea (şi realitatea) de intelectual datează din secolul al XVIII-lea” (p. 391), adică din o mie şapte sute şi cine mai ştie cât, care e cu totul altceva faţă de 1884 sau 1894…

Încă nu ştiu dacă aş fi un adept al postmodernismului, din considerentul că nimeni nu ştie cu certitudine (şi cu dovezi), dacă există sau ba o atare direcţie în literatura contemporană. Şi nu ştiu în ce măsură reuşesc ca stilul meu să fie rafinat, ales, emotiv prin doza de inteligenţă pe care o poate ordona copios-armonios, însă zău că m-aş declara un adept şi un profesator al… post-aticismului.

Delacoix spunea despre talentul original: „timiditate şi uscăciune la început, largheţe şi neglijenţă în detalii la sfârşit”. (De ce nu? Aş putea cădea sub incidenţa acestei judecăţi.)

Nu este de acuzat cel care a spus: patria mea este limba română, dacă ar recunoaşte că, în 1950, Albert Camus scria în „Caiete”: „Da, am o patrie: limba franceză”.

12.II.1995

La Adunarea generală a scriitorilor din România (3-4 februarie) îl reîntâlnesc pe Adam Puslojić. Îmi arată pălăria „sa” neagră: „E darul pe care mi l-a făcut Geo Bogza”. Într-adevăr, parcă l-aş fi văzut, într-o poză, pe maestrul Bogza purtând exact această pălărie cu borurile cam pleoştite.

Motivele prezenţei lui Adam la Bucureşti sunt mai multe, însă, în ordinea priorităţilor, cred că e aşteptarea deciziei de a fi primit în rândul membrilor Academiei Române. „Dacă nu sunt acceptat acum, nu mai consimt să se revină altă dată la candidatura mea”, zice româno-sârbul care, face ce face, şi iar vorbeşte despre Nichita Stănescu. Alt motiv: peste câteva zile, împreună cu Srîba Ignatovijć, lansează la sediul USR volumul triplu al revistei de literatură „Savremenik” (Contemporanul, fără – ideea europeană), dedicat integral literaturii române. Printre cei 60 de poeţi am fost ales şi eu. „Bătrâne, te-am inclus tocmai cu trei poeme. Numai tu şi încă doi autori sunteţi prezentaţi atât de amplu. Ca un clasic!”, face explozivo-volubilo-gesticulano Adam. Îmi mai dedică un poem, pe care îl scrie ad hoc în restaurantul de la parterul USR, de faţă cu Anghel Dumbrăveanu, Mariana Ştefănescu, traducătoarea, Vasile Spinei, Virgil Mihaiu ş. a. Prozopoemul se numeşte „Bufniţa mă priveşte. Lui Leo Butnaru” şi este acesta:

„Aşa a fost în gară

un zeu în genunchi,

îmbrăcat în restul cămăşii de la Belgrad.

Unde am fost eu, atunci

îmbrăcat sau gol de tot,

îmbrăcat în Dumnezeu,

gol în mama mea.

Rămân aici, la tine,

bătrâne Enkidu.

Bucureşti, azi,5.II.1995, Adam Puslojić”.

În poemul cu două versuri de excepţie – „îmbrăcat în Dumnezeu,/ gol în mama mea” – se referă la cămaşa lui Nichita Stănescu, pe care acesta, sosind la Chişinău, i-a dăruit-o taximetristei care l-a adus la hotelul „Codru”. Iar titlul „Bufniţa mă priveşte” este sugerat de un portret, pe care Nichita i l-a făcut lui Adam în vara anului 1976, înainte de a veni la Chişinău, în faţa acelui portret desenând şi o bufniţă care priveşte în ochii prietenului româno-sârb.

Al motiv al aflării lui Adam la Bucureşti. Tot zilele acestea el va lansa la librăria „Sadoveanu” volumul său de versuri, scris direct în româneşte, „Plâng, nu plâng”, din care îmi dă trei poeme pentru a le publica în Interriverania.

(Ba nu, am greşit: portretul i-a fost făcut după ce Stănescu vizitase Chişinăul, deoarece, citesc dedicaţia pe care mi-o face Adam pe exemplarul xeroxat al portretului: „Fratelui nostru Leo Butnaru – un eu, Adam, privit de noi, Nichita! Atunci, după vizita celebră a lui la Chişinău! Bufniţa mă priveşte!” Apropo, îmi vorbeşte despre materialul lui Serafim Saka publicate în „Contrafort” nr. 23, dedicat, parţial, lui Nichita. Vorbe bune.

Îmi spune că ar vrea să traducă o selecţie din poezia basarabeană. Urează să tratăm problemele legate de sosirea sa la Chişinău, cazare, program, găsind de cuviinţă de a-i contacta pe Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu, ca să cunoască şi ei oferta. Se discută în principiu. Urmează ca, împreună cu Arcadie, să adunăm versurile din care Adam să-şi facă selecţia. Nu o antologie, ci un florilegiu. Poate că soseşte în aprilie sau mai.

Adam s-a arătat oarecum dezamăgit de reacţia ne-explozivă a lui Cimpoi la disponibilitatea sa de a veni la Chişinău pentru proiectata selecţie de poezie. Poate că Mihai era cam obosit, sau de unde Adam e mereu predispus de a emite şi de a recepţiona gesturi largi, sonore, cu care l-a alintat Nichita… Cine ştie…